Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

La o noua lectura:
Tudor Arghezi – un spirit revendicativ de Alex. Ştefănescu

Luând în considerare frecvenţa portretelor din poezia sa, Tudor Arghezi ar putea fi socotit un portretist (după cum Lucian Blaga, judecând strict formal, ar putea fi socotit un peisagist). Îndeosebi în creaţia de după Al Doilea Război Mondial, el a dat curs predilecţiei pentru reprezentarea figurilor umane.

Dar şi în ipostaza de portretist, Tudor Arghezi neagă (valorile consacrate) prin afirmare (afirmând valori în general desconsiderate). Atitudinea sa este în esenţă, ca întotdeauna, revendicativă.

Într-un poem intitulat Smaranda el descrie o bătrână care toarce. Este o bătrână complet devastată de vârstă, aproape oarbă, incapabilă să mai desluşească firul de lână. Torsul a rămas pentru ea un automatism, imperfect executat. Şi totuşi, poetul o evocă înfiorat de respect şi de dragoste, ca pe o sfântă. Surprinzător este faptul că admiraţia lui nu se manifestă prin poetizarea convenţională a semnelor de bătrâneţe, cum procedează alţi autori care vorbesc de părul "argintiu" sau obraji "brăzdaţi" de riduri. El reprezintă cu un fel de cruzime ceva care ne-ar putea provoca un frison de dezgust:

"Nu-i vorbă că, dregându-şi glasul,/ Din când în când îi pică nasul,/ Dar picătura lui, uşor,/ Se duce-n caier şi-n fuior."

Şi totuşi, această imagine nu ne dezgustă. În reprezentarea decrepitudinii, poetul a întins la maximum coarda, dar a ştiut să se oprească înainte de-a o rupe. El este un campion al riscului în materie de provocare a emoţiei estetice. Îl tratează pe cititor fără curtoazie, chiar cu un anumit dispreţ, nefăcând aproape nimic pentru a-i câştiga simpatia. Şi, până la urmă, tocmai această ursuzenie devine un mijloc de a obţine audienţă. Ficare dintre noi, citind poemele, simţim nevoia de a demonstra că poetul nu are dreptate atunci când nu ne acordă încredere, că în realitate suntem în stare să apreciem frumuseţea discretă a unor realităţi aparent dizgraţioase.

Femeia pentru care optează hotărât Tudor Arghezi este deci o făptură cu totul neînsemnată, înecată în noianul anilor, ineficace în lupta de zi cu zi cu semenii:

"Cu furca-n brâu şi subsuoară,/ O fură toţi, la târg, la moară,/ Şi nu-i femeie mai săracă./ Nu ştie număra şi pleacă."

Ea este atât de înaintată în vârstă, încât până şi fiica ei cea mai "mică" a trecut de multă vreme pragul bătrâneţii:

"Fetiţa Mandei, cea mai mică,/ Un piţigoi de trup, o rândunică,/ Se pierde printre gâşte şi curcani,/ Şi-a împlinit de-abia optzeci de ani."

Simţim în toată această portretistică de familie sfidarea de către poet a normelor de frumuseţe după care se glorifică fiinţa umană; şi întrevedem, totodată, un protest social indirect la adresa celor care "înving" în viaţă. Din punct de vedere politic, atitudinea este în mod evident "de stânga".

În creaţia argheziană postbelică există, după cum se ştie, şi un amplu portret generic al fiinţei umane, în ciclul de poeme Cântarea omului. Propunându-şi să realizeze o sociogonie poetică, scriitorul şi-a ales întâi un personaj, care ar putea fi numit "omul din totdeauna" şi i-a urmărit apoi evoluţia de-a lungul istoriei. Interesant este cum arată acest personaj şi în ce constau faptele sale eroice.

Din prima strofă a primului poem - Umbre - acest "om din totdeauna" se defineşte ca o apariţie modestă şi dezarmată în mijlocul unui univers inospitalier:

"Te urmăresc prin veacuri, prin vârste şi milenii,/ încă de când spinarea ţi-o-ncovoiai pe brânci./ Când speriat şi singur, târâş printre vedenii,/ Umblai numai să cauţi culcuş sau să mănânci."

Actele de emancipare pe care le săvârşeşte această fiinţă neajutorată sunt şi ele prezentate fără fast: ridicarea în poziţie verticală, aprinderea primului foc, inventarea acului de cusut:

"Ai născocit odată/ Şi o nimica toată,/ Cât ghimpele, săracul,/ De mic şi iute: acul;/ Şi harnicul nimica, vioi ca o lăcustă,/ Se-nghesuie şi-aleargă pe marginea îngustă/ Şi-mbracă omenirea de miile de ani:/ O sculă genială, cinci ace la doi bani." (Născocitorul).

Prin minimalizări prefăcute - "o nimica toată", "cât ghimpele, săracul" etc. - poetul evocă desconsiderarea arătată meşteşugarilor de către persoanele simandicoase, parodiază batjocoritor atitudinea lor aristocratică. El înalţă un imn minusculei şi ingenioasei unelte, în replică la preferinţa pentru grandoare şi complicaţie sterilă. Cu plăcerea oricărui răzvrătit de a sfida, accentuează insistent răsturnarea de valori pe care o propune: "o sculă genială, cinci ace la doi bani".

Propunerile lui Tudor Arghezi nu sunt, deci, niciodată inocente. În fiecare elogiu pe care îl aduce unei fiinţe sau unei îndeletniciri umile există o provocare la adresa valorilor consacrate.

Este adevărat că în ciclul 1907 - peizaje există şi numeroase portrete caricaturale ale guvernanţilor şi ale celor care le făceau jocul. Cunoscuta artă de pamfletar a lui Tudor Arghezi are astfel prilejul să se manifeste din plin, transformându-se însă adeseori într-un scop în sine:

"E-o domnişoară-naltă, subţire şi trecută,/ Şi nu e nici femeie de tot şi nici bărbat./ Cu noaptea-n cap se duce la plug şi semănat,/ La seceră, la coasă, călare şi ciufută./.../ Femeie, nefemeie, la bine şi la rău,/ Turtită ca o tavă şi-n sul de rogozină,/ Sătulă de-ntuneric, scârbită-i de lumină,/ Făptură ne-mplinită şi fată fătălău." (Duduia).

Cu alte cuvinte, pamfletul propriu-zis, care prin definiţie este un mijloc de atac, se dovedeşte la Tudor Arghezi mai puţin dinamitard decât elogiile - aparent inofensive - la adresa unor fiinţe umile! Când desenează în apă tare chipurile unor personaje odioase, poetul se lasă furat de plăcerea de a desena şi adaugă tot felul de arabescuri care îi transferă creaţia într-un registru ludic. Însă când aduce în prim-plan oameni simpli, pe care îi simpatizează, el face de fapt o demonstraţie, străduin­du-se cu o violenţă imposibil de ascuns să ne smulgă adeziunea. Sau măcar să ne sfideze, dându-ne de înţeles că puţin îi pasă de prejudecăţile noastre.

*

Oamenii obişnuiţi, anonimi nu sunt singurele valori pe care poetul le reconsideră cu ostentaţie. El procedează la fel cu toate elementele lumii înconjurătoare, dovedind în această privinţă o consecvenţă şi un spirit sistematic pe care nu ne-am fi aşteptat să le găsim în­tr-o creaţie lirică. Am putea alcătui liste întregi de asemenea elemente, pe categorii. Astfel, dintre animale, Tudor Arghezi preferă vieţuitoarele mici şi desconsiderate, ca albina, viezurele, şarpele, lăstunul, viermele, lăcusta, păianjenul, mâţa, iepurele. Dintre plante, le alege de asemenea, pentru a le evoca tandru, pe cele care în general trec neobservate: trifoiul, meiul, macul, lintea, mazărea, curpenul, jneapănul, iarba, pirul, buruiana, brusturele, sunătoarea. În mod similar, evocând uneltele utilizate de om, dă prioritate tendenţios celor ieftine şi totuşi folositoare: ciutura, secera, coasa, tocila, sapa, ciurul, fierăstrăul, cuţitul, securea, ciocanul, ilăul, condeiul.

Înlocuind mantia şi giuvaerurile cu catrinţa şi mărgelele, inima şi fruntea cu călcâiul şi degetul, rodia şi ambrozia cu urda şi mămăliga, el face o reformă de mari proporţii, care îl şochează pe cititor. De aici provine impresia de noutate izbitoare pe care o provoacă poezia lui Tudor Arghezi, o poezie, în fond, explicită şi în foarte mică măsură refractară la regulile de versificare tradiţionale. Poetul afirmă insistent valori despre care înclinam să credem - chiar dacă le simpatizam şi noi - că n-au măreţia necesară pentru a intra în poezie. "Epica" însăşi de care se serveşte Tudor Arghezi este domestică şi complet neimportantă. Cine ar fi crezut, de exemplu, că se poate face cronica unei asemenea întâmplări:

"Rândunicile, păreche,/ Şi-au prins cuib de casa veche./ Cât priveşte fulgii, lâna,/ Are grija lor bătrâna.// Trage, dis-de-dimineaţă,/ Din saltea ţigaie creaţă,/ Şi din perina de puf/ Scoate câte un zuluf.// În pridvor, în pălimar,/ Le destramă, aşadar,/ Şi, furiş, după perdea,/ Vede care i le ia." (Cuibul).

Privind cu atenţie şi cu dorinţa de a face dreptate spre cele mai mărunte fiinţe şi lucruri, poetul descoperă o întreagă lume, cu mari resurse lirice, până la el prea puţin exploatate. El are meritul de a sesiza o sugestie metafizică în discretul freamăt al acestei lumi:

"Fluture, tu, pe unde prin perdea/ Putuşi intra-n chilia mea?/ Ce ştiri mi-aduci din primăvară,/ Frumosule de catifea solară?/ Echer plăpând te-ai şi prins de părete,/ Uitându-te la cărţi şi la caiete/ Cu ochii-aprinşi ca jarul de rubin./ Ai şi tu o chemare? Ai şi tu un destin?" (Fluture, tu).

Întreprinderea lui Tudor Arghezi prezintă însă şi un risc: atunci când tensiunea lirică nu reuşeşte să transfigureze realitatea, să-i dea un sens mai înalt, caracterul miniatural al personajelor şi decorurilor evocate face ca poezia să semene cu un joc pentru copii:

"Ghicitoarea ştiu că-ţi place./ Ce-i ca un burduf de ace?/ Ca un pepene cu ţepi?/ Ia gândeşte-te. Pricepi?// Şi răspunde-n doi, trei timpi,/ Cine are mii de ghimpi?/ Cui îi ustură şoriciul?/ N-ai ghicit că e ariciul?" (Ghicitoare).

S-ar putea aduce drept contraargument faptul că şi actorii mari fac uneori clovnerii dintr-un fel de răsfăţ, pentru a-şi demonstra şi în acest mod virtuozitatea. Da, dar la Tudor Arghezi, când se alintă, când face abuz de diminutive şi de enunţuri puerile, marca de actor mare se pierde. Versurile citate mai sus nu diferă de cele ale unor autori obscuri care publică aşa-numitele "cărţi pentru copii".

Important este că Tudor Arghezi, adevăratul Tudor Arghezi reuşeşte în cele mai multe cazuri să rămână un poet autentic, în condiţiile dificile - pe care şi le asumă singur, nesilit de nimeni - ale renunţării deliberate la grandoare şi fast. El poate fi considerat pe bună dreptate unul dintre minunaţii purtători de cuvânt ai mulţimii de anonimi, care, harnici, răbdători şi rezistenţi ca iarba, au asigurat de-a lungul mileniilor mersul înainte al umanităţii.