Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Tur de orizont: debuturi în poezie de Nicolae Manolescu

Am pe masa de lucru şase cărţi de poezie, cu o excepţie, debuturi. Printre autori, cu vârste cuprinse între 29 şi 33 de ani, cinci poete şi un poet. Apărute la Editura Paralela 45, patru, la Tracus Arte şi la Cartea Românească, câte una, aproape toate cărţile au fost premiate cu diferite prilejuri, două fiind laureate ale recentului Premiu „Mihai Eminescu” de la Botoşani, la categoria prima operă. Trebuie să spun de la început că recolta 2015 e promiţătoare, peste aşteptări, mai ales după relativa secetă din anii din urmă în materie de confirmări ale debutului.

Ionela Cristea, Noaptea de gardă, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2015, 66 pag.

Nu-mi pun cine ştie ce speranţe în Noaptea de gardă (Cartea Românească) a Ionelei Cristea. nuTitlul acoperă perfect conţinutul: consultaţii, atmosfera de săli de aşteptare, fişiere medicale. În versuri, fireşte. Autoarea e, de altfel, medic şi, aş zice fără nici o maliţie, înainte de a fi poetă. Excepţie relativă face moartea tatălui, evocată din perspectiva adolescentei, din cel de-al treilea ciclu. Pagina este exactă, bogată în detalii legate de boală, de tratamente, de medicamente, dar ternă sub raport poetic.

*

Robert G. Elekes, aici îmi iau dinţii în spinare şi adio, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2015, 88 pag.

Şi el preocupat cam de aceleaşi subiecte, dar într-un evident registru subiectiv şi simbolic, este Robert G. Elekes, în aici îmi iau dinţii-n spinare şi adio (Tracus Arte). Iată un poet original şi puternic, care scrie, acolo unde este cu adevărat interesant, o proză poetică superioară, folosind o gamă largă de procedee, de la parodia burlescă a muzicii raegae la aceea a manelelor, de la lirica similiepică având un „personaj” central propusă la noi de Mircea Ivănescu la portrete comice de tip urmuzian, şi, nu în ultimul rând, împrumutând ceva din atmosfera kitsch a lui Cristian Popescu. Lucrul cel mai important este însă existenţa unei teme personale. „Personajul”, care se numeşte Patrocle, un alter-ego, fireşte, al autorului, suferă nu numai de dureri înspăimântătoare de dinţi, însoţite de endodonţii (omorârea nervului) sau de extracţii deopotrivă de ucigătoare, dar şi de sentimentul cronic al unei suferinţe general-umane, prilejuit de ceea ce am putea numi o carie universală. Un univers cariat şi urât mirositor, ca lumea din gura lui Pantagruel, în care se amestecă grotescul şi banalul, învierea pascală a morţilor şi fumul grătarelor duminicale cu mititei, ca într-un joc vesel şi, totodată, macabru de copii nevinovaţi:

e primăvară şi pretutindeni
morţii încolţesc şi înfloresc.
copiii aleargă pe câmpii,
îi calcă în picioare
se tăvălesc printre ei,
îi rup de la brâu în sus, îi miros.
îi împletesc într-o coroană
şi-i culeg pe cei mai frumoşi dintre ei
pentru a-i pune acasă în vază.
iar părinţii îi privesc mulţumiţi în timp
ce un mititel se arde singuratic pe grătar
şi fumul se ridică mut spre cer.

*

Marina Popescu, Ultimul nu va stinge lumina, Editura Paralela 45, Piteşti, 2015, 76 pag.

Notaţii de viaţă cotidiană, într-o expresie cultivată şi precisă, ne întâmpină în poezia Marinei Popescu din Ultimul nu va stinge lumina (Paralela 45). Unele mi-au amintit prin lapidaritatea lor sugestivă de micile poeme ale americanului William Carlos Williams, nu ştiu dacă citit de poetă, care se referă, ea, la Ginsberg, şi, fără vreo legătură evidentă în versuri, la Gellu Naum:

Ei purtau salopete albastre
aveau nişte gesturi voit maiestuoase
chiar şi atunci când spărgeau seminţe între dinţi,
regi ai picamărelor şi cazmalelor triste
abandonate la umbră lângă un zid;
privirile lor – o pată vâscoasă
pe coapsele fetei în pantaloni roşii scurţi.

E înregistrată cu discreţie, oarecum în trecere, fără să fie apăsată peniţa, cu o doză de gratuitate chiar, lumea de zi cu zi a poetei-studente în Bucureştii anilor din urmă, cu locurile şi obiectele specifice, Centrul vechi, Mc Donald’s, facebook-ul şi iPadul pe care prietenul nu-l lasă din mână, smartphone-ul, berea în companie, factura de cablu, autobuzul şi restul. Vom mai citi şi vom vedea.

*

Andreea Voicu, ce fluieră cămilele pe malul mării, Editura Paralela 45, Piteşti, 2015, 70 pag.

Nu mult diferită este poezia Andreei Voicu din ce fluieră cămilele pe malul mării (Paralela 45). În plus, o notă de candoare voalată ironic, potrivită cu mărturisirile şi amintirile tinerei care nu pare să fi zburat cu adevărat din cuibul familial. Chiar dacă nu se mai joacă cu păpuşile. Mama, tata, Mihai, câte un tovarăş de copilării, casa, curtea, totul alcătuind un album plin de sensibilitate adolescentină. Ici-colo, câte o dramă, poate, cine ştie, doar închipuită. Şi această imagine copilărească, greu de uitat, a unei morţi îndepărtate şi de neînţeles, care mă duce cu gândul la argheziana De-a v-aţi ascuns:

când voi avea 80 de ani
voi cheli
voi şti cu o zi înainte că o să plouă
voi albi toată
şi mă voi întâlni cu colegele de liceu
să vorbim despre problemele noastre
de sănătate
mi-au spus dinainte
că ne vom culca
şi vom dormi pentru mult mult timp
dar ce nu înţeleg este de ce trebuie
s-o facem într-o cutie
dacă vreau să mă întorc pe-o parte?
ca să nu mai spun că e întuneric!
dacă mă trezesc în toiul nopţii
şi mi-a foame?
şi îmbrăcămintea atât de formală!
ce s-a întâmplat cu pijamalele?
mama-mi spunea că e ca
să se trezească
gata îmbrăcaţi să plece la muncă
şi pentru ce trebuie să vină atâta lume
doar ca să vadă că te duci la culcare?
mai şi plâng!
mama-mi spunea că e din cauză că
nu o să ne vedem pentru mult timp
aiurea! ce-ar fi dac-ar veni toată familia
să mă conducă în fiecare noapte la culcare
şi-ar plânge că nu ne mai vedem până dimineaţă?
întotdeauna mi-am dorit
să dorm cât vreau eu
să dorm atât de mult ca atunci când mă trezesc
să nu îmi mai fie somn pentru un an
şi când în sfârşit am ocazia
trebuie s-o fac într-o cutie
într-o gălăgie cumplită
îmbrăcată într-un costum incomod
urmărită de oameni trişti
hai nu mai plânge!
Doar ne vedem de dimineaţă.

*

Maria Pilchin, Poeme pentru Ivan Gogh, Editura Paralela 45, Piteşti, 2015, 78 pag.

Prea puţin împrumută poezia Mariei Pilchin din poeme pentru Ivan Gogh (Paralela 45) din lirica basarabeană a deceniilor din urmă. Doar frecventele referiri la realităţi politice de dincolo de Prut ne-ar fi putut indica originea poetei, rar publicată în revistele de dincoace de Prut, dacă n-ar fi existat, desigur, nota biografică de la sfârşitul volumului. (O idee bună a editorului). Poezia Mariei Pilchin nu are nici cel mai mic aer provincial, ca şi cultura literară a poetei, în versurile ei fiind, de altfel, menţionate numele a numeroşi poeţi din toate literaturile. Mai puţin, curios, numele lui Apollinaire, ale cărui trouvailles şi jocuri verbale Maria Pilchin le cunoaşte foarte bine, dovadă chiar titlul cărţii ei. Sau iată:

poetele citesc poeme
poeţii citesc poeme
poemele nu citesc
poemele nu
poemele
poeme
poem
poe

Poezia Mariei Pilchin denotă inteligenţă literară şi fineţe a expresiei. E nepretenţioasă şi agreabilă, de o enormă delicateţe livrescă:

în povestea cu ivanuşca şi alionuşca
unii au citit o încăpăţânare căprească
în mioriţa alţii au găsit determinismul
de cea mai proastă calitate posibilă
hai să scoatem acest bestiar
din matricea noastră stilistică
să curăţăm grădina zoologică din noi
şi să râdem la soare
ieşi copile cu părul bălai
şi râde la soare

*

Medeea Iancu, cîntarea care a biruit toate cîntările, Editura Paralela 45, Piteşti, 2015, 112 pag.

Surpriza turului de orizont mi l-a oferit o poetă despre care editorul nu spune nimic (singurul caz în care nu e vorba de un debut. Acesta datează din 2012), aşa că trebuie să ne mulţumim cu prezentarea lui Al. Cistelecan, doar a poeziei, de pe coperta din urmă: Medeea Iancu în cîntarea care a biruit toate cîntările (Paralela 45). E vorba de o poetă excepţională, din stirpea Martei Petreu: un lirism tăios ca o lamă de cuţit. Rar mi-a fost dat să citesc într-o primă sau a doua carte o poezie de o asemenea maturitate şi originalitate. Un întreg ciclu constă în definiţii extrem de lapidare şi de personale, între care unele ale propriei poezii. Iată:

AM PURTAT VERSUL ÎNĂUNTRU,
cu
Greţuri, cu kilogramele lui în
Plus, cu defectul lui din

Naştere l-am
Iubit.
Sau:

SĂ TÂRĂŞTI RÂNDURILE până la râu,

Să faci un foc pocnind versul de
Vers,
Să-ţi ucizi
Poezia,

Să-ţi iubeşti limba
Ca pe tine
Însăţi

Tema cărţii este boala sângelui. Aş spune, fără s-o ofensez pe poetă, despre care nu ştiu absolut nimic, că e vorba despre cea dintâi lirică a leucemiei din literatura noastră, aşa cum proza lui Blecher a fost prima despre morbul lui Pot. Nu patologie, ci poezie adevărată. Boala şi moartea coabitează în volumul Medeei Iancu într-un lirism existenţial inegalabil chiar şi în opera unor poeţi cu mai multă experienţă. Versurile au lapidaritatea şi câteodată obscuritatea celor ale lui Ion Barbu:

Asexuată distanţă,
Ticsită muţenie [...]

Înnoptată elegie.
Sau:

PÂNĂ LA ROTULĂ, noapte –
În tremur sunt un clopot.

Smochinul,
Preaplinul,
Bleomicinul,
O harfă şovăie în suflu –

Unduie, cârd de
Cenuşă! – efervescentă plutesc,
Zdrenţuită văpaie
În sterila cupă a
Dimineţii.

Într-un al doilea ciclu, versurile fracturate barbian dinainte capătă un suflu nou. Avem de a face cu nişte psalmi arghezieni, adresaţi unui Dumnezeu nenumit, tutuit de poetă cu graţie şi elocvenţă, în formule inspirate de Psalmii biblici, ca şi de Cântarea Cântărilor. De la Daniel Turcea, boala şi moartea nu s-au mai îngemănat într-o poezie, nu doar pe un ton profund religios, dar impregnată de o mistică a vieţii întru moarte, precum aceea a Medeei Iancu. Şi, totodată, răsucită cu toată faţa spre lauda poeziei însăşi, ca triumf al Cuvântului fără de moarte asupra fiinţei umane trecătoare:

FERICIT CEL CARE AERUL ÎŞI OPREŞTE UMEZIND BUZELE
CU OŢET
Fericit cel care îşi numără cuvintele
ca pe sâmburi şi le sădeşte în pământ.
Fericit cel care nici un cuvânt nu are asupra sa
Şi mâna şi urechea rămân pururi deschise.
Fericit cel care pietrele le-adună şi pământ pune deasupra sa.
Fericit cel care firul de aţă îl întoarce făcându-l ghem şi drumul îl găseşte.
Fericit cel care ochii nu şi-i închide şi cu limba în somn îşi face cruce.
Fericit cel care urcă pe munte ducându-şi cuvântul acolo.
Fericit cel care zăpada o îndepărtează şi florile le culege.
Fericit acela care vinul îl bea şi casa în flăcări o lasă.
Căci nimic nu este aici: nici aer, nici pustiu pentru îngeri.
Nici cer de ajuns pentru capetele ridicate.
Nici suflu în fântâni, nici culoare în obrazul lunii când cauţi.
Căci îngerul este gol pe dinăuntru şi inima lui un bănuţ ruginit.
Şi nimic nu se clatină din toate câte ştiţi.
Doar cuvântul aceluia care scrie şi mâinile lui sunt legate.

Un volum impresionant.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara