Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
trei feluri de a muri de Alexandra Ciocârlie

după eşecul conspiraţiei lui Piso din 65 pusă la cale pentru a-l elimina fizic pe Nero, la Roma urmează o perioadă de cumplite represalii împotriva celor dovediţi ori numai bănuiţi de implicare în complot. Printre victime se numără Seneca, Lucan şi Petroniu, străluciţi intelectuali ai vremii condamnaţi să-şi pună capăt zilelor. Tacit descrie pe larg în Anale moartea celor trei surprinzând similitudini, dar şi diferenţe specifice în felul cum se despart ei de lume.

Evenimente premergătoare anului 65 pot explica sfârşitul dramatic al lui Seneca. Sfetnic al împăratului în primii lui ani de domnie, cu o contribuţie decisivă la buna guvernare din acel quinquennium Neronis elogiat de Traian ca una din cele mai faste perioade ale principatului, el îşi vede cu timpul redusă influenţa asupra discipolului său tot mai impulsiv şi mai despotic. Cei din noul anturaj al lui Nero alcătuit din nemernici şi desfrânaţi în stare să-i ţină isonul îl învinuiesc pe filosof că îi sfidează pe toţi prin lux şi bogăţie, căşi-a sporit nemăsuratele sale averi care le întrec pe ale unui simplu particular, iar prin măreţia caselor sale aproape că-l depăşeşte pe împărat (traducere de Andrei Marin). Răuvoitorii incriminează, totodată, şi vanitatea consilierului care şi-ar atribuinumai sieşi întreaga glorie a talentului oratoric fără a recunoaşte, din invidie, înzestrarea artistică a împăratului: …ori de câte ori Nero cântă, el îşi bate joc de glasul lui. Revoltaţi de prestigiul nemeritat al cărturarului, ei se întreabă retoric dacă până acolo s-a ajuns încât să se creadă că tot ceea ce are faimă în republică este creaţia lui Seneca pentru a conchide că la maturitate suveranul nu mai are nevoie de preceptorul său: Negreşit, s-a sfârşit copilăria lui Nero [...] trebuie să se scape de dascălul său din moment ce e îndrumat de alţi învăţaţi mult mai străluciţi, străbunii săi (XIV 52). Pus la curent cu aceste calomnii, conştient de faptul că Nero se uita cu ochi din ce în ce mai răi la tovărăşia lui, Seneca îi cere în 62 împăratului servit cu credinţă patrusprezece ani să-l lase să se retragă din tumultul Curţii pentru a se bucura de tihna îngăduită cândva de Augustus lui Agrippa şi Mecena, vechii săi camarazi de lupte şi strădanii civice. Filosoful se declară copleşit de mărinimia cu care Nero i-a răsplătit învăţăturile şi îşi exprimă dorinţa de a se întoarce la o viaţă de studiu şi meditaţie: Eu cu ce altceva aş putea precumpăni dărnicia ta decât cu preocupările, ca să zic aşa, nutrite în singurătate şi datorită cărora am căpătat un renume, deoarece se pare că am înrâurit cu sfaturile mele la educarea primei tale tinereţi (XIV 53). Bătrân şinevolnic chiar în faţa nevoilor celor mai neînsemnate, el e gata să-şi cedeze avutul pentru a scăpa de povara gestionării lui şi a se dedica exclusiv îndeletnicirilor spiritului: După ce îţi voi încredinţa bunurile de a căror strălucire mă simt sufocat, ajuns la sărăcie nu mă voi mai zbuciuma, iar toată vremea pe care o cheltuiam cu grija de grădini şi de case o voi folosi pentru reculegerea mea sufletească (XIV 54). În discursul de răspuns pe care pretinde, ironic, că e în stare să-l rostească tocmai datorită educaţiei primite de la Seneca, Nero refuză cererea fostului său dascăl declarat indispensabil, dezinteresarea acestuia riscând să-l pună în lumină proastă pe suveran: …dai acum înapoi şi laşi puterea pe care mi-o dă vârsta lipsită de sfaturile şi îndrumările tale când am mai multă nevoie ca oricând de sprijinul tău? Voi fi în gura întregii lumi, care va vorbi nu despre cumpătarea ta în cazul că-mi vei înapoia averile [...] ci despre lăcomia mea şi despre frica de cruzimea mea. El îl îmbrăţişează apoi pe Seneca cu prefăcută afecţiune, fiind deprins să-şi ascundă ura prin linguşiri înşelătoare, iar gestul aminteşte de mângâierea dată mamei sale Agrippina când deja îi hotărâse moartea. Descifrând corect atitudinea împăratului, filosoful caută să se pună la adăpost prin abandonarea activităţilor publice pentru a sta departe de atenţia duşmanilor: …îşi schimbă cu totul felul de viaţă din trecut: opreşte mulţimea să-l mai salute, evită să fie însoţit şi de alţii, apare rareori prin Roma, ca şi cum ar fi fost reţinut în casă de o sănătate şubredă sau de preocupări în legătură cu filosofia (XIV 56). La sfârşitul anului 62, el se vede acuzat pe nedrept că ar fi uneltit împotriva suveranului, dar reuşeşte pentru moment să întoarcă incriminarea asupra celui care o formulase: …tot Seneca a fost mai tare, căci şi-a doborât potrivnicul aducându-i, la rându-i, aceeaşi învinuire (XIV 65). În 64, anul incendiului Romei, când sunt prădate templele, Seneca ar vrea să părăsească oraşul spre a nu fi asociat unor fărădelegi. Refuzat din nou de împărat, simulează boala în încercarea de a evita o expunere primejdioasă: …s-a prefăcut bolnav şi, ca şi cum ar fi fost cu nervii zdruncinaţi, na mai ieşit deloc din iatacul său. Aprehensiunile filosofului se vor dovedi în curând întemeiate. Zvonurile căderii lui în dizgraţie includ o presupusă încercare a principelui de a-l otrăvi, tentativă eşuată din cauza defecţiunii celui însărcinat cu omorul ori a reticenţei victimei de a gusta bucatele oferite: Unii au istorisit că Nero poruncise unui libert al său [...] să pregătească otravă, dar a fost evitată de Seneca datorită trădării libertului sau datorită propriei sale temeri, pentru că el îşi întreţinea viaţa cu foarte puţină hrană [...] şi ori de câte ori îl apuca setea, bea apă de izvor (XV 45).

Lucrurile se precipită spre catastrofă în 65 când încep să fie prinşi participanţii la conspiraţia împotriva lui Nero. Antonius Natalis, omul de casă al lui Piso, îl denunţă, fără temei, pe Seneca drept complotist în speranţa de a-şi ameliora propria soartă oferindu-i suveranului prilejul mult aşteptat de a-l elimina pe dascălul său: …îl adaugă şi pe Annaeus Seneca, fie că Natalis făcuse legătura între Seneca şi Piso, fie ca să obţină graţierea din partea lui Nero, care, pornit împotriva lui Seneca, căuta orice mijloc ca să-l răpună (XV 56). Unic martor al acuzării, Natalis afirmă că a încercat să obţină pentru Piso o întrevedere cu filosoful spunându-i acestuia că va fi mai bine pentru el dacă îi va cultiva prietenia lui Piso prin legături şi întrevederi sincere. Ideea ar fi fost respinsă de cel solicitat cu argumentul căschimbul reciproc de idei, ca şi desele întrevederi, nu folosesc niciunuia din ei doi; însă, în orice caz, salvarea sa atârnă de rămânerea nevătămat în viaţă a lui Piso. Ultima parte a declaraţiei ar indica o apropiere suspectă de capul conjuraţiei, insinuează delatorul (XV 60). Pus să confirme dialogul relatat de Natalis, Seneca susţine că s-a scuzat că nu-l primeşte în vizită pe Piso invocând sănătatea-i şubredă şi dragostea de linişte şi odihnă şi insistă că firea sa nu e aplecată spre linguşire, atitudinenimănui mai bine cunoscută ca lui Nero, care a constatat în repetate rânduri că pentru Seneca libertatea e mai presus decât slugărnicia. Cel însărcinat să-l chestioneze transmite împăratului aceste cuvinte şi, întrebat de Nero dacă filosoful pare pregătit pentru a primi de bunăvoie moartea, precizează că n-a surprins niciun semn de teamă, niciun fel de tristeţe în vorbele sau în privirile lui. (XV 61). Într-adevăr, când primeşte ordinul să-şi pună capăt vieţii, Seneca se arată neînfricat şi cere doar să adauge ultimele dispoziţii în testament, dorinţă respinsă pentru că urmează să-i fie confiscată averea. De vreme ce nu i se îngăduie să-i răsplătească în alt chip, le spune apropiaţilor că le lasă singurul dar şi cel mai frumos dintre toate pe care îl are acum: modelul vieţii sale. În caz că îl vor avea întipărit în suflet, ei se vor înfrupta din faima dobândirii culturii alese şi vor culege rodul nezdruncinatei prietenii. Chemându- şi amicii să se înarmeze cu tăria bărbăţiei, Seneca îi întreabă când pe un ton prietenesc, când apăsat şi mustrător: Unde au rămas poveţele şi învăţăturile primite de la el despre înţelepciune, unde e acea atitudine de viaţă la care au meditat atâţia ani împotriva primejdiilor ameninţătoare? Niciun om familiarizat cu cruzimile împăratului împotriva celor din preajma lui nu poate fi surprins de moartea sfetnicului acestuia, le atrage el atenţia: Ce altceva îi mai rămâne lui Nero după uciderea mamei şi fratelui său decât să adauge la noianul fărădelegilor şi omorârea educatorului şi îndrumătorului său? (XV 62). Îmbrăţişându- şi soţia apăsat puţin de groaza clipei de faţă, Seneca o roagă să-şi stăvilească durerea şi să- şi rabde mai departe viaţa în dorul după soţul ei cu ochii aţintiţi asupra vieţii sale trăite în virtute. Cum Pompeia Paulina îşi exprimă însă dorinţa să-i fie curmată viaţa în semn de statornicie conjugală, filosoful nu vrea să stea în calea slavei ei . Spre a nu lăsa să cadă pradă batjocurii şi ruşinii pe cea pe care o îndrăgise mai presus de orice, el acceptă ideea de a muri împreună: Eu ţi-am arătat cum să-ţi dobândeşti în viaţă mângâierile ei; tu însă râvneşti mai degrabă la cinstea morţii. [...]De aceea să ne înfruptăm amândoi deopotrivă din tăria bărbăţiei în faţa acestei despărţiri de viaţă atât de curajoase. După ce îşi deschide venele, în ultimele clipe ale vieţii sale cuvântul îi izvora din belşug din gură, iar cel aflat pe pragul morţii le dictează scribilor lucruri atât de bine cunoscute contemporanilor că Tacit nu crede că ar fi nevoie să le reproducă (XV 63). Nedorind ca prin moartea unei femei să crească şi mai mult revolta oamenilor împotriva- i din pricina cruzimii sale, Nero dă ordin ca Paulina să fie împiedicată să se sinucidă. În schimb, Seneca recurge şi la alte mijloace letale şi soarbe cucuta des întrebuinţată de condamnaţii la moarte din Atena. Alegând otrava care a pus capăt zilelor lui Socrate, el vrea parcă să sfârşească aşa cum se cuvine unui filosof. Transportat în baie, îşi dă ultima suflare înăbuşit de aburii fierbinţi după ce închină câţiva stropi de apă în cinstea lui Jupiter Eliberatorul. Ulterior, trupul lui este incinerat fără vreo ceremonie după indicaţiile date de el de multă vreme căci chiar pe atunci când era foarte bogat şi atotputernic se gândea la sfârşitul său (XV 64). La Roma circulă încă zvonul că centurionii ar fi vrut să-l înlăture şi pe Piso după uciderea lui Nero, iar tronul să fie încredinţat lui Seneca, ca unui om fără prihană, menit prin strălucitele sale virtuţi să ajungă la treapta cea mai înaltă a puterii (XV 65). După înăbuşirea conspiraţiei, apropiaţii filosofului au de suferit, de pildă Novius Priscus, trimis în surghiun pentru că fusese prieten cu Seneca (XV 71). Prăbuşirea consilierului imperial atrage ruina celor care au avut legături cu el.

În orice caz, sfârşitul lui Seneca pare mai adecvat principiilor sale stoice decât traiul dus multă vreme în bogăţie şi onoruri. S-ar putea spune că filosoful a avut ocazia să verifice în împrejurări cumplite ideea exprimată întro scrisoare compusă în perioada retragerii din viaţa publică: Mă pregătesc plin de curaj pentru ziua în care, smulgându-se orice falsitate şi orice înşelăciune, mă voi judeca pe mine însumi: sunt oare puternic în vorbe sau înlăuntrul meu? [...]Adevărata forţă a spiritului nu este pusă în lumină de disputele filosofice şi nici de conversaţiile erudite, de cuvintele adunate din învăţăturile înţelepţilor şi din discursurile savante: chiar oamenii cei mai neînsemnaţi sunt în stare să rostească nişte cuvinte curajoase. Cât ai făptuit se va vedea abia în clipa morţii (Epistole către Lucilius 26, 5-6; traducere de Ioana Costa).

victimă a lui Nero este şi nepotul lui Seneca, poetul Lucan, care se alătură conspiraţiei lui Piso nu din imbold patriotic, ci din resentiment auctorial. Anterior, el îl elogiase pe împărat la începutul epopeii sale despre înfruntarea dintre Cezar şi Pompei, conflict atroce socotit legitim câtă vreme a dus peste ani la instaurarea principatului şi ca atare la ascensiunea lui Nero (Pharsalia, I 33-38). Ruptura dintre cei doi se produce, potrivit lui Tacit, când suveranul cu veleităţi artistice, invidios pe faima creatorului Pharsaliei, îl împiedică să- şi difuzeze opera: Pe Lucanus îl înverşuna ura lui personală împotriva lui Nero, deoarece împăratul căutase să spulbere renumele poemelor lui. Nero, fiind gelos că versurile sale sunt comparate cu ale lui Lucanus, îi interzisese să le facă cunoscute publicului (XV 49). Când complotul este dat în vileag, Lucan îşi tăgăduieşte o vreme implicarea, apoi se lasă prins în mreje cu făgăduiala că nu va fi pedepsit. Convins că poate scăpa prin denunţarea altora, încercând în felul acesta să-şi dezvinovăţească şovăiala, el ajunge s-o incrimineze chiar şi pe mama lui (XV 56). Spre deosebire de Epicharis, fosta sclavă capabilă să reziste schingiuirilor fără a-şi deconspira tovarăşii, poetul se lansează în delaţiuni ca atâţia oameni liberi, şi bărbaţi, şi cavaleri romani, şi senatori care, deşi nu fuseseră puşi la torturi, şi-au trădat pe cei mai dragi membri ai familiilor: …nici Lucanus, nici Senecio, nici Quintianus n-au fost în stare să nu-şi dezvăluie complicii, unul după altul (XV 57). Divulgarea cunoscuţilor nu îi aduce salvarea, căci până la urmă este condamnat la moarte. Înainte de a-şi da sufletul, el recită un pasaj din propriul poem cu privire la ultimele clipe ale unui soldat străpuns de cange în lupta navală pentru cucerirea Marsiliei (Pharsalia, III 635 sq.): … când şi-a dat seama că picioarele şi mâinile îi îngheaţă [...] însă că în acelaşi timp inima îi e caldă şi e stăpân şi pe toată mintea sa, aducându-şi aminte din epopeea compusă de el de stihurile în care el zugrăvise cum s-a stins din viaţă în acelaşi chip un ostaş rănit, a recitat acele versuri: acestea au fost cele din urmă cuvinte rostite de Lucanus (XV 70). Participant la conjuraţia împotriva tiraniei pentru că s-a simţit persecutat ca om de litere, poetul îşi încheie viaţa declamând versuri, suprema sa raţiune de a fi. o

conduită diferită în clipa morţii are Petroniu, îndeobşte considerat drept autor al Satyriconului. Faimos prin iscusinţa de a se bucura de plăcerile momentului, ziua şi-o petrecea dormind, iar noaptea cu treburile şi cu desfătările vieţii. Acest maestru al leneviei e privit de ceilalţinu ca un beţivan şi un risipitor la fel ca foarte mulţi care îşi fărâmiţează avutul, ci ca un om cu gusturi rafinate:Cu cât era mai deschis la vorbă şi mai larg la pungă, învederându-se întotdeauna printr-o fire nepăsătoare, cu atât mai plăcut apărea în ochii tuturor prin simplitatea purtării sale. În calitate de consul şi de proconsul al Bithyniei, acţionează energic şi la înălţimea îndatoririlor obşteşti, ulterior e cooptat de Nero printre apropiaţi pentru desfrânarea sa reală sau simulată şi pentru rafinament: …decăzând tot mai jos din pricina viţiilor sau numai părând că a fost prins de ele, a fost luat de Nero în cercul restrâns al celor mai intimi prieteni ai săi, devenind arbitru al eleganţei. Dat fiind că împăratul nu aprecia nicio plăcere şi nicio distracţie pe deplin decât numai dacă i-o încuviinţa Petronius, acesta trezeşte invidia puternicului Tigellinus care îl consideră rivalul său mai priceput decât el în arta plăcerilor (XVI 18). Infamul prefect al pretoriului pune un sclav să îl denunţe pe Petroniu ca fost prieten al senatorului Flavius Scaevinus implicat în conspiraţia lui Piso. Cel vizat îşi dă seama că nu-l poate îndupleca pe Nero, şi, fără a prelungi o inutilă aşteptare şovăind între spaimă şi nădejde, îşi curmă zilele în aşa fel încât să mai poată discuta o dată cu prietenii nu pe un ton serios sau prin convorbiri menite să-i câştige renumele unui suflet tare. Fără a mima gravitatea filosofică în ultimele clipe, preferă să fie înconjurat de cei care-i vorbeau nu despre nemurirea sufletului ori despre principiile înţelepciunii, ci recitau poezii lirice plăcute şi stihuri fără un conţinut adânc. După ce se arată darnic cu unii sclavi, crud cu alţii, se duce la culcare pentru ca moartea-i, deşi impusă, să fie aidoma celei întâmplătoare. Mai demn decât mulţi congeneri, inclusiv adepţi ai stoicismului ca Lucan, nu îl linguşeşte pe Nero în testament în speranţa de a-şi pune la adăpost măcar o parte din avere. Dimpotrivă, el zugrăveşte în amănunte nelegiuirile împăratului, dând toate numele desfrânaţilor şi ale femeilor stricate, precum şi fiecare viciu nou practicat, apoi îşi distruge inelul cu pecete ca nu cumva să fie întrebuinţat mai târziu pentru a pune şi pe alţii în primejdie (XVI 19). Refuzând o purtare josnică răspândită în epocă, hedonistul Petroniu moare cum a trăit, dezinvolt şi elegant.

Fie că aşa s-au petrecut lucrurile, fie că în acest fel a dorit Tacit să le prezinte, Seneca, Lucan şi Petroniu au sfârşit în chip diferit, dar fiecare în acord cu sine.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara