Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
„Treziţii“ de Daniel Cristea-Enache

Ioan T. Morar, Sărbătoarea Corturilor, roman, Editura Polirom, Iaşi, 2016, 480 pag.

Un roman memorabil este Sărbătoarea Corturilor al lui Ioan T. Morar, construit aproape numai din dialoguri şi amintiri dramatizate şi captivînd lectorul de la prima la ultima pagină.

Încep cu „verdictul” fiindcă şi personajul care îşi asumă sarcina de a pune pe hîrtie sinuoasele experienţe colective încadrează povestirea într-o ramă. „Această lungă mărturisire a fost scrisă pentru o singură persoană, care nu o va citi niciodată. Pentru că a murit” (p. 11), scrie Corneliu Nădăban în primul alineat al romanului; şi tot el, spre finele cărţii, va arăta că s-a conformat rugăminţii testamentare a conducătorului grupului (sau Grupului, cu majusculă simbolică), Jacob Gliga: „– Corneliu, ţi-am cerut puţine lucruri. Îţi mai cer unul, poate mai important decît toate: scrie despre toată povestea noastră. Adună într-o carte întîmplările prin care am trecut, scrie despre drumul credinţei noastre. Trebuie să se ştie.” (p. 462).

Între aceste două fragmente, constituind rama, se întinde povestirea propriu-zisă, cu fapte şi întîmplări pe care Corneliu le-a mai consemnat o dată. Semnînd un angajament cu Securitatea, pe vremea lui Ceauşescu şi a „inginerului Oproiu”, căruia îi livrează notele informative, Corneliu Nădăban este una şi aceeaşi persoană cu sursa Luther. Tot spre finele romanului, un coleg al lui Oproiu care a lucrat „în Centrală, pe externe”, îi va arăta sursei dosarul, „gros ca o cărămidă”, cu care Securitatea noastră ante- şi postrevoluţionară îl are la mînă. Dosarul conţine, sub formula eufemizantă „Problematică neoprotestanţi Arad”, toate delaţiunile făcute, ani întregi, de Corneliu codificat ca Luther şi „devoalat”, acum, ca dublu narator. Pe de o parte, el a raportat „organelor” tot ceea ce a ascultat şi a înţeles din discuţiile cu colegii de grup, în timp real, de-a lungul anilor. Pe de alta, cu acest angajament ascuns cu grijă tovarăşilor de credinţă, el trebuie să facă simultan povestea lor şi a trădării lor de către el, într-o confesiune „totală”, de tip romanesc.

Istoria grupului este atît de neobişnuită, încît nu era nevoie de capitolul acesta ascuns din viaţa unui personaj pentru a o face interesantă. „Treziţii” sînt cîţiva tineri care provoacă necontenit comunitatea neoprotestantă din Aradul ceauşist, „tulburînd” bisericile prin aceea că o caută neîncetat pe una cît mai potrivită cu aspiraţiile lor religioase. Grupul „treziţilor” sau al „jachiştilor” (s-a înţeles că „jachişti” vine de la Jacob, prescurtat Jac, conducătorul) echivalează la început cu cîţiva adolescenţi „marginali” care cîntă în cor; ei vor trece, într-un timp relativ scurt, de la baptişti la penticostali şi de aici la adventişti, iritîndu-i pe toţi, succesiv, pînă la şocul ultim: circumcizia şi convertirea la iudaism.

În locul unui capitol care să urmărească această evoluţie uimitoare, într-o ordine cronologică (şi ca un element de raportare la diferite alte experienţe ale fiecărui personaj din grup, în parte), Ioan T. Morar, intuind miza excepţională, face din parcursul religios romanul însuşi. O dată prin întîmplările petrecute, a doua oară prin consemnarea lor în notele informative, iar a treia oară prin povestirea celor întîmplate, strînse într-un întreg, deopotrivă cu interpretarea, Sărbătoarea Corturilor devine un regal epic.

Contribuie la aceasta şi ştiinţa romancierului de a nu-şi „încărca” documentar paginile, prin excursuri tematice şi prezentări didactice ale problematicii religioase. Autorul se „ascunde” în spatele personajelor sale, fie ele cu credinţă, fie fără, şi le lasă pe acestea să se manifeste comportamental şi ideatic aparent liber. E o mare diferenţă între romancierul ubicuu şi atotprezent, care împrumută eroilor săi propriile convingeri, teorii, stileme; şi cel pe care îl reprezintă Ioan T. Morar, un fel de scenarist aparent modest, însoţindu-şi însă ca o umbră fiecare personaj central şi reconstituindu-i, prin scene de prezenţă activă ori prin mărturii ale altora, traiectoria existenţială. E drept că prin fixarea centrului de greutate al romanului pe „triumviratul” format din Jac, Beni şi Corneliu, nu toate traiectoriile individuale sînt focalizate pe fiecare segment important al lor. Deşi toate biografiile celor din grup au coeficient romanesc, cartea de faţă îi menţine în prim-plan pe cei trei. O altă variantă, mai „democratică”, ar fi dus romanul, probabil, la mia de pagini.

Dacă naratorul, Corneliu, cu numele de cod Luther, este turnătorul, cei turnaţi sînt chiar colegii săi de frămîntări şi căutări religioase, care ajung să emigreze în Israel ca evrei de legămînt şi (după cum se va vedea mai încolo) ca parte a unui plan al Securităţii de infiltrare. Sintagmele prin care aventura lor este desemnată şi conotată sînt abundente: „drumul credinţei noastre”, „parcursul nostru spiritual”, „cortul credinţei”, „detur complicat”, „călătoria asta spirituală”, „hotare ale credinţei”, „culoar de credinţă”, „drumeţi ai credinţei”, „rătăcire colectivă”, ba chiar „vagabonţeală spirituală”, cum s-a pronunţat fratele Ciucă de la biserica din Micălaca, „într-o exprimare care a făcut înconjurul Aradului pocăit”. Iar ei nu doar fac acest „tur” al credinţelor dinlăuntrul fiecăreia, cu onestitate şi patos religios, ci şi disecă, analizează şi interpretează fiecare „haltă” ca şi cum ar fi ultima: experienţa decisivă, fundamentală. Atunci cînd se dovedeşte că nu, nu e biserica sau sinagoga de suprapunere perfectă cu aspiraţiile lor, aceşti căutători cvasi-nebuni ai Adevărului Metafizic încep să se despartă de grupul devenit neîncăpător pentru atîtea aspiraţii individuale. Unii se întorc la biserica pe care o părăsiseră în România, ca niţe oiţe spăşite, după atîta rătăcire de turmă şi păstor, alţii emigrează şi nu se mai întorc, Beni însuşi, unul dintre „triumviri”, rămîne în Israel ca rabin al unei doctrine mesianice, un minoritar perpetuu. În grup mai rămîn – ironic – conducătorul tot mai bolnav şi turnătorul din oficiu, care revin în ţară după 1990 şi „întemeiază” un nou cult, iudeocreş tin, cu elemente scoase din învăţătura iudeului Isus, nu din învăţăturile ulterioare Lui.

A face din tematica religioasă însăşi miza unui roman şi chiar „motorul” său epic e o veritabilă performanţă pentru un autor. Ioan T. Morar o obţine suprapunînd explicit ori implicit această continuă căutare de grup şi de suflet cu cenuşiul dezolant al epocii comuniste şi fişetele ei secrete. Credinţa în Dumnezeu şi credinţa în Partid încap în acelaşi tablou, remarcabil realizat, al anilor arădeni dinainte de emigrarea grupului „treziţilor” în Israel. (Şi tot aici apare şi singura inadvertenţă a romanului: în subcapitolul 21 din capitolul final, personajul-narator nu avea cum să se întrebe dacă mai trăieşte „domnul Weis” şi nici să plănuiască să scrie „cuiva în România să se intereseze”; el revenise deja în România, iar prezentul mărturiei sale era lămuritor.) La fel de puternice, literar, sînt şi episoadele din Israel, pline de culoare locală şi nu numai, fiindcă în Ţara Sfîntă au venit, pe lîngă acest grup ciudat de convertiţi la iudaism din România, numeroase personaje, secundare în economia romanului, dar remarcabil portretizate.

În fine, deşi informator al Securităţii sub numele de cod Luther, Corneliu este de-a dreptul şocat de activitatea deodată manifestă a unor oameni din servicii trecuţi lejer, după Revoluţie, de partea „aliaţilor” occidentali. I se explică turnătorului buimăcit că după ce fusese, fără să ştie, o „conservă”, a venit momentul să devină un „investitor”, adică să se întoarcă în România, căci e timpul pentru „afaceri”. Biserica potrivită pare mai greu de găsit pentru aceşti români risipiţi în toată lumea decît sînt ei pentru Securitatea la curent cu „vagabonţeala” lor spirituală. Biserici neoprotestante, Partid, Securitate, servicii străine, Ceauşescu, Isus, Maimonide, rabini, ultraortodocşi evrei, preoţi români cu angajament, disidenţi, conformişti, propagandişti comunişti deveniţi revoluţionari şi voci ale libertăţii: un întreg carusel de tipologii umane, instituţii şi personaje istorice este pus în mişcare, cu o impresionantă forţă caracterizantă, de către romancier.

Simplu spus, Sărbătoarea Corturilor este unul dintre cele mai puternice romane româneşti din ultimii ani – şi am citit destule, de nu chiar prea multe.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara