Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Polemici:
Trădarea criticii? de Gheorghe Grigurcu


Neîndoios importantul romancier Nicolae Breban aruncă mănuşa criticii româneşti actuale, chiar din titlul ce nu lasă loc niciunei relativizări, al ultimului d-sale volum, Trădarea criticii. (Ed.Biblioteca Ideea Europeană, 2009)

Chiar aşa, „trădarea”, pur şi simplu, „trădarea criticii” în întregul său! Gîndul nostru, precedat de cel al autorului, nu poate ocoli similitudinea cu titlul unui op celebru al lui Julien Benda, La trahison des clercs, din 1927, care, cu cuvintele brebaniene, „deplînge faptul că unii clercs, în spiritul cărţii, intelectualii şi creatorii de vîrf ai momentului, în loc să se ocupe de principiile artei lor, de litera şi spiritul etern al imperiului cultural, «coboară» în arena tuturor patimilor şi stratagemelor politice”. Pentru moment, reacţia prozatorului nostru este de-a se ralia contrarietăţii eseistului francez, în sensul unei opţiuni pentru faptele de cultură şi creaţie în autonomia lor, nepătate de politic, neînregimentate în „marşul lor pseudo-istoric”, „singurele arme cu care nu numai intelectualitatea, dar întreaga naţiune adultă şi lucidă” ar putea lupta. Contra cui? „Contra istoriei, contra presiunii şi cinismului imperiilor militare şi financiare, contra ideilor umaniste sau naţionale care prindeau şi erau susţinute şi manipulate grosolan”. Aşadar o creaţie supraistorică ce ar fi devenit posibilă în anii ‘60, cînd regimul comunist din România a slăbit întrucîtva „frînele cenzurii”: „{i atunci, la începutul anilor şaizeci, cînd puşcăriile politice au eliberat în sfîrşit sute şi sute de martiri şi personalităţi ale tuturor disciplinelor umaniste, noi, în felul nostru, am atacat. Prietenii noştri, tinerii critici şi comentatori, ne-au simţit şi ni s-au aliat şi, e drept să spunem, numai cu ajutorul lor a fost posibilă renaşterea literaturii şi artelor, sfîşierea, chiar şi parţială, a vălului de fum şi pîclă densă ideologică care cuprinsese nu numai Estul Europei, ci şi, parcă, întreg continentul”. Adevărat, numai că istoria nu putea fi suspendată, politica nu putea fi tratată ca şi cum n-ar fi existat în real. Dovadă, cea dintîi dovadă în acest caz, caracterul politic al amplului discurs al lui Breban, implicarea d-sale în materia inevitabil politizată, în vitregile circumstanţe date, a vieţii culturale. Implicare în raport cu care apolitismul clamat e ca o batistă albă fluturată zadarnic în răstimpuri şi pe care chiar cel ce-o mînuieşte cu o mînă, ţinînd în altă mînă o armă, n-o mai ia în serios. De facto, avem a face, aşa cum vom arăta mai jos, cu un anti-anticomunism. Acesta e, din păcate, substratul pledoariei scriitorului, montate, spre a-l cita cînd se referă la altcineva, „cu nerv, cu o certă volubilitate culturală”. Un antianticomunism, adică o atitudine politică! Nicolae Breban se arată a fi un combatant nu mai puţin îndîrjit decît cei pe care-i acuză de „trădare”. Numai că de pe cu totul alte poziţii, cu un set de argumente pro domo, care fac ca întregul d-sale demers să aibă aerul unei manifestări inflamat personale. E o punere în scenă a unei personalităţi „tari”, ce modelează, dilată, înghesuie, siluieşte faptele dintr-un impuls al unui extraordinar orgoliu mixt, de creator şi persoană publică ce se doreşte pururi în centrul atenţiei, pururi jucînd un rol dominator. De unde o anume candoare care, în marginea tendenţiozităţii dictate de superbie, comite gafe copilăreşti. Iată una din ele. „Enervat” de „laşitatea” a nu puţini „mari” scriitori (ghilimelele între care este pus cuvîntul mari sunt ale d-sale), Breban le propune unor prieteni „reali” dintr-un anume moment, „puţini dar valoroşi – cum erau de exemplu cuplul Doinaş, Negoiţescu, Manolescu şi Ivasiuc”, să atace „nu atît persoane din aparatul politic, cu atît mai puţin pe şeful statului, care, se ştie asta, azi ca şi oricînd, sunt apăraţi de un enorm sistem nu numai militar, dar şi de informaţie, plus de o solidaritate internaţională a colegilor lor de aiurea, ale unor foruri de influenţă şi putere”, ci altceva. {i anume să criticăm nu persoane, ci sistemul. Ca şi cum ar fi posibil. Ca şi cum am vrea să tăiem pădurea, cruţînd copacii! Alteori apare expresia stîngace, imprudentă a unei gelozii: „Nego m-a minţit, afirmînd că nu mai citeşte, scîrbit, literatură contemporană! Ca peste vreo două sau trei săptămîni să-i citesc o entuziastă recenzie la ultimul roman al lui Petru Popescu! Ha, ha, era oare mai… frumuşel tînărul prozator care apoi a părăsit literele române”?

Permanenta, marea aspiraţie a lui Nicolae Breban o reprezintă centralizarea persoanei d-sale. Ulcerat de supoziţia că nu i se acordă locul cuvenit, că e mereu pus în umbră de diverşi inoportuni, de „impostori” (fie şi într-o accepţie nuanţată, dar nu totdeauna, a termenului), prozatorul purcede la început, la mijloc ca şi la sfîrşit la o curăţare a terenului. Principalul obstacol: Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Neizbutind a ajunge, vădit, un „director de conştiinţă” precum aceştia, autorul Animalelor bolnave nu pregetă a-i încărca, foarte verosimil din acest motiv, cu tot felul de vinovăţii, a le găsi erori la tot pasul. Simpla lor existenţă pare a se fi transformat pentru d-sa într-o obsesie. Nimic nu i se arată inadecvat în filipica îndreptată împotriva lor şi nu numai: „Dar grupul lui Eugen Ionescu – în frunte cu bătăioasa Marie-France care cunoştea prost realităţile româneşti şi cu dna Monica Lovinescu – făcea tot mai mult din campania contra lui Ceauşescu o campanie de răzbunare personală; altfel nu se pot explica nu puţine din parti-pris-urile şi grosolanele-i – la dna M.Lovinescu mă refer – ocultări de persoane şi acte!, ea fiind ulcerată de moartea şi torturarea mamei ei, dna Bălăcioiu-Lovinescu”. Să precizăm că n-ar fi putut fi vorba la Monica Lovinescu de „o campanie de răzbunare personală” contra lui Ceauşescu, deoarece nu în perioada acestuia, ci în cea a lui Gheorghiu-Dej a avut loc tragedia mamei sale. Orbit de resentiment, Nicolae Breban neagă Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca pînă şi calitatea literară: „Mai ales scrierile Monicăi Lovinescu, publicate cu pompă de Editura Humanitas şi comentate de N.Manolescu ultra-elogios, nediferenţiat, ocolind contrarietăţile, falsurile şi uneori chiar minciunile care se etalau pe zeci de pagini, de parcă ne-am fi aflat cu toţii în prezenţa operei unui scriitor de prima mînă”. Cuvinte rele, injuste. Nu ştim exact care ar fi „falsurile” şi „minciunile” avute în vedere, dar nivelul paginilor scrise de Monica Lovinescu ne îngăduie a le aprecia hotărît în afara insinuării că ar fi fost preţuită doar ca fiică a lui E.Lovinescu. Cu adevărat, cei doi surghiuniţi din Paris n-au publicat nicio carte în capitala Franţei (despre revistele realizate de ei nu se spune nimic), dar nu e oare nimerit să ţinem seama, aşa cum procedează N.Manolescu, de atmosfera nefavorabilă, gauchistă, din acea ambianţă? Arguţia conform căreia N.Manolescu ar greşi cînd afirmă că mediul literelor franceze „era dominat de o stîngă pro-sovietică”, poate fi parată cu uşurinţă amintindu-ne de constanta orientare favorabilă sovietelor a influentului Partid Comunist Francez, ca şi de revista Les lettres françaises a obedientului faţă de Kremlin, Aragon. {i la urma urmei nu e tot nefast gauchism reorientarea stîngii, pe care crede nimerit a o menţiona Breban, spre maoism şi troţkism? Ne uimesc şi alte recriminări aduse Monicăi Lovinescu căreia i se atribuie afirmaţii pe care nu credem că le-ar fi făcut vreodată: „Nu mai conta dacă Marin Preda sau Nichita Stănescu erau, sunt scriitori incomparabili, citiţi şi comentaţi de reala elită a literelor, de publicul mare – ei fuseseră membri de partid, deci… la o parte! Sau Leonid Dimov, Sorin Titel, Virgil Mazilescu! A, bine, aceştia, la drept vorbind, nici nu au fost membri, dar… nu e puţintel suspect că… au fost publicaţi, re-editaţi, citaţi şi comentaţi în revistele «comuniste»? Sau Eugen Simion, Marin Sorescu, Fănuş Neagu, Valeriu Cristea… la o parte! În lături! Sau alţii, nu puţini, de certă valoare…”. Dimpotrivă, ne aducem bine aminte de comentariile elogioase pe care cuplul de la Europa liberă, în marea majoritate a cazurilor, le-a adus acestora. Toate asemenea manevre converg spre un singur ţel: radierea însemnătăţii covîrşitoare a Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca în articularea şi menţinerea unei conştiinţe libere a culturii şi literelor autohtone, în decursul îndelungatei epoci de dirijism, cenzură, mistificare la care au fost supuse de puterea totalitară. Rolul lor nu ni se pare inferior celui împlinit de E.Lovinescu în interbelic. Le-a revenit misiunea de-a face faţă unor primejdii cu mult mai grave decît cele ce ameninţau la începutul secolului al XX-lea, în condiţii democratice, autonomia esteticului, asociate acum cu negurile sîngeroase ale sistemului comunist, iar cît priveşte substanţa intrinsecă a producţiei lor critice şi memorialistice, încă departe de-a fi fost publicată în integralitate, în pofida amprentei anomaliilor istorice pe care-o poartă, ea nu e mai prejos de cea a criticilor noştri celor mai de seamă. Ceea ce ştie o lume întreagă, Nicolae Breban se înverşunează să nege. Chiar dacă o face (prezumăm) în virtutea unor opinii sincere, a unor convingeri, o atare atitudine nu e de natură cîtuşi de puţin a-i spori credibilitatea. Lăsînd la o parte cîteva agremente de ultimă oră, atacurile d-sale le continuă direct pe cele din Săptămîna şi Luceafărul.

În continuare, autorul romanului Bunavestire se obstinează a ne înfăţişa „trădarea criticii”, se subînţelege faţă de aspiraţiile şi de idiosincrasiile d-sale. Criteriul de căpetenie al departajării efectuate: relaţia cu infernalizata Monica Lovinescu, din activitatea căreia, precum dintr-o cutie a Pandorei, ar fi plecat toate păcatele. I.Negoiţescu e mustrat pentru fidelitatea faţă de Monica Lovinescu şi de „acoliţii” săi, prin invocarea maliţioasă a unor presupuse extremisme: „Nimic prea uimitor în toate acestea: Nego, din păcate, urma pînă în ultima clipă să profeseze şi să clameze opiniile grupului de la Paris, condus de M.Lovinescu şi Marie-France Ionescu, care tratau tot ce se întîmpla în ţară cu violente parti-pris-uri şi cu opinii aproape dictatoriale, de parcă istoria surpării unui sistem enorm şi construirea unei alte structuri statale sau revenirea, dacă era posibilă, la vechile valori şi principii, se putea face cît ai bate din palme”. De unde pînă unde? Iritat de, în genere, ipostaza critică a intelectualităţii prodemocratice, imediat după decembrie ’89, Nicolae Breban, beneficiar al unei reviste puse cu promptitudine la dispoziţie de noua guvernare, în acel moment tulbure, îl probozeşte pe criticul cerchist, crezînd a constata că „dezamăgirea că lui nu i s-a oferit una i-a cauzat lui Negoiţescu o mare şi exagerată amărăciune”. {i dacă ar fi fost aşa? Nu avea dreptul Nego, încondeiat cu epitetul de „fals exilat”, cel puţin cît Breban a conduce o revistă? Nu avea dreptul a mai vorbi despre oportunismul unor confraţi? „Oportunism — la ce?!”, se întreabă prozatorul, spre a-şi răspunde: „Puterea fragilă de atunci a F.S.N.-ului era atît de contestată şi de huiduită de presă încît nu era o mare onoare să te alături ei”. Deşi ştim cu toţii că lucrurile stăteau invers. Deoarece F.S.N.-ul deţinea şi pîrghiile puterii politic-administrative şi cea mai mare parte a mass media. „Contestate” şi „huiduite” erau tocmai categoriile de anticomunişti, „reacţionarii” şi „disidenţii” din trecutul proxim, exilaţii, partidele istorice, calomniate, marginalizate, vandalizate. Nu mai puţin, N.Manolescu e taxat cu acrimonie pentru cutezanţa de-a fi afirmat însemnătatea, am zice obiectivă, a Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca (în realitate, spre surprinderea noastră, mai puţin a celui de-al doilea, cuprins abia într-un capitol secundar din Istoria d-sale!). Prilej pentru romancier de-a mai tenta o lovitură împotriva cuplului parizian, pe motivul că Europa Liberă ar fi fost nu altceva decît o… abstracţiune, o voce fără autori, un mesaj al vidului: „Cum de critici de ţinuta lui Manolescu coboară pînă acolo încît fac temenele penibile cuiva, care, cert, l-au susţinut de la răsunătorul post de radio Europa Liberă, post ce-şi datorează faima de atunci, ca şi colosala, enorma audienţă, nu calităţilor redactorilor săi – cei mai mulţi improvizaţi şi ne-scriitori sau publicişti de profesie, ci deznădejdii şi marasmului, ce păreau fără ieşire, în care căzuse societatea românească”. Pentru ca vorbele să se precipite pînă la impasul injuriei. Deoarece nu subscrie la furoarea d-sale împotriva criticilor în chestiune, N.Manolescu ar fi probat „o amuzantă prostie”, „o adulaţie prostească”, „nerozii”. Pe aceeaşi cale a unei negaţii devenită fixaţie, Nicolae Breban se referă şi la Grupul de Dialog Social, „care ar fi trebuit să fie vocea şi organismul societăţii civile”, însă, uşor de ghicit, „a devenit iute un glas sectar al unui grup binişor influenţat de cei de la Paris, cu dna M.Lovinescu în frunte, care se aştepta – s-a văzut mai apoi, tot din jurnalele ei – la o uriaşă recunoştinţă pentru contestaţia ei de la radio Europa Liberă”. {i spre a-şi încununa diatriba, înscrie – cum ar fi putut lipsi aşa ceva? – învinuirea de stalinism adusă antistaliniştilor, întocmai cum profeţea Edgar Morin, încă în anii ’50. Monica Lovinescu şi „acoliţii” săi „se gîndeau chiar să influenţeze drastic valoarea şi ordinea în ierarhia culturală şi politică românească. (Cam cum se întîmplase în primii ani de stalinism, dar… cu alţi «corifei»!)”. Iar Grupul pentru Dialog Social ar avea lideri care „nu sunt mai breji decît ceilalţi, aşa-zişii comunişti”. O identitate ce nu s-ar susţine totuşi pînă la capăt, dată fiind superioritatea… comuniştilor, liderii actuali fiind „la fel de hrăpăreţi, de necinstiţi şi ceva mai puţin capabili în cunoaşterea terenului şi a oamenilor”. Mult grăitoare e şi amabilitatea cu care romancierul îi recomandă pe cei ce au reprezentat, în anii aspri ai ceauşismului în declin, „pumnul şi palma” partidului în fruntea obştii scriitoriceşti. Tunînd şi fulgerînd împotriva cuplului parizian, găseşte astfel scuze pentru „colegii noştri de vîrf” cu pricina, „care conduceau barca în derivă a Uniunii, toţi trei excelenţi scriitori şi romancieri: D.R.Popescu, preşedinte, George Bălăiţă, directorul Editurii Cartea Românească, membri ai c.c. ambii, şi C. }oiu, secretarul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti”. Sunt ei cumva vinovaţi, măcar prin complicitate, că „de vreo patru ani, din ’85” nu s-a ţinut Congresul statutar al obştii scriitoriceşti? Da şi nu, mai curînd nu, insinuează Nicolae Breban. Era bine sau rău? Era o tactică de supravieţuire a Uniunii, cum se pretindea, sau, mai curînd una a înăbuşirii vocilor ce se radicalizau? Uniunea Scriitorilor, „să spunem adevărul! – nu prea le făcea mari probleme de ordin ideologic sau omenesc” exponenţilor puterii abuzive, notează împăciuitor romancierul. {i unei obiecţii ca şi inevitabile îi dă replica printr-o catifelată frază, atît de academic neangajantă: „Mi se va spune că tocmai de aceea!, adică pentru faptul că unii dintre colegii noştri de vîrf, Doinaş, D.R.Popescu (cu amîndoi am fost şi sunt coleg la Academia Română!), Bălăiţă şi }oiu au acceptat să gireze cu persoana şi opera lor această organizaţie”. Noroc că Monica Lovinescu e o bestie neagră în stare a-i mobiliza în orice clipă romancierului energia disociativă, nu-i aşa?

În fond, Nicolae Breban e surprinzător de tolerant cu comunismul. S-a înduplecat, într-un chip mai curînd convenţional, a-l repudia, însă nu întîrzie a se arăta îngrijorat de tentaţia „absolutizării răului” respectiv, pe care declară că „n-o înţelege”. Aşa ar proceda, helas, Eugen Ionescu şi Matei Călinescu care „afurisesc” răul în loc de a-i găsi circumstanţe atenuante, a-l minimaliza, a-l giugiuli dacă se poate. De dragul de a nu… falsifica realul, dl.Breban ne dă lecţii de măsură: „Da, mi se va spune, pentru a lupta cu impostura sau cu absurdul social trebuie să… exagerăm răul, să-i supra-dimensionăm efectele şi însăşi realitatea sa, ca apoi, în linişte, odată doborît acesta, să ne întoarcem la o judecată mai calmă. (…) Da, dar exagerînd, cum se spune, răul, noi nu distorsionăm totul? Nu modificăm, evident, pentru necesităţile luptei, valorile, relaţiile, persoanele? Realitatea însăşi? {i… nu aşa acţionează şi «ei» (…)?”. Ce contează că mai trăiesc multe milioane de români care au cunoscut „istoria de coşmar social” (iată că scriitorul poate găsi şi o sintagmă adecvată!), că mulţi dintre noi am cunoscut pe pielea noastră, prin măsuri de prigoană aspectele ei „atît de… terifiante de inumane, de i-logice, de contra-naturii” (iată alte vocabule nimerite!)? Primejdia ce ne paşte nu e însă cinica reducţie a adevărului istoric, ci relevarea lui, care ar „produce efecte negative”. Excedaţi de bine, de ce să nu instituim un protecţionism al răului totalitar? Dl Breban nu consimte să audă despre continuităţile comunismului, despre relicvele aberantului sistem, de care ne izbim atît de des. Fapt ce spune mult. S-ar fi produs odată cu răsturnarea lui Ceauşescu o totală absorbţie a flagelului, o explozie ce l-ar fi aneantizat de la o zi la alta, iar nouă nu ne-ar rămîne decît să ne uimim imens cînd cineva îi mai remarcă umbra în prezent, după care să mai găsim (şi să amplificăm) un nou pretext de şarjă: „Care comunism? Care aşa-zisă revenire? {i or să reuşească domnii de la GDS să ne convingă că datorită revistei 22, a conferinţelor şi a zaiafetului vorbăreţ, uneori interesant, alteori desfăşurîndu-se în jurul aceloraşi false teme sau probleme nu rareori, periferice… comunismul şi «aprigii comunişti» n-au mai revenit? Aceasta e istoria contemporană pe care dlor vor să ne-o predea, de la înălţimea unor idei sau doctorate; sperăm că nu toate la fel de false ca al prietenului dlor Pleşu şi Liiceanu, Sorin Antohi, el însuşi distins membru GDS, care a reuşit o impostură universitară demnă de o interesantă şi savuroasă comedie de bulevard”. Să fi apărut, după Revoluţie, la cîrma ţării, vechii comunişti? Nici discuţie! E la mijloc imaginarul exaltat al unor excentrici precum I.Negoiţescu, care „în noua-i singurătate de la München, macera astfel de idei şi altele, nerăbdător ca lucrurile să se aranjeze iute”, sau „alţi domni şi doamne de la Paris sau de la GDS”, panicaţi de faptul că, vai, „conduc din nou «vechii comunişti» treburile ţării!”. Dacă se vorbeşte despre „vechii comunişti”, ne atrage atenţia autorul lui Don Juan, e vorba de o cu totul altă grupare, care, neajunsă la putere, s-ar cuveni a o socoti o victimă: „cei care au rămas fideli propriei vocaţii – cea legitimă, sancţionată, cum se spune, de spiritele autorizate, de public şi de timp! – ei bine, aceştia vor fi iute şi nu rareori brutal taxaţi drept spirite reacţionare, ni plus, ni moins – comunişti”. Nu ne gîndim a-l eticheta pe Nicolae Breban cu orice preţ printr-un astfel de termen, dar nu ne putem împiedica a menţiona, conform propriilor d-sale confesiuni, legăturile – cum să zic? – bizare pe care le-a avut cu înalţi demnitari ai comunismului: „Oricum, cei doi prieteni ai mei, Nego şi Matei, nu au scris nimic despre Îngerul…; era dificil, e adevărat. Dumitru Popescu, secretar CC, mi-a mărturisit el însuşi, în cabinetul său, că a ordonat cele patru atacuri la carte – semnate de Râpeanu, A.Martin, Crohmălniceanu şi Ianoşi!” Sau: „secretarul CC Cornel Burtică, (…) riscîndu-şi poziţia, a publicat romanul Bunavestire, aşa cum îl scrisesem, afrontînd cenzura care-mi făcuse circa două mii de observaţii pe manuscrisul romanului care însuma cam 700 de pagini!”. E adevărat că Breban a jucat tenis cu generalul Pleşiţă? S-ar jena cumva d-sa dacă l-am ruga să ne spună cîţi dintre scriitorii români din perioada comunistă mai dispuneau de asemenea simandicoase relaţii? {i, în consecinţă, cum i s-ar putea cere să condamne mai ferm regimul comunist? S-ar putea să nu ne dea un răspuns convingător ori niciun fel de răspuns punctual. Totuşi găsim un răspuns în finalul scrierii, care sună aşa: „Maiorescu avea încă o dată dreptate: arta, cea adevărată, n-are ce asculta de nici un fel de morală, de oriunde ar veni ea! Morala noastră e una singură: credinţa în scris, în publicarea foilor noastre, în promisiunea fermă a lui Femios: Dar deasupra cîntecelor mele stă un Zeu / {i de aceea, te voi cînta şi pe tine, ca pe un Zeu!”. T.Maiorescu avea dreptate, dar ne îngăduim a crede că nu şi N.Breban. Morala creaţiei nu e amoralitatea, ci identificarea cu sine, care e străină de indigna promisiune a aedului Femios, ameninţat de Ulise, de a-l zeifica pe acest tiran, de slujirea interesată a oricărui reprezentant al puterii sau dispensator de beneficii. Arta nu se subordonează conjuncturii, ci o elimină ca pe un corp străin, astfel cum absolutul mistuie contingentul. n


P.S. Mă văd trecut în cartea pe care am comentat-o, în eşalonul „justiţiarilor”. Nu voi relua toate observaţiile pe care le-am făcut cînd fostul meu coleg de facultate clujeană, Nicolae Breban (calendaristic, cu doi ani mai în vîrstă decît mine, dar cu vreo doi ani universitari în urma mea), m-a demis din funcţia de redactor al revistei Contemporanul-ideea europeană, al cărui director este. Prietenul „Eugen” (Simion) se arăta mult mai util decît cel ce scrie rîndurile de faţă şi nu era cazul să i se ofere capul celui ce l-a contrazis? Niscaiva interese academice nu îndreptăţeau inopinata măsură? Mai precizez doar că, pentru a-mi exprima punctele de vedere, n-am „profitat” de absenţele „regulate” din ţară ale romancierului spre a-mi strecura, se deduce, neonest, „reproşurile cu duiumul” în raport cu cîţiva autori admiraţi de d-sa. M-am pronunţat pur şi simplu aşa cum am crezut de cuviinţă. Am fost consecvent cu ce am scris anterior şi sunt consecvent cu ce am scris atunci, în periodicul amintit. Mă minunez doar cum Nicolae Breban găseşte stăpînirea (mina siguranţei de sine) pentru a mă învinovăţi, tocmai d-sa, pe mine, de „campania (…) profund şi pueril resentimentară” la adresa „gloriilor” ce ar fi barat modestei mele persoane „drumul spre mai înalta societate literară”. Mai precis, are în vedere „veşnicele reproşuri, însăilări de atacuri la adresa unor scriitori precum Preda sau Nichita Stănescu”. Mai întîi, articolele privitoare la cei doi scriitori nu cred că ar reprezenta mai mult decît, să spunem, 0,2 la sută din toate textele pe care le-am publicat pînă în prezent! În optica lui Nicolae Breban, Marin Preda şi Nichita Stănescu sunt „doi giganţi” postbelici, hiperbolele d-sale revărsîndu-se mai cu seamă asupra autorului Necuvintelor, „geniu” de talie universală ce a lansat, în plin comunism „o artă esenţialmente idealistă, anti-materialistă şi profund sceptică faţă de capacitatea individului de a fi şi de a cunoaşte”. Cu privire la autorul Moromeţilor, consider (şi nu sunt singurul) că e rezonabil a-l aprecia ca pe un însemnat scriitor întruchipat în primul volum al acestui roman şi unul mult mai puţin realizat în majoritatea cărţilor sale, cele cu subiect citadin. Nichita Stănescu, faţă de care rezervele mele se pare că au fost „deschizătoare de serie”, a polarizat o serie de contestări. Uneori e pus sub semnul întrebării „protestul” său împotriva comunismului (dublat, de altminteri, de înfocate adeziuni) prin acea viziune ostentativ „idealistă”, fiind interpretată aceasta ca o supapă a tensiunilor unui real tot mai întunecat, tolerată cu viclenie de ideologi. Alteori e vizată direct enorma supraevaluare, glorificarea producţiei sale. Oare pentru dl. Breban nu contează deloc perspicacitatea unor spirite care l-au refuzat net în condiţia sa de mare poet, de la {erban Cioculescu, Petre }uţea, Ovidiu Cotruş la A.E.Baconsky, Ion Caraion şi chiar {erban Foarţă? Fără a uita mai recenta luare de poziţie a cunoscutului ziarist Cristian Tudor Popescu, care cerea „arderea” părţii caduce, extrem de întinse, a producţiei nichitiene, nu, Doamne fereşte, ca „o invitaţie de tip fascistoid”, cum se alarmează romancierul în discuţie, ci ca o simplă metaforă. O metaforă, adică – Breban dixit – „o altă cale, analogică, a cunoaşterii umane (…) care, uneori (…), nici nu mai ţine cont de social, prejudecăţi, oricît de tiranice, de oprelişti”. I.Negoiţescu mi-a mărturisit că, atunci cînd a scris un amplu comentariu asupra lui Nichita Stănescu, Descrierea unui poet, s-a gîndit la mine, dispunînd de tot atîtea argumente ca să-l laude sau să-l nege. Mi-a dat de înţeles că a recurs la a doua variantă spre a nu se pune rău cu aripa tînără a literaturii… {i, pour la bonne bouche, dl. Breban ne mai serveşte o probă nefavorabilă la „dosarul” bardului, notificînd dezamăgirea crescîndă pe care a încercat-o Matei Călinescu faţă de cel la a cărui extrem de binevoitoare recepţie şi-a adus odinioară contribuţia: „în cursul unei conversaţii aprinse de la Chicago, prin anii şaptezeci, cînd la reproşul meu că l-a uitat pe marele poet, prietenul nostru Nichita, agasat poate de tonul meu excesiv, mi-a aruncat: – {tii… eu cred că voi îi daţi o prea mare importanţă lui Nichita Stănescu. Nu, sincer, eu nu cred că valoarea lui… trece de Curtici!”. Ar fi nepotrivit să-l socotim pe fugosul poet un caz controversabil?