Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

turnirul de poezie de la Barcelona:
turnirul de poezie de la Barcelona de ---

Romulus Bucur
Barcelona. Imagini minimaliste

În loc de Muzeul Picasso, de vizitat în mai puţin de două ore, o plimbare prin Barrio Gótico. Pe o bancă întrun scuar, alături de doi pictori locali, cu lucrările întinse pe standuri, doar-doar nişte turişti mai generoşi sau cu dare de mînă le vor cumpăra. De asemenea, nişte cumetre, oprite să se odihnească un pic, cu sarsanalele cu cumpărături alături, apoi un cuplu de biciclişti între două vîrste. Puţin mai încolo, o terasă unde un tip cînta, acompaniat de chitara proprie şi de cîinele de asemenea propriu. De la distanţa unde eram era greu de distins cine începea să urle şi cine ţinea isonul. Oricum, aveau succes.
La intrarea în staţia de metrou de la Arcul de Triumf, o gaşcă de rockeri de ambele sexe, cu toate celea: păr vopsit sau tuns sub formă de creastă (detaliu punk, dar nu ne încurcăm în detalii), blugi tăiaţi, ciorapi tăiaţi (fetele), tatuaje, piercinguri. Altfel n-aveau treabă cu nimeni, ei de ei; un tip era culcat pe spate şi o fată îl călărea, simulînd un act sexual. Pe o maşină parcată lîngă trotuar, un pescăruş. De la un etaj al clădirii de alături, un individ supărat (sau poate doar beat) aruncă pe trotuar o bucată de chorizo care se sfarmă, împroşcînd-o pe o cucoană elegantă care tocmai trecea pe acolo.
La Calella, pe faţada primăriei e plasată statuia unui bufon. Mă întreb de ce. Tot acolo, trecînd pe lîngă un magazin de suveniruri, am avut senzaţia că mă aflu în Povestea poveştilor, atunci cînd ţăranul îşi inventariază recolta: deschizătoare de bere, din lemn de esenţă tare, de toate formele şi mărimile, unele colorate şi împodobite cu modele decorative.
De asemenea, tradiţionalul caganer, într-o mulţime de ipostaze, de la cea tradiţională, a ţăranului cu tichie roşie, la figurinele înfăţişîndui, între alţii, pe Obama, Dalí, Bill Gates. Primăria are grijă de liniştea noastră: inscripţii în patru limbi se ocupă de asta. În spaniolă şi catalană li se cere turiştilor să nu strige şi să nu cînte, în germană şi engleză, să respecte liniştea localnicilor.
Altfel, clădiri, muzee, monumente, o întîlnire cu scriitori catalani, o lansare de carte, lumea îndopîndu-se la restaurantul hotelului ca şi cum tocmai ar fi fost salvată dintr-un naufragiu, piscina, marea. Mă rog, chestiile obişnuite.


Dan Cristea
Colegialitate întru poezie

Acontat, fireşte, şi Calella, mica localitate catalană de la Costa Brava. Calella, care ne-a întâmpinat cu un soare orbitor, al începutului de vară mediteranean. Calella, cu austera şi deopotrivă impresionanta ei catedrală, cu străduţele comerciale, vesele şi mereu animate, cu numeroasele terase şi cafenele, cu oameni care vorbeau o limbă cu sonorităţi nu tocmai obişnuite auzului nostru, cu plaja întinsă, mai mult decât generoasă, unde, într-o zi, câţiva tineri pescari expuneau un frumos exemplar de „dorada” de-abia scos din apele mării. A contat, fireşte, şi Barcelona, marele oraş (unde puneam piciorul pentru prima oară), Barcelona, nobilă şi artistă, opulentă şi colorată, Barcelona lui Gaudi şi a lui Picasso, a cartierului vechi şi a Ramblei, dar şi a câtorva poeţi catalani care ne-au primit, cu afecţiune şi interes, pentru o lectură de poezie în ambele limbi. Dar au contat, şi nu mai puţin, glasul şi poemele autorilor angrenaţi în Turnirul de Poezie, aflat deja (cum trece timpul !) la cea de-a patra ediţie.
Aşadar, undeva, în Catalunya, un grup de poeţi, din Arad şi din Timişoara, îşi prezentau poemele, întrecându-se pentru marele premiu, „Cununa de lauri”. Literatura este o competiţie, scria Harold Bloom, şi trebuie să se păstreze astfel. Dincolo însă de orgolii şi de ambiţi, nu de neînţeles, câştigătorul de necontestat al acestor concursuri (pentru a căror organizare iniţiatorii proiectului merită toată lauda) rămâne colegialitatea. O plantă, să recunoaştem, îndeajuns de firavă în lumea scriitoricească de azi. „


Gheorghe Mocuţa
Acasă la Dali, la Gaudi şi la Picasso…

Câteva zile petrecute la Calella, o staţiune de pe malul Mediteranei, în Catalonia, la începutul lunii iunie, ne-a prilejuit întâlnirea cu poezia şi cu noi înşine, în cadrul Turnirului de Poezie la care au participat echipele Aradului („UTA”) şi Timişoarei („Poli”). Să citeşti în faţa unui juriu atât de distins şi de exigent, – oameni care au încercat şi au reuşit să se apropie de tine în lungile discuţii şi clipe de răgaz – nu e lucru uşor. Emoţia, tensiunea, crisparea şi atitudinea contează. Nu a fost un recital actoricesc, dar modul de a-ţi prezenta, de a-ţi spune poemele, îţi trădează până la urmă personalitatea. Iar conţinutul poemelor o conturează. Poemele transparente, cu viziuni fragile, citite parcă în levitaţie de Vasile Dan, invocaţiile şi perspectivele apocaliptice ale fiinţei, trădate de o voce de excepţie şi de corpul inert, de Stagirit, al lui Aurel Pantea, întâmplările pline de tâlc şi frazele decupate din viaţă şi declamate cu luciditate de Robert Şerban, poemele şoptite şi resemnate ale Monicăi Rohan – mi-au rămas în minte şi am realizat că „stilul” zicerii te poate avantaja sau nu.
În ce mă priveşte, am început cu dreptul, în primul tur şi am reuşit să-mi înving emoţiile în faţa temutului juriu, dar m-am inhibat în turul doi şi captaţia n-a mai funcţionat din cauza tensiunii crescânde şi a încordării spiritelor. O încordare care a dispărut imediat după aceea, în discuţiile amicale pe care le-am avut împreună, adevărate ateliere de literatură.
Nu mai vorbesc de escapadele la Barcelona, în două rânduri, marşul forţat alături de Vasile, Matteo, Romi, Traian, Robert, Adrian, Ioan şi Andrei. Pe Romi l-am pierdut după vizitarea Muzeului Picasso, unde am văzut celebrele „Meninas”. Am apucat să bat străzile şi pieţele alături de colegii mei şi ne-am oprit la o bere pe bulevardul „Rambla”, unde un chelner cu alură de bodyguard a abuzat de naivitatea noastră şi ne-a dat o lecţie de capitalism sălbatic, triplând preţul.
Am fost uluit, dezamăgit, contrariat de delirul formelor imaginate de Gaudi, la Sagrada Familia şi am văzut tot ce se putea vedea. În penultima zi am vizitat contra cronometru Teatrul-Muzeu Dali din Figueres, un obiectiv suprarealist, vânat de de turişti şi fotografiat în fiecare ungher. Nu am scăpat nici întâlnirea de la Academia, o „encuentra de escritores” cu tema „Poezia şi viaţa”, moderate de Nicolae Manolescu şi Xavier Mantoliu. La sfârşit, am schimbat câteva păreri cu José Maria Mico despre temele şi preocupările cataluneze şi despre activitatea noastră. La un pahar de vin, care ne-a dezmorţit limbile. „


Ioan Moldovan
Turnir

La doi paşi e Mare Nostrum.Câţiva poeţi mai ahabi vor să intre în ea. E prea rece cu ei. Nu pot. Se fotografiază la poalele ei, împiedicaţi în dantelării lichide de soare-sare-şi-amânare. Noaptea aveau s-o viseze, o îndeletnicire mai la îndemâna lor. Ea vine mereu, înaltă, nemiloasă, cotropitoare, de o limpezime ca şi narcotică.
Iar ei sunt doar târzii cavaleri ai lirei veniţi la un Turnir ce se vrea elegant, conform canonului stabilit la începuturi, o sărbătoare orfică şi reiterată în alte spaţii, o încontrare de arme de foc poetic care, în protocoalele sale – absorbindu-le lor foile cu scris/vis – impune câştigători şi necâştigători. Un joc, în fond. Nu cu mărgele de sticlă, ci cu toate ale lor purtate cu ei, acum ajunse aici la Barcelona – oraşul inepuizabil în miracole ale istoriei şi ale artei şi ale vieţii la ţărmul Mediteranei – şi intrate în turnir.
Au zburat pe deasupra Europei, au aterizat la Barcelona, au urcat pe Montjuic să vadă de sus Oraşul, şiau pus cortul în Calella, sunt cuminţi, emoţionaţi, timizi, orgolioşi, plini de fervoare, dar şi de umor, sunt frumoşi, curioşi să vadă cât mai multe din minunile lui Gaudi, Picasso, Dali, Miro, să audă cum sună poeziile confraţilor catalunezi cu care s-au întâlnit la Ateneu şi au dialogat sub bagheta moderatoare şi diplomatică a preşedintelui Nicolae Manolescu şi conform planurilor puse la punct şi urmărite cu grijă de înfăptuire de către Gabriel Chifu.
În Turnir au vrut toţi să dea – cum se spune în sport – tot ce-i mai bun în ei, şi-au ales cele mai bune argumente de vrednicie lirică în faţa Juriului, au gândit strategii pe etape, şi-au gospodărit cum au ştiut mai bine proviziile scripturale şi atuurile, au avut îndoieli-certitudini-ezitări-speranţe, au avut sufletul la gură, s-au supus judecăţii, au primit-o cu nobleţe, şiau pus, cum s-ar zice, toate ale lor aduse de acasă într-un dar fără teamă şi prihană şi, în fine, au salutat cavalereşte palmaresul Turnirului, i-au apaludat pe cei care au luat laurii.
La „individual compus” : Vasile Dan şi Aurel Pantea – ex aequo. Pe „echipe” : poeţii din Filiala Arad a U.S., câştigători în trei ani succesivi de turnir – la Efes în 2012, la Gyula în 2013 şi acum la Barcelona, în anul de graţie 2014, în formula Vasile Dan, Traian Ştef, Romulus Bucur, Ioan Matiuţ, Andrei Mocuţa şi Gheorghe Mocuţa – acesta din urmă câştigător şi al Premiului de Popularitate.
Ce-am scris eu aici – din ipostaza de laureat al ediţiei anterioare, cum invitaţi au fost şi ceilalţi laureaţi, Gabriel Chifu şi Adrian Popescu – e doar „spuma zilelor”, a şampaniei melancoliei – ah, melancolie! ce repede te-aşterni peste drumul spre şi de la Barcelona!
A fost a patra ediţie şi poezia românească a văzut că e bine, doritul semn că Turnirul trebuie să continue – cu alţi cavaleri, cu ale glasuri, cu alte bucurii. „


Adrian Popescu
Un turnir şi mai mulţi ,,caballeros’’

Dincolo de imensitatea orizontului marin, sau de configuraţia ţărmului, amintindu-mi deseori peisajul Liguriei montaliene, prin înălţimile terasate ale culturilor cu viţă de vie, sau prin vilele de pe stânci, dincolo de frumuseţea aspră a chipurile iberice, pe care fiecare şi le poate păstra, sau nu, sub pleoapele memoriei, avem o antologie solidă a poeziei româneşti, Miniaturas de tempos venideros, apărută la Editura Vaso rotto. Volumul, am aflat, prin intermediul traducătoarei Cătălina Iliescu Gheorghiu, a fost prezentat nu doar la Calella turnirului nostru poetic, ci şi la Madrid, la Comisia Europeană, apoi la o librărie centrală, în prezenţa editoarei şi a colegilor noştri, Nicolae Prelipceanu şi Denisa Comănescu.
Echivalenţele lingvistice ale Cătălinei Iliescu Gheorghiu, profesor la Universitatea din Alicante, prefaţa lui Petru lui Poantă sunt pe drept apreciate, aşa cum se cere apreciat rodul unei munci serioase, atente, migăloase. Am văzut foile cu corecturi multiplu etajate, colorate divers, ale Cătălinei, truda sa pe textele unor colegi neincluşi în amintitul volum, dar care au putut recita la Ateneul barcelonez, graţie Cătălinei, era să scriu Catalunyei.
Mulţi ,,caballeros’’ care au luat parte la Turnirul de la Barcelona, fie ei membri ai juriului prezidat de Nicolae Manolescu, ca poetul Gabriel Chifu, artizanul acestor turniruri, fie ei laureaţi ai ediţiilor anterioare, numeroşi alţii se regăsesc cu traduceri consistente în această carte importantă. Alături de nume de la Ana Blandiana la Mircea Cărtărescu, de la Ion Pop la Ioan S. Pop.
Au mai fost, de revizitat, sau pentru unii de descoperit, la acest început de iunie, pieţele istorice ale Barcelonei, muzeele, bulevardele, dalinianul Figueres şi reculesul Montserrat, străzile Calellei, în zori, sau la asfinţit, aşezarea aceasta cu farmecul ei de mic, dar vioi, port la Mare Nostrum. Nu în ultimul rând sonoritatea sigură pe sine a vorbitorilor de catalană pe strazile cu paviment alburiu, mozaicat, ce părea anume vălurit, ca la Alicante. Atâţia cunoscuţi necunoscuţi ,,germans’’ şi ,,germanas’’, în catalană, adica ,,hermanos’’ şi ,,hermanas’’, în spaniolă, fraţi şi surori ai unei comuniuni universale, poezia sau încrederea în invizibil. „


Traian Ştef
Spiritul competiţiei

Sînt sigur că acela care a numit „turnir” competiţia poetică dintre filialele Uniuniii Scriitorilor n-a anticipat intensitatea dorinţei de a cîştiga ce-i va cuprinde pe luptători. Cununa de lauri va îmblînzi doamne şi domniţe, dar îi va mulţumi şi pe conducătorii locului de baştină.
Poeţi maturi, oameni cu barba mai mult albă îşi aleg, seara, cu grijă, foile, mai citesc o dată, cu voce tare, poemele, apoi, la terasă, fac tot felul de glume nevinovate şi jocuri de captare a atenţiei. Unele echipe vin sigure de victorie, altele, cu îndoieli îndrăzneţe. Oricum, nu e uşor să pregăteşti, mai ales atunci cînd echipa ta e învingătoare, alte treizeci de poeme, pe care le vei citi cu voce tare, urmărind expresia feţei juraţilor, de care să nu te ruşinezi.
E o atmosferă de tabără, de cantonament fără restricţii, cu echipele la acelaşi hotel, la aceeaşi masă, unde combatanţii se cunosc de zeci de ani, dar parcă abia acuma se descoperă cu adevărat, la fel cum, parcă, în ochii unor membri ai juriului, abia acuma se validează cîte un poet.
Mai mult decît toate acestea însă, Turnirul a făcut să apară cîteva cărţi bune de poezie. Eu însumi am fost obligat să scriu mai mult decît de obicei, adunîndu-se, astfel, poemele din Cardul de credit.
Dacă la Gyula o întîlnire a fost dedicată românilor din estul Ungariei, la Barcelona ne-am întîlnit cu cîţiva scriitori catalani. Cu unul dintre ei neam propus să vorbim în latina vulgară, amestecînd, franceza, italiana, portugheza, spaniola, catalana, latina. Ne-am înţeles foarte bine, ajutaţi şi de vinul lor roşu, şi am ajuns la concluzia că ne asemănăm şi în poezie, că sîntem cunoştinţe vechi, cu registre poetice comune.
Turnirul înseamnă, deci, competiţie creatoare, într-o prezenţă stimulativă, nefalsificată instituţional din care poezia noastră a cîştigat cîte ceva. „


Varujan Vosganian
„Limba care ne naşte“

Pilduitoare a fost întâlnirea de la Barcelona dintre poeţii români şi cei catalani. Pilduitoare mai ales pentru noi, cei din România, care, trăind, fără oprelişti, în limba română, nu ştim ce înseamnă dorul de limba maternă.
Scriitorii catalani ne-au povestit despre felul în care limba lor a fost persecutată în timpul dictaturii franchiste. Am citit adesea şi mai ales în ultimii ani despre oameni întemniţaţi, despre gândiri hăituite, despre cuvinte interzise. Iată că poeţii catalani ne-au povestit istoria unei limbi oprimate, care este limba catalană. O limbă interzisă şi, tocmai de aceea, şi mai iubită de cei născuţi sub peceţile ei.
Literatura catalană are o tradiţie de mai bine de un mileniu. Povestitori, cronicari, trubaduri, trecând prin toate vremurile literare, de la evul mediu timpuriu până la Renaştere, apoi prin marile curente europene şi, în sfârşit, renaşterea naţională din secolul XX. Scriitorii catalani pe care i-am întâlnit ar putea să scrie în limba spaniolă pe care o stăpânesc la fel de bine şi al cărei teritoriu lingvistic se întinde peste oceane şi continente. Şi totuşi, chiar dacă unii dintre ei scriu şi în spaniolă, păstrează natualeţea limbii materne, pe care o poartă cu mândrie.
Ne.-a făcut plăcere să aflăm că limba română, prin cele câteva traduceri din ultimi ani, este o cale de răspândire a literaturii catalane. La rândul ei, limba catalană este gazdă pentru câteva creaţii româneşti. Ne-am făcut promisiunea de a ne oferi unii prilejul de a fi ecoul celorlalţi. Cu încredinţarea că nu există culturi mari şi culturi mici, doar culturi care, în mod nedrept, nu sunt încă îndeajuns cunoscute.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara