Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Trei bărbaţi de Luminiţa Corneanu

Moni Stănilă, Colonia fabricii,
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2015.

Numele lui Moni Stănilă este cunoscut cititorilor României literare încă de la debutul ei poetic, în anul 2010, când recenzam aici postoi parovoz , confesiunile dogmatistei. Lirismul de început al lui Moni Stănilă pendula între poezia religioasă şi cea de protest socialpolitic. De atunci, trei cărţi mai târziu, poeta vine, în noul volum, publicat de Editura Cartea Românească, cu o formulă curajoasă, ce atestă căutarea unei voci personale, dar şi a unei soluţii artistice adecvate subiectului.

Colonia fabricii e o radiografie poetică a secolului al XX-lea, văzut prin ochii şi experienţa a trei bărbaţi: Alexandru, Ion şi Dan, generaţii succesive ale aceleiaşi familii. Ca şi în volumul de debut, unde poeta îşi asuma diverse voci lirice (femeia-iubită, femeia-mamă, bărbatul cu putere absolută), şi aici lirismul este delegat celor trei personaje masculine ale căror vieţi acoperi mai bine de un secol. Avem de-a face, de fapt, cu trei ample poeme în proză, la persoana întâi, alcătuite din fulguraţii, din scurte momente esenţiale ale vieţii fiecăruia dintre ei, dar care se ordonează astfel încât, puse cap la cap, reconstituie în mic istoria secolului trecut aşa cum a fost ea trăită de oamenii obişnuiţi, care au mers pe front, s-au căsătorit, au făcut copii, au trecut prin foamete, au fost obligaţi să intre în CAP şi aşa mai departe. Nu e istoria eroică, aceea care e făcută ea de oameni. Dimpotrivă, istoria curge ca un râu scos din matcă şi ia cu sine tot ce întâlneşte în cale: „Pe noi ne-au dus. Nu ne-am dus singuri. Ne-au dus, aşa cum duci mortul. Îl urci în căruţă. În spatele ei mama lui Dumitru plânge cel mai tare. Nu ne-au pus capac, nu ne-au legat. Cei care s-au temut au fiert tutun şi au băut. Nu toţi au trăit. Nici noi. // Înapoia noastră case pitice, mame tinere – sub 40 şi avioane mici răsunătoare, câinii pe care i-am crescut la oi cu zer şi caş, presuri galbene intonând imnul”.

Acesta este tonul volumului – unul discret, tragediile nu înseamnă că trebuie să te văicăreşti sau să plângi, dramele nici măcar nu se prezintă în detaliu, ele se rezumă. O scurtă comparaţie din registrul religios – cu răstignirea – căci ce altceva mai familiar omului de la ţară de la începutul Primului Război Mondial, şi iată războiul: „Ne-au luat, ne-au dus, ne-au pus să tragem, au tras în noi, ne-au înfometat, ne-au abandonat. În Alpi. // Am venit acasă pe jos, doar eu şi un ungur din Dumbrava. El era îndrăgostit”. Simplitatea expresiei e firească şi în logica textului: personajele sunt ţărani pentru care universul familiar înseamnă pădurea, casa construită cu propriile mâini, mărul din curte, nevasta care de obicei moare tânără, căci „pe vremea asta o femeie sănătoasă nu se găseşte uşor”, câinii crescuţi cu zer şi caş la stână. Prin urmare, o viaţă întreagă poate fi rezumată în câteva rânduri, tehnică asumată, de altfel, explicit de Moni Stănilă: „Rezumatul vieţii ca o notă de la primărie: // participat la război, întors pe jos, neveste, necazuri, arhitect cu trei copii, primar, pădurar, crescut nepot, însurat nepot, admirat nepot cu trei copii, oi, pădure, munte, ceaţă, plecat bătrân de acasă câteva ori pe deal la Fărăşeşti, trăit în colibă bine-mersi, venit Dan după mine, trimis dracului, nu merg, văzut luceferi, văzut nepoate, armonica norodana, ascultat boi, două neveste moarte şi fiică diagnosticată cu leucemie, plecat primul, pa pa.”

În curgerea acestei vieţi totuşi, destul de liniştite, cu legile ei, intervin din când în când factori externi, care au puterea de a-i schimba cursul. Sunt autorităţile, a căror prezenţă e transpusă sec – în partea I, Alexandru (1900-1984) – , prin transcrierea de documente precum un act de moştenire, o somaţie de la bancă, o convocare la Sfatul Popular pentru verificarea zilelor lucrate de membrii CAP-ului, sau chiar o cerere către Ministerul Agriculturii. E o soluţie ce apare ca firească, alături de minimalismul expresiv despre care vorbeam mai sus. Faptele nude sunt prezentate ca atare, ba chiar „fotografiate” prin intermediul unor acte ce stau mărturie că ele sau întâmplat. Altceva, anume întâmplările intime, întâmplările fiinţei merită să zăboveşti asupra lor şi atunci irumpe un lirism şi el simplu, aducând cumva cu ecouri ale poeziei populare şi, întocmai ca acolo, mizând pe metafore in praesentia şi pe refren: „Maria strânge fânul şi cântă. Baticul ei nu seamănă cu un giulgiu, iar picioarele lungi sunt stâlpii pe care se reazemă cerul. Maria, să îmi cânţi mulţi ani după moarte!” Aici e vocea lui Ion, cel mai confesiv dintre cei trei bărbaţi. Lui, de altfel, îi aparţine o foarte frumoasă definiţie a fericirii, pusă sub semnul ipoteticului şi construită pe aceeaşi tehnică a metaforei in praesentia: „(dacă fericirea e somn, mâncare şi multă-multă pădure, dacă e gândul la morţi şi mâna la inimă, dacă e o ţigară fumată în curtea bisericii, dacă e pocăinţă, dacă e o felie de caş în mâinile fetei tale astmatice, dacă e luna plină, (...) dacă e o cruce neagră în munte cu litere şterse demult, dacă sunt cele două bârne de lemn deasupra porţii rămase la fel şi după parastasul de 33 de ani, dacă e o pereche de mâini mici-mici cât două vrăbii săpându-ţi mormântul, dacă e părul şi mărul şi sicriul, dacă e o pălărie maro înţepenită în poze decolorate, dacă e brâul şi cristelniţa, dacă e moartea aproape – atunci, da, atunci, da, atunci pot spune că sunt fericit)”.

Altminteri, evenimentele istorice majore sunt consemnate lapidar: războiul („Am vânat până în Crimeea, apoi am fost vânaţi”), alegerile din 1947 („Tot peste ani şi comuniştii, care te silesc să falsifici votările. O să îţi creştem noi nepotul. În Bărăgan. M-am răzgândit. Daţi-mi un pix şi câţiva membri de partid.”), instaurarea comunismului şi revoluţia.

Partea a treia, „Dan (1946-2064)”, cenzurează lirismul pentru a lăsa loc unui soi de jurnal intim, în care evenimentele majore, consemnate din memorie, sunt aşezate metodic, cu data în partea de sus a paginii. Prima amintire, prima boală, prima beţie, încorporarea în armată, moartea câinelui Burcoş, o bătaie încheiată la spital alcătuiesc un alt parcurs existenţial, diferit, dar la fel de firesc. Discursul este aici aproape integral epic, cu minime inserturi lirice, care marchează momentele-cheie ale vieţii private.

Prin tehnicile esenţiale – suprapunerea unor voci lirice diferite pentru reconstituirea unei istorii în mare, colajul de documente, pendularea între liric şi epic – Colonia fabricii îmi aminteşte de volumul de anul trecut al Mirunei Vlada, Bosnia. Partaj, primită circumspect de o parte a criticii, dar nominalizată deja la două premii literare importante (Premiile Radio România Cultural şi Premiile Revistei Observator Cultural). Nu ştiu cum va fi primită Colonia fabricii, de-abia ieşită de sub tipar. Mi se pare însă important să remarcăm efortul acestor tinere poete (aş adăuga-o aici şi pe Adela Greceanu, cu volumul Şi cuvintele sunt o provincie) de a ieşi din zonele lor de confort, de a împinge graniţele experimentului mai departe, riscând chiar inaderenţa cititorului la formulele poetice pe care ele le propun. În fond, ştim bine, poezia modernă, de la Baudelaire încoace, aşa a evoluat: forţând limitele, integrând teme noi, modalităţi de expresie nonlirice, contrariind, respingând lirismul în timp ce l-a reinventat.

Colonia fabricii îmi pare un pariu câştigat. E un proiect literar închegat, un volum care „se ţine”, cu o structură bine gândită şi bine pusă în pagină. În fond, ultimul lucru care ar trebui să ne preocupe e cât e poezie, cât e proză şi ce rol are inserţia documentului în literatură. E pur şi simplu o carte bună, iar când asta se întâmplă, detaliile analitice pot trece fără probleme în plan secund.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara