Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Trenuri de Rodica Zafiu




Cercetările actuale de onomastică se îndreaptă si spre zonele minore sau marginale ale domeniului: tocmai în măsura în care au fost oarecum neglijate în trecut, acestea pot oferi surprize interesante sau cel putin descrieri înzestrate cu detalii pitoresti. Ideea că printre "obiectele" care pot primi nume (străzi, vile, restaurante, hoteluri, firme, produse comerciale, institutii publice etc.) se numără si trenurile, datorată cercetătorului italian Enzo Caffarelli ("Rivista Italiana di Onomastica"), care întreprinde un studiu comparativ al numelor de trenuri în mai multe tări, ne oferă prilejul de a examina - sumar - situatia românească. La noi, atribuirea de nume unor trenuri nu era foarte frecventă în deceniile regimului comunist, fiind practicată cel mult pentru traseele internationale: individualizarea prin nume era pe atunci oricum riscantă, chiar în cazurile în care traditia o impunea (pentru străzi ori licee). Vorbind aici, altă dată, despre specificul statistic al numelor de străzi din orasele românesti, observam că foarte multe aveau (si multe au încă) nume neutre - de plante, obiecte, sentimente -, fiind defavorizate atribuirile de nume de persoane - care puteau deveni peste noapte indezirabile. Oricum, înregistrarea de tip birocratic, prin sigle impronuntabile (în cazul majoritătii institutiilor) si chiar prin numere (în cazul institutiilor de învătămînt, ori al farmaciilor) domina cîmpul deciziilor onomastice oficiale. În momentul de fată, sînt însă destul de multe trenuri românesti purtătoare de nume - si nu numai dintre cele internationale. Bine reprezentată este categoria numelor proprii, în primul rînd istorice: Traianus, Decebal, Stefan cel Mare, Dimitrie Cantemir, Petru Rares, Mihai Viteazu, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza, Mihail Kogălniceanu. Cantemir si Kogălniceanu pot figura si în alte categorii - literatură, stiintă - dar seria personalitătilor istorice rămîne oricum cea mai solidă. In rest, literatura e prezentă prin Ovidius, Ady Endre, Ion Creangă, Mihai Eminescu si - cu autori de o importantă mai mult culturală decît strict literară - prin Dinicu Golescu si Nicolae Iorga. Domeniul celorlalte arte e slab reprezentat - de fapt, doar prin Brâncusi (pe ruta Bucuresti - Turnu Severin). Motivatia denumirilor apare cu destulă claritate, punctul final al traseului fiind de obicei zona sau chiar locul de nastere sau cel al activitătii dominante a personalitătii respective. Stefan cel Mare leagă Bucuresti de Suceava, Ion Creangă merge în părtile Bicazului, Mihai Eminescu între Buzău si Suceava. Selectia numelor de trenuri, ca si de pildă cea a personalitătilor al căror portret e reprodus pe bancnote, este desigur semnificativă pentru mitologia istorică si politică a unei culturi oficiale. Traianus merge la Budapesta, ca si Ovidius (care vine, desigur, de la Constanta): în ambele nume se manifestă obsesia latinitătii, a romanitătii si a continuitătii. Si Decebal străbate tara, ca simbol national al vechimii si unitătii (Constanta - Curtici). Toponimele sînt mai banale, si pentru că uneori reiau în chip tautologic numele orasului de destinatie: Bucuresti, Sofia, Timisoara, sau sintetizează traseul, indicînd provincia traversată: Muntenia, Valahia, Moldova, Transilvania, Banat, Oltenia, Basarabia, Bucovina, Maramures. Numele de acest tip oferă maximum de informatie, dar prezintă si riscuri de confuzie, în măsura în care orasul sau provincia au mai multe legături feroviare. Unele nume provin din hidronime - Bega, Dunărea, Timis, Cerna. Mai generale sînt Marea Neagră, Panonia, Bosfor, Bulgaria - evident, pentru trenuri internationale. O serie de nume ar putea fi considerate istorico-geografice, pentru că evocă prin toponime momente si perioade din trecutul mai îndepărtat - Dacia, Ister - sau mai apropiat: Grivita. Între acestea, sînt destule nume medievale latinizate (atestate de documente), preferate pentru diverse trasee în Transilvania, probabil tot din motive de discurs polemic pe tema continuitătii: Partium, Claudiopolis (pentru Cluj), Corona si Brasovia (pentru Brasov); spatiul dobrogean preferă numele coloniilor grecesti - Histria Callatis, Tomis. Putine nume provin din substantive comune: Prietenia (trenul care leagă Bucurestiul de Chisinău), Unirea (Vintu de Jos - Curtici). S-ar putea vedea în aceste rapide însiruiri unele tendinte ale discursului national, dar si diferente datorate identitătilor regionale: majoritatea numelor istorice si literare semnificative par a fi rezultatul orgoliului cultural moldovenesc, în vreme ce Transilvania îsi transpune si în căile ferate traditiile polemice latinizante ale scolii Ardelene, iar Muntenia preferă neutralitatea unor denumiri geografice. Toate aceste observatii si generalizări rămîn însă simple speculatii, atîta vreme cît ne lipsesc datele exacte asupra atribuirii de nume. Asa cum se întîmplă cu numele care mi se pare de departe cel mai spectaculos: Esperanto (Bucuresti - Sibiu - Vintu de Jos). S-ar părea că e vorba în acest caz chiar de un interes al Căilor Ferate pentru respectiva limbă artificială - dar informatia trebuie confirmată.