Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Contrafort:
Triumful neroziei de Mircea Mihăieş


Trăim - mai mult ca oricând - în epoca urâtului, a exhibi-ţionismelor mizerabile, a kitsch-ului îmbrăţişat cu entuziasm de o generaţie nu doar incultă, ci şi de-o deprimantă goliciune sufletească.

Oamenii nu mai cred în nimic, viteza derulării evenimentelor ne face superficiali, nu mai avem timp să aprofundăm şi nici să înţelegem ce se întâmplă cu noi. Ştiu, fiecare epocă are idolii pe care-i merită. Dar cum să cedezi cu asemenea uşurinţă, ba chiar cu aplomb, în faţa prostului gust, a facilităţii obraznice şi a pseudovalorii dezgustătoare?

Explicaţiile nu sunt complicate: când ştacheta a coborât atât de jos, orice reumatic ambiţios o poate trece fluierând. Orice individ încruntat e asimilat grupului de înţelepţi ai neamului şi orice obrăznicătură cu aere de savant îşi găseşte rapid adepţii. Nimic nou sub soare -veţi spune. Şi aveţi dreptate. Ce e neobişnuit în ziua de azi e viteza impunerii unor asemenea modele. Nu e un fenomen pur românesc. Şi din acest punct de vedere suntem perfect sincronizaţi. Inconsistenţa, mărunţişul, aberaţia, mizeria, simplitatea naivă, gargara veselă şi găunoasă fac ravagii nu doar în mediile ne-culturale, ci şi în rândul elitei occidentale.

Privesc de-o vreme, cu un amestec de uimire perplexă şi filozofică apatie, succesul unui oarecare Ion Bârlădeanu. Pot înţelege că o generaţie de tocilari, pentru care aventura maximă o reprezintă călătoria cu metroul, cade retezată sub farmecul unui personaj cu o biografie desprinsă din romanele lui Eugène Sue. Ce nu înţeleg e transferul de - cum să-i zic? -fascinaţie: cum naiba pot să-ţi placă, ţie, elitistul care nu dă doi bani pe gustul omului de rând, nişte prostioare ce nu depăşesc nivelul şcolii generale? Înarmat cu foarfecă şi lipici, omul se „întrebuinţează" vârtos decupând alandala personaje istorice şi peisaje industriale, într-un aleatoriu scuzabil la o beţie, dar totalmente deplasat într-o discuţie cât de cât serioasă despre artă.

Nu naivitatea e deranjantă în aceste îngrămădeli de hârtie şi lipici. În fond, individul e liber să facă ce doreşte. Stupefiant e entuziasmul unor aşa-zişi „oameni de gust" (critici de artă, manageri culturali, galerişti) care se prosternează în faţa amărâtului ce şi-a găsit, finalmente, o ocupaţie. În copilărie, o vecină a bunicii mele avea obiceiul să croiască din foarfecă nişte perdeluţe de hârtie pe care le aşeza apoi pe marginea etajerelor unde păstra farfuriile şi paharele. Era o metodă ingenioasă de a „înfrumuseţa" urâţenia unei bucătării de vară veşnic năpădită de muşte.

Faptul că atâţia „subtili" consumatori de artă se extaziază în faţa acestor mostre de kitsch (sigur, nici kitschul nu mai e ce-a fost!) arată în ce măsură decăderea gustului e astăzi sora geamănă a ideii de creaţie. Sper că, în sinea lor, promotorii acestei direcţii sunt măcar oneşti. Adică nu sunt - aşa cum îmi pare - doar nişte cinici care, din calcul mercantil sau de altă natură, promovează mizerabilismul. În spatele judecăţilor de gust stă, mi-e teamă, o explicaţie mult mai înfricoşătoare. Ea îşi are originea în pretenţiile de sectă iluminată ale ideologilor comunismului. Nu întâmplător, stânga radicală a fost promotoarea multora din direcţiile avangardei (ca şi dreapta radicală, de altfel). Un film trecut practic neobservat, Max, din 2002, al lui Menno Meyjes, radiografiază vinovatele legături dintre extremismul politic şi cel din domeniul artei. Cine vrea să înţeleagă ce se petrece azi, ar avea de câştigat dacă l-ar viziona.

Nu sunt, Doamne fereşte, partizanul academismului rânced şi-al conservatorismului lipsit de imaginaţie. Dar nici al amatorismului cras, al lipsei crunte de talent şi de imaginaţie. Ador modernitatea inteligentă, plină de idei şi savoare, dar îmi repugnă minimalismul vulgar, mecanicitatea greoaie, violenţa gratuită şi ambiţul în spatele cărui gâlgâie lăcomia. Dacă noul Mesia al artei româneşti şi-ar vinde produsele la iarmaroc, n-ar fi nici o problemă: acolo s-au născut, acolo să-şi trăiască gloria. Dar când nişte stupidităţi ce amintesc „experimentele" unui şcolar de nivel primar încep să devină „mainstream", e limpede că avem o problemă.

Probabil că bietul Bârlădeanu nare habar de cărţile ideologice care se joacă pe spinarea lui. El nu e decât un pion. Aburcaţi în cârca unei doctrine condamnate de istorie, mulţi dintre promotorii de azi din domeniul artistic au devenit echivalentul comisarilor politici din vremea terorii bolşevice. Îndrăzneşti să le atragi atenţia că se ţin de prostii, că sunt inculţi şi că promovează drept modele nişte mărunte poncife atât de îmbătrânite, că nu le mai reţin nici manualele, te-ai ars: n-ai sensibilitate, eşti depăşit, ai îmbătrânit degeaba. Ca orice construcţie bazată pe-o poantă, această formă de exprimare şi-a trăit demult traiul.

Ce legătură o fi între superbele colaje ale lui Bracque ori Picasso şi opintelile cu foarfeca şi lipiciul ale lui Bârlădeanu? Am admirat, în copilărie, risipa de imaginaţie, culoare şi inteligenţă a generaţiei „pop", de la Tom Wesselmann şi Roy Lichtenstein, la George Segal şi Andy Warhol (pe unele am apucat să le văd, pe viu, în anii '90, la New York şi Washington). Am tresărit încântat în faţa unui album cu „decupajele" lui Matisse şi „fotomontajele" lui Bearden. Dar n-am să înţeleg nici în ruptul capului ce au de-a face „lipiturile" lui Bârlădeanu cu „exprimarea autentică"?! Foarfeca nu ţine de inspiraţie şi nici lipiciul de viziune. Încurajat cu cinism, Bârlădeanu e mai degrabă o victimă, decât un profitor.

Mai norocoasă în viaţă, intrată pe mâna unui „curator" cu aplomb, poate că şi vecina bunicii mele ar fi putut deveni o celebră „artistă plasticiană". Cel puţin romburile şi cercurile decupate din foarfecă aveau calitatea dobândită prin exerciţiu îndelungat şi control desăvârşit al instrumentului. La autorii de „instalaţii" şi alte drăcovenii observi doar ţâfna acră a urii faţă de valorile consacrate şi lăcomia patroanei de bordel ce simte că i-a intrat, în fine, marfa capabilă să satisfacă poftele răcanilor aflaţi la prima permisie în oraş. Pentru noua confrerie, duşmanul de clasă e „bernismul" - numele de cod al generaţiei lui Horia Bernea - şi profesionismul hrănit cu origalitate, competenţă şi talent.

Trăim un moment de triumf al neroziei. Oameni care nu mai reuşesc să se maturizeze - dar care n-au pic de candoare - plesnesc de ambiţia de a-şi lăsa amprenta pe ecranul lumii culturale. Dacă şi-au propus doar acest lucru - şi nu e vorba doar de domeniul artelor plastice - probabil că şi-au atins scopul. Numai că spectrul magnetic lăsat de trecerea lor meteorică seamănă cumplit cu mâna leprosului. Incapabili să perceapă frumuseţea lumii, ei o desfigurează, ducând la putreziciune tot ce au atins. Hrăniţi cu lecturile sau măcar cu automatismele de gândire ale comunismului, ei sunt faţeta respingătoare a ceea ce s-ar dori un umanism, dar nu e decât scrâşnetul de neputinţă al resentimentului.