Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Totul e tăcere de Angelo Mitchievici

Dacă cineva ar spune că Tribul, filmul lui Miroslav Slaboshpitsky, câştigător al Marelui premiu al Săptămânii Criticii la Cannes, se întoarce la tradiţia filmului mut nu ar greşi decât pe jumătate.
Toţi protagoniştii acestui film sunt surdo-muţi, în film nu se aude niciun cuvânt articulat, regizorul evită acest lucru chiar şi atunci când filmează o coadă la paşapoarte, înregistrând un murmur, dar niciun cuvânt. Se aud zgomote, uneori incnituri, niciun pic de muzică, pentru că ea ar fi inutilă, s-ar afla în afara ariei de percepţie a personajelor. În absenţa cuvintelor, greutatea interacţiunii dintre personaje se transferă asupra gesticulaţiei, limbajul semnelor acaparează totul, şi nu doar limbajul articulat este evacuat, ci şi cel care se stabileşte prin privire este considerabil diminuat. În schimb, dominantele posturale dau adesea azimutul relaţiilor şi a felului cum este direcţionată o intenţie. Serghei este nou venitul primit iniţial cu circumspecţie şi ostilitate într-o şcoală pentru surdomuţ i. Din sala de clasă unde staţionează foarte puţin, acţiunea se mută în internatul unde locuieşte, de fapt, „tribul”, internii. Aici ierarhiile sunt clar precizate, iar Serghei trebuie să treacă printr-un rit de iniţiere cu durităţi probante, pe parcursul lui învăţând alfabetul relaţiilor în cadrul tribului. Membrii tribului trăiesc dintr-un comerţ cu diverse jucărele distribuite pe culoarele trenurilor, din furt sau exploatând „colege” pentru prostituţie, colege livrate camionagiilor staţionaţi pentru noapte într-un parc auto. Când cel care îndeplinea rolul de „peşte” este călcat de un camion, Serghei este desemnat să preia slujba de noapte şi să colecteze banii. Desigur, este tentat la rândul lui să testeze „marfa”, şi una dintre cele două fete acceptă contra cost să-şi ofere serviciile sexuale în decorul insalubru al unei microcentrale, printre ţevărie şi cazane. Tânărul neexperimentat îşi doreşte însă mai mult decât ceva frugal, iar actul sexual se colorează senzual-afectiv, gesturile de tandreţe se strecoară acolo unde brutalitatea face legea. Cum gesturile se află mereu în prim-plan şi acestea revendică un mesaj care se substituie discursului, dar ele sunt cumva diferite şi decupează o zonă de intimitate şi de căldură umană. Este ceea ce lipseşte complet acestui mediu, toate gesturile tribului traduc relaţii de putere, relaţiile care definesc coeziunea în interiorul tribului, solidarităţile temporare. Îi putem vedea pe interni invadând noaptea un parc, trăgându-i o mamă de bătaie neofitului şi îmbătându-l apoi cu o sticlă de votcă, flancându-l pentru a-i da atât un sentiment de siguranţă, cât şi unul de încolţire, de suspiciune, luându-l martor unor acte de violenţă şi, în cele din urmă, încredinţându-i sarcina de a supraveghea prostituarea celor două colege. Dragostea lui pentru una dintre ele încalcă legea tribului, mai ales că este un sentiment împărtăşit, chiar dacă nu la fel de intens. Refuzând să o lase să se prostitueaze, Serghei îşi atrage mânia şefilor şi este retrogradat, ceea ce se traduce numaidecât printr-o corecţie, haita trimiţându-l alături de cel mai dispreţuit, a se citi, nevolnic, membru al ei şi la joburile nedemne pentru un mascul de rang superior, vânzarea de maimuţoi de pluş prin trenuri. De acolo fură Serghei banii pe care-i dăruieşte iubitei lui. Între timp, evenimentele se precipită pentru ea. Se concretizează pentru ambele fete oportunitatea de a pleca în străinătate, în Italia, printr-o reţea de prostituţie transfrontalieră. De asemenea, iubita lui descoperă că este însărcinată şi foloseşte banii primiţi pentru a plăti un avort descris cu lux de amănunte de regizor într-o scenă la fel de intensă emoţional precum cea din 4,3,2, filmul lui Mungiu. Serghei îl va elimina pe masculul-alfa, un maistru, totodată şoferul escapadelor nocturne ale fetelor, cu banii de care-l jefuieşte sperând să-i redea libertatea iubitei sale. Ulterior îi va mânca la propriu paşaportul, suportând o corecţie severă din partea principalilor membri ai tribului. Gestul final îşi explică astfel cruzimea, Serghei ucigându-şi în somn adversarii, zdrobindu-le ţeasta cu noptierele de metal aflate în camerele unde aceştia dorm liniştiţi. Scena apare aproape neverosimilă dacă uiţi că este vorba de surdomuţi. Zgomotul făcut de terciuirea unei tigve nu este auzit de colegul de cameră, însă el ajunge la noi distinct, terifiant, obsedant. Promiscuitatea însoţeşte pas cu pas fiecare act al acestei istorii, iar dincolo de ea, într-un orizont cenuşiu, se află un fel de cruzime mascată de o indiferenţă goală de semn. Tinerii masculi ai tribului au ferocitatea cuvenită, menită să intimideze, însă, chiar şi pentru ei, istoria se scrie nu individual, ci la puterea haitei, dominată ce-i drept de un mascul-alfa. Ordinul se transmite nu doar prin semne, există şi situaţii de punere în prezenţă şi, deşi nimeni nu mârâie, poţi auzi îndemnul la supunere printr-o anumită poziţie a corpului, prin ameninţarea pe care o conţine gesticulaţia şi felul în care liderul orientează haita către cel vulnerabil. Gesturile de tandreţe aproape că nu îşi au rostul, ele devin sesizabile nu pentru că ar fi speciale, ci pentru că ele construiesc o zonă de intimitate. Înainte de a fi introdus în trib, Serghei este condus în spatele şcolii unde doi membri ai tribului îl examinează, punându-l să se dezbrace pentru a vedea dacă nu are vreo boală. Trebuie să-şi arate subţiorile, picioarele, faptul fiind echivalent acelei amuşinări, detectare a mirosurilor străine şi în ele a unor prezenţe subtile la care animalele apelează adesea. Regizorul a fost atent la aspectul animal al acceptării treptate în haită, în trib, de la tăvăleala luată de la masculii principali, la testarea aptitudinilor fizice, de la promiscuitatea întrebuinţării femelelor, la impunerea treptată în cadrul grupului acolo unde contează forţa numărului şi obedienţa în cazul unor relaţii bazate strict pe forţă, agresivitate şi dominare. Serghei se autoexclude în momentul în care se îndrăgosteşte, dragostea nu face parte din universul precar şi rudimentar al tribului, de aceea corecţia vine imediat. Ea declanşează o reacţie tribală, masculul tânăr îl elimină pe lider, dar, pe ascuns, fără a câştiga respectul şi obedienţa haitei. Gestul final al crimei are semnificaţia nu doar a unei vendetta, el demonstrează în ce măsură Serghei a devenit una cu haita, lăsându-şi instinctele primare să-l domine şi în acelaşi timp, paradoxal, exercitând la limită refuzul acestei bestialităţi. Dragostea nu poate înflori, nici cea căreia îi este oferită nu se poate transforma sub căldura ei, chiar dacă există ezitarea, tatonarea timidă a unei posibilităţi. Avortul realizat în nişte condiţii mizerabile provoacă urletul animalului rănit, dar asemeni animalului, memoria de scurtă durată nu lasă loc de rezidenţă faptului traumatizant, fata recuperându-şi aplombul şi entuziasmul în faţa unei promisiuni mincinoase, aceea a unei vieţi noi în Italia. Asemeni animalului, instinctul de supravieţuire dictează rezolvarea în imediat a crizei fără interogaţii. Paradoxal, cel mai sensibil va fi nu doar cel mai traumatizat, ci şi cel mai violent în acţiunile sale, acţiuni care sunt consecinţele violenţei din jur pe care acesta o metabolizează deficitar, ca impuls afectiv. În haită nu există sentimente, ci relaţii de putere, clare, simple, uşor de reţinut. Serghei este cel care face diferenţa, cel care sparge coeziunea haitei pentru că motivaţiile sale se află pe plan uman, presupun constituirea unei individualităţi, a unui subiect, traversează limbajul semnelor către un limbaj mai complex al afecţiunii. Mâna lui se plimbă tandru pe coapsa iubitei sale după ce actul erotic s-a consumat, coapsa lui încearcă să acopere protector trupul femeii iubite, cadoul nesolicitat înlocuieşte plata serviciilor sexuale, şi, pentru prima oară privirile lor, în special a lui, vorbesc, devin vii, umane, fără acea licărire metalică de furie sau acea indiferenţă agresivă la modul potenţial a animalului. Camera de filmat te plimbă pe aceleaşi coridoare reci de internat, în aceleaşi camere mobilate sărăcăcios, pe aceleaşi alei întunecate, în aceleaşi decoruri dezolante de curţi interioare, de ziduri decorate cu grafitti etc., fapt care adânceşte angoasa. Poate tocmai de aceea, în mijlocul unor astfel de spaţii, prin contrast, trupurile goale răspândesc o luminescenţă, o căldură neobişnuită aşa cum dragostea colorează vidul interior al unui spaţiu surdomut.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara