Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Traian Demetrescu – 150 - În anticamera simbolismului de Răzvan Voncu

Băcănia nu rimează, de regulă, cu leşinurile olfactive şi cu meditaţiile ruminate. Neobişnuitul personalităţii lui Traian Demetrescu, aşadar, începe (cum ar spune Ibrăileanu) cu mediul naşterii: unul puţin înclinat să accepte ca progenitura care, la 9 ani, eşuase în meseria de ajutor de toptangiu, să devină nu doar intelectual, ci chiar poet.

Biografii locali – în special uitatul, azi, C. D. Papastate – au încercat să acrediteze ideea că băcanul (fost cojocar) Radu Radulian, tatăl viitorului poet, cu prăvălie pe strada Lipscani din Craiova, ar fi fost un om de carte. În absenţa unor dovezi concrete, însă, trebuie să ne mulţumim cu constatarea că, dacă băcanul, prin absurd, citea, cel mai probabil citea, asemeni lui jupân Dumitrache, ziare pe care nu le înţelegea. Şi că, dintr-un imbold greu explicabil, a tolerat inocenta manie a fiului, laolaltă cu eşecul lui într-ale negustoriei şi cu incapacitatea de a urma o şcoală (tânărul Demetrescu abandonează după clasa a V-a gimnazială, pregătită în particular, echivalând cu clasa a IX-a de azi). Tot băcanul va fi finanţat şi biblioteca remarcabilă pe care viitorul poet şi-a alcătuit-o încă de pe băncile şcolii, în care se aflau mai ales poeţi noi, parnasieni şi simbolişti, din care mai târziu va traduce.

De aceea, n-aş insista prea mult asupra bătăliei pe care Traian Demetrescu a dat-o cu băcănia craioveană, spre a putea scrie poezia pe care şi-o dorea. Ceea ce mă miră nu e întâlnirea dintre prăvălia părintească şi literatura lui Théodore de Banville, ci intuiţia sigură cu care, la o vârstă la care alţii declamau didactic din Alecsandri, Demetrescu s-a îndreptat către o altă poezie.

Aceasta, în pofida faptului că literatura pe care a apucat să o scrie până la moartea prematură, de tuberculoză (boala poeţilor), este plină de romanţiozitate. De la tema centrală a romanelor sale – care este conflictul între căsătoria din dragoste şi cea din interes – la poemulpanegiric Lui Eminescu, pe care îl publică în 1889, opera lui Traian Demetrescu este străbătută de pulsiuni romantice. Acestea coexistă, straniu, cu tendinţa generală, simbolistă, a creaţiei sale, şi cu stilul intelectual, tipic fin de siècle, adoptat de poet.

Demetrescu este, de fapt, un caz invers celui macedonskian, ceea ce explică atât afinităţile reciproce iniţiale, cât şi răceala care a intervenit, de la un moment încolo, între cei doi. El este un simbolist prin structură, atras de manifestările romantice şi socialiste din epocă, în timp ce Macedonski, se ştie, este un romantic care, din pură conştiinţă artistică, se construieşte pe sine, cu migală, ca poet simbolist. Demetrescu coboară din Parnas către „scunda tavernă mohorâtă” (sfârşind ca membru fondator al Partidului Social- Democrat al Muncitorilor din România, alături de Ioan Nădejde, Vasile G. Morţun şi C. Dobrogeanu-Gherea), în timp ce Macedonski urcă o simbolică scară, dinspre liberalismul anti-dinastic trivial al tinereţii, către puritatea imaterială a poeziei văzute ca o religie sui-generis („Nu e de aur, e de raze...”). Cu observaţia că, până la urmă, şi „proletariatul” căruia i se dedică, altruist şi fantast, Traian Demetrescu este, în România de la 1900, tot o ficţiune, un construct artificial, ca şi grădina simbolistă.

Produs al intuiţiei, mai curând decât al unei tradiţii şi educaţii literare aşezate, simbolismul lui Traian Demetrescu nu e, totuşi, mai puţin interesant. Prin eclectism stilistic, ca şi prin amestecul, tipic românesc – adică, de neîntâlnit în alte simbolisme europene –, de îndrăzneli decadentiste şi sfială romanţioasă, de sobră meditaţie lirică şi neţărmurit patetism social. Nu în ultimul rând, prin armonia în care limba poetică învăluie aceste tendinţe contrarii, făcându-le să funcţioneze, cumva, împreună. Geniul literaturii noastre, au spus-o destui, nu constă într-o originalitate fără seamăn, ci în sinteză: opera lui Traian Demetrescu, fără să fie una de raftul întâi, e o bună ilustrare a acestei caracteristici.

Dincolo de sinteză, poezia lui Tradem („Trec corbii – ah; «Corbii»/ Poetului Tradem”, îl invoca Bacovia), este interesantă şi ca repertoriu simbolist. Găsim în ea, risipite şi amestecate cu elemente vădit ne-simboliste, majoritatea temelor şi motivelor care, sub semnătura altora, vor alcătui limbajul poetic românesc între 1900 şi 1918.

Astfel, într-un loc întâlnim, bine articulat, bacovianul motiv al poetului însingurat, neînţeles şi, fireşte, dărâmat de o metafizică tristeţe: „Mă-ntunecă urâtul cu noaptea lui adâncă/ Şi inima în golul durerii s-a închis;/ Mă simt uimit şi singur, ca un nebun pe-o stâncă,/ Ce vrea să se azvârle din culme în abis!// Ca niciodată, astăzi, m-a prins o crudă jale/ De visele-mi pierdute, de tinereţea mea,/ Ca un moşneag, sub trude, zdrobit, căzut în cale,/ Simţii, ca niciodată, că viaţa este grea!” (De profundis). Nu numai propria condiţie infuzează tristeţe grea în cugetul poetului, ci şi soarta celor umili: „Pe uliţă smerit umbla/ Un cerşetor în zdrenţe putrezi;/ Picioarele-i sunt goale, umezi;/ Şi vântul fioros sufla.// Cu chipul vânăt, rebegit,/ Cu fălcile tremurătoare,/ Păşea sub leneşa ninsoare,/ De-ngheţul iernii scorojit.// [...] Şi vântul şuiera mereu/ A iernii fioroasă gamă;/ O! ce îngrozitoare dramă/ Privea din ceruri Dumnezeu!” (Dramă). Adesea, poezia sa sună apăsat a Bacovia, sau, mai corect spus, pare că genialul Bacovia nu s-a sfiit să treacă prin imageria şi tehnicile lui Tradem: „Ninge! Ninge!... Alb e satul.../ Ninge!/ Ca un cântec de iubire/ Soarele în nori se stinge.../ Ninge! Ninge!... Alb e satul.../ Ninge!// Câinele sub şoprul putred/ Urlă.../ Rar o cucuvaie ţipă/ Întro dărâmată turlă.../ Câinele sub şoprul putred/ Urlă...// În odaie e o pace/ Sumbră.../ Greierii – artişti tomnatici –/ Au tăcut, pitiţi în umbră.../ În odaie e o pace/ Sumbră...” (Simfonie de toamnă). Personajul Sensitif – nume prelucrat de Bacovia după volumul lui Traian Demetrescu, Senzitive (1894) –, ca şi destule alte teme şi motive (clavirul, ftizia, ploaia mohorâtă, monumentul funerar), de rime şi eufonii, sunt şi ele împrumutate de la nefericitul înaintaş. Semn că şi imaginarul bacovian trebuie pus în legătură nu cu biograficul, ci cu livrescul. Imaginarul simbolist este, la noi, unul pur artificial. Fapt remarcabil: deşi nouă şi născută, în fond, prin inducţie culturală, poezia simbolistă şi-a creat rapid o „tradiţie” a ei. Poeţi despărţiţi de un deceniu şi jumătate funcţionează într-o relaţie de influenţă, în interiorul aceleiaşi convenţii poetice.

Dar nu numai Bacovia a trecut prin poezia lui Traian Demtrescu, preluând şi ducând mai departe îndrăznelile acestuia. Şi Macedonski, marele Macedonski, şi-a vizitat din când în când discipolul, după cum depun mărturie poezii ca Numai primăvara: „Cât doresc, o, Doamne!, florile, câmpia,/ Apele şi ţara!...? Ca privighetoarea cântă bucuria/ Numai primăvara” (din 1884, dată la care Macedonski nu publicase decât volumaşul pueril Prima verba, în 1872, şi amestecatele Poesii, în 1882). Minulescu, oltean şi el, nu a rămas indiferent la motivul străinului misterios şi la simbolistica exoticului geografic: „La Nord, în ţările ploioase,/ Cu melancolice popoare,/ Sunt visători ce plâng şi sufăr/ De nostalgii de soare...” (Acelaşi farmec). Chiar şi un poet tradiţionalist, blând şi plângăcios, ca Şt. O. Iosif, a luat aminte la versurile lui Demetrescu, poezia sa Din nou acasă fiind, practic, o rescriere ardelenească a pateticei Dacă: „Dacă Dumnezeu s-ar pune/ Cu condeiul lui cel sfânt/ Ca să scrie suferinţa/ Ce-am avut pe-acest pământ;// Dac-ar scri cu de-amănuntul/ Dorul meu făr-de sfârşit,/ Chiar şi el atunci ar zice/ «Nu mai pot, am ostenit!»”.

Această impresie de inventar, din care se alimentează poezia de după el, este cauzată, fără îndoială, de accidentul biografic. Mort la 30 de ani, înainte de a-şi fi desăvârşit opera, poetul Corbilor a rămas suspendat pe limbul dintre romantism şi simbolism. A deschis o cale, pe care, însă, nu a mai avut şansa să meargă el însuşi.

De unde şi receptarea postumă, ezitantă, plasându-l întotdeauna între două categorii. Istoria literară preferă, se vede, să îi escamoteze pe cei cu care nu ştie prea bine ce să facă. Rolul lui Traian Demetrescu în evoluţia poeziei noastre, în schimbarea codurilor poetice, după epuizarea junimismului, este, însă, unul important. Poate cel mai important, în ordine cronologică, după cel al lui Macedonski însuşi.

Nemaivorbind că numeroase poezii ale sale sunt viabile, în ele însele.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara