Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Train grande vitesse de Simona Vasilache


Felul în care accelerarea-i joacă feste puterii noastre de-a privi imagini, devălmăşindu-le şi despărţindu-le, apoi, în lungul unui fals contur, nu-i, prea adesea, de găsit într-un roman. Pesemne fiindcă le e peste mînă, prozatorilor, să taie pozele ca pe cartes colorate, aşa că din pasienţa dată-n grabă nu doar să se amestece figuri, ci să rămîi, mai mult, şi cu impresia că fiecare cartolină are, rotită repede, volum. Să profite, adică, de-un trompe l'oeil ,desenat" din poveşti. Ei bine, s-a încumetat, totuşi, un scriitor să o facă: Florina Ilis, în Cruciada copiilor, cel mai recent roman al ei, distins de România literară cu Premiul Cartea anului 2005.

Mi-era dor (şi cred că nu sînt, nici pe departe, singura...) de răsfăţurile omniscienţei, de bunul narator d'antan, care-ţi întoarce pagina, îţi potriveşte ochelarii şi-ţi dă, dintr-o scenă en marche, atît cît poate să cuprindă o privire aruncată iute, ocoliş, împrejur. Florina Ilis delegă să vorbească soiul ăsta, ,patriarhal", de povestitor. Îi lasă pe cîte unii prinşi ca-ntr-o figură de balet frîntă la jumătate, ca să-ţi întoarcă binişor capul, într-o carte cu personaje duium, spre ce fac, la cîţiva paşi distanţă sau, dimpotrivă, în alt oraş, cine ştie care alţii. Ei (nişte ei oarecare, din vreunul din ,tablouri") nu bănuiesc, dar ea (de fapt, poate fi foarte bine un el...) îţi spune, divulgă, anticipează, ,bîrfeşte". Aşa lucruri (bineînţeles că nu sîntem în secolul XIX, naratorul nostru cunoaşte toate deliciile indiscreţiilor în surdină, lipsite de orice disonanţă, ca şi dulceaţa ,tiraniei" unui autor cu maniere), în tradiţia (sic!) romanului, s-au mai întîmplat. Dincolo de actualitatea, nu o dată extremă, a poveştilor, o ţesătură bine bătută de perspective - bunăoară, basmele-basme, ale copiilor de azi, isprăvile lui Harry Potter, pe care le încearcă şi ei, sînt, într-o lume periculoasă (,magică") în multe feluri, cu vrăjitoare şi trafic de minori, mai adevărate decît basnele ,pedagogice" ale dascălilor adormiţi întru veghe deşartă - care face din romanul Florinei Ilis rescrierea, cu material de-acum, a unor vechi novele de moravuri în schimbare, cartea joacă două atuuri mari.

Întîi, are o foarte bună gramatică. N-ai să găseşti decît, pe ici, pe colo, exclamaţii sau întrebări dar, în rest, nici o afirmaţie. Cum se face? Simplu, fiecare paragraf (frază, propoziţie) se termină, invariabil, cu virgulă. Mărturisesc, curiozitatea m-a împins să ,dau", înainte de vreme, la sfîrşit şi da, romanul se termină cu virgulă. Ziceam că naratorul e omniscient, statut greu de contestat cîtă vreme îi vede pe toţi, stă călare pe două trenuri - ,grosul" acţiunii se împarte între nişte compartimente de rapid şi altele de accelerat, curse despărţite de 28 de minute - mai şi povesteşte ce se-ntîmplă prin Capitală, destinaţia unora din călători, popasul altora în drumul spre litoral. Ştie tot, e drept, dar nu afirmă, fără drept la replică, nimic, cîtă vreme nu vezi, într-un roman de aproape 500 de pagini, nici măcar un singur full stop. Niciodată. Virgulă, şi de la capăt. Pe de altă parte, ,vacarmul", pe care opţiunea pentru o asemenea punctuaţie îl serveşte de minune, îi dă prilejul de-a intra, oricînd pofteşte, în ,filmul" fiecăruia, de-a trece, ,teoretic" spus, de la vision du dehors la aşa-numita omniscienţă selectivă (sau - sic! - ,focalizare obiect delegată" - cf. Vitoux). Ce importanţă are asta pentru judecata de valoare? Destulă, dacă vrem să ducem, cît de cît, linia subţire despărţitoare între poveşti, calde ca toate poveştile, şi tehnica lor armată la rece sau, mai ales, să măsurăm distanţa de atelierul optzecist de normat proză. Premisele sînt, de bine, de rău, aceleaşi: trenuri, ,navete", oameni cărora le zboară, amestecate, gîndul şi vorba, dialoguri diverse, fire care se leagă sau poate nu. Şi un ,program": ambiţia de-a scoate, din resursele de narativitate ale unor situaţii ciobite, incomplete, o poveste. Aici e diferenţa. Optzeciştii, teoreticieni chibzuiţi (mă gîndesc acum la Nedelciu, Babeţi, Mihăieş, dar pot fi foarte bine alţii...), planificau o naraţiune ŕ venir, la capătul unor laborioase preparaţii, ca să aibă surpriza că, sfidînd pensele lor de legişti ai hîrtiei, ea şiroia, afurisită, pe lîngă. Florina Ilis, unlike them, să spun aşa, chiar îşi obţine povestea acolo, în formele cu care îmbucătăţeşte evenimentele.

De aici, al doilea avantaj. Tăietura. Un decupaj ,agăţat", ca şi cum foarfeca s-ar opri într-o bandă de siguranţă. Dacă prima parte a romanului se termină, într-un context oarecare, cînd un Cezar calculatorist trece un Rubicon virtual, cu alea jacta est, partea a doua, nu-i de mirare, va începe, în cu totul altă lume, cu ,zarurile au fost aruncate". Am dat doar un exemplu, dar felul ăsta de zig-zagare, torsionînd o ancoră subţire suspendată între paragrafe, e, în Cruciada copiilor, procedeu de construcţie. Fireşte că-ţi dai seama, citind, că e o cusătură la vedere, o bridă prin care faci să alunece suplu o poveste altminteri colţuroasă, adunată din multe părţi, dar n-ai decît, uimit, măgulit chiar de-atîta risipă de ,calcul" narativ, să-i admiri frumuseţea modelului. Cum te bucuri, călător fiind, de-o rută cu legături bune. Înţelegeţi, de aici, că textul, aşa cum e abătut prin diverse noduri, croşetat pe-un singur fir, sau pe mai multe, cultivă o metaforă a drumului. E, de fapt, ultimul nivel la care drumul, ca noţiune, se exprimă. Tot romanul, al cărui subiect o să-l aproximez doar, fiindcă povestit de-a fir a păr creşte-n volum şi pierde-n eleganţă, ca o dantelărie deşirată, e despre căi. Ştiute şi neştiute.

Foarte sumar, cîteva şcoli clujene îşi trimit elevii, copiii civilizaţiei extreme, cu diriginţii lor, într-o tabără la mare. Savuros balamucul de pe peron, părinţi, bagaje, griji şi batiste, aproape inedit în proza noastră, care n-a mai plecat de multişor ,la băi". Prin gări, mişună dezmoşteniţi cu aurolac şi iniţiativă, conchistadori de subpămîntă, pentru care orice drum e bun. Las deoparte legăturile lor, canale pe care Florina Ilis intră cu burghie fine, cu lumea compromis-prosperă a Bucureştiului, cu clanurile de ,fermecătoare", cu traficanţii (de iarbă&carne), cu pedofilii. Cele două armii de copii fac cumva şi se-ntîlnesc, într-un tren care ia viteză, şi de-aici începe aventura. Învăţăceii de la Şcoala nr. 10 văd în ocazia de-a-şi sechestra profesorii replica dată de ei, telespectatori de Discovery şi cititori de Harry Potter (toate volumele), unei discipline nesuferite şi abuzive, celălalt, Calman, copil de ,stepă", o răbufnire de orgoliu banditesc. Ar avea un tren, un tren al lor, şi a avea înseamnă lucruri binişor diferite. Unii îşi doresc trenul cum şi-ar dori o jucărie mai mare, sau cum îşi doresc, în societatea din care vin şi ei, adulţii yacht-uri şi avioane. Calman, în schimb, joacă, despărţit de ceilalţi, într-un scenariu aducînd a Împăratul muştelor. Între timp, se-ngroaşă gluma, profesorii fac saună blocaţi în compartiment, trenul nu opreşte în Braşov, autorităţile disperă. Un tren deturnat.

Funcţionari ticăiţi, foarte reuşiţi ca tipuri şi - vai!- foarte ,după natură", încearcă să dea de capăt situaţiei ridicînd praful de pe regulamente vechi de vreo zece ani. Cînd îi ,vezi", şi-i recunoşti, cum să nu ţii cu copiii, aşa ,antisociali" cum sînt? Aceeaşi impiegaţi găsesc de cuviinţă să oprească celălalt tren, rapidul în care se dau lupte de cucerire (nu că profesorii din accelerat n-ar fi şi ei oameni şi n-ar păcătui, măcar cu gîndul, în vacanţă, chiar dacă predau religie...), se citesc reviste de fenomene paranormale, pînă cînd toată situaţia alunecă, încetişor, în paranormal. Tot farmecul cozilor din toate timpurile, unde morga unor ,retori" e băşcălia celorlalţi, se răspîndeşte endemic în rapid, pe peron, în oraş, pe la gazete: ,Colegii lui din redacţie să fie pregătiţi pentru o eventuală ediţie specială! apoi îşi anunţă un bun prieten de la ştirile protv, sugerîndu-i să se grăbească spre Braşov, era pontul cel mare al unui sezon de vacanţă mort pentru lumea mass-media, un tren al copiilor! a început cruciada! şi văzu în minte literele mari cu roşu publicate pe prima pagină a ziarului, Cruciada copiilor!"

Pe lîngă trenul care goneşte spre Bucureşti îşi fac veacul alte cîteva lumi, mai molcome, cu călugări şi revelaţii, cu bătrîni din Ieud (fără ieşire...), cu poliţie şi alte autorităţi. Toate, prinse prin cine ştie ce jumătate de verigă, fac o societate etajată, locuind nişte ,căsuţe" semifabricate, asemeni celei pe care ai putea-o scoate dintr-un bloc de cartier bucureştean. Sîntem la cheremul făpturilor pe care le-am creat, aşa că lumea, după ce inocenţii (mai mult sau mai puţin...) se baricadează la Posada, devenită o haltă de care n-a prea auzit nimeni, dovadă de cum se uită istoria, şi-ncep să aibă pretenţii, se schimbă treptat. Ziarele iau atitudine, ,cruciaţii" ajung ,subiect" pe internet, profesorii îi predau ca pe o curiozitate, oamenii politici se preocupă. Romanul însuşi, la cheremul personajelor lui, după ce a făcut, pe cîteva sute de pagini, dovada unui management excelent aplicat unei armate de vieţi de hîrtie, fiecare cu întîmplările ei, pe care Florina Ilis le struneşte cu mînă forte, alunecă şi el în utopie, deopotrivă a tehnicii şi a imaginaţiei hrănite cu poveşti. Povestea înmugurită din ele se termină cu moarte: moare Romulus, Romi, unul din gemeni, urmaşul urmaşilor urmaşilor celor hrăniţi de lupa romana. Şi cad, în acorduri de Eminem (a murit prietenul meu, care vînase cu mine lei ajunge ,Romi nu mai este, eu cu cine o să mai ascult eminem?"), coloanele Capitoliului: dorice, ionice, sau corintice. Din bucăţi indistincte se face un alt soi de carte, bună să încheie o trilogie, aşa cum a gîndit-o Florina Ilis, dar la fel de bună să pună capac unei lumi. Aceea în care părinţii, şi naratorii, ştiu. Nu ştim nimic, dar citim. Cu încîntare orgolioasă, revendicativă, de copii.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara