Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Pupat Toţi Piaţa Unive'sităţi:
Tzatza si protopoliticul (II) de Dorin Tudoran



Dacă este cazul să ne întrebăm ce ar putea fi protopoliticul, este inutil să ne întrebăm ce este tata. Tata e tată si basta. O găsesti peste tot si nu în ultimul rînd în presă. Asemeni publicatiilor, există si tate centrale. Copil al slăbiciunilor noastre, tata si-a luat nasul la purtare. A devenit chiar analist politic. Ciugulind un stereotip de colo, un ifos de dincolo, tata se consideră din stirpea presei anglo-saxone si cere viguros scoaterea pamfletului în afara legii. Ce te faci însă cu o situatie sau cu o tată care nu merită mai mult decît un pamflet? După ^mneaei, Arghezi - ieri, Dinescu - astăzi ar fi trebuit să dea la sapă nu să tină condeiul în mînă. Ca să nu mai spun că presa anglo-saxonă - pe care îmi vine greu să înteleg în ce limbă o citeste duduia noastră de presă - nu duce lipsă de pamflete. Tatele si camarilele, de exemplu, constituie obiectul unor pamflete pe care, dacă ar putea să le citească, tata noastră cea de toate zilele ar descoperi că umorul este imposibil de scos în afara legii. Să-i reamintesc tatei ce li s-a întîmplat celor ce au încercat o asemenea mare de ridicol cu degetul lor de mucava? Nu poti să pui potera pe pamflet, nici dacă te bati pe burtă cu ministrul de interne, nici dacă-ti încălzesti dormitorul cu jandarmul din colt. Nu poti, chiar dacă le faci pe amîndouă.

Tata este foarte atentă cu meritele ei si nu uită să le reamintească celor pe care i-a sorcovit fără nici un fel de jenă. Cînd unii din sorcoviti au prins ceva cheag, tata s-a vrut trimisă, fiindcă ea nu mai poate trăi fără să reprezinte - o tară, o cultură, o gască, o camarilă, niste interese, dar să reprezinte ceva. Din păcate pentru ea, cozile la cozonac s-au dovedit mai lungi decît bănuise tata - fii, fiice, nepoti, unchi, călugări vizionari coborînd în meditatiile nu stiu cui, cumnati, făcători de bine, făcători de rele, rîrîiti de protocol, potentiali gineri, ghicitoare în cărti, bobi si cafea, securisti trecuti "de partea cea bună a baricadei" etc. - asa încît rîndul la trimis nu i-a venit încă. Dacă vorba mea ar avea o brumă de greutate, as cere celor ce satisfac asemenea tînjeli să o trimită. Trebuie trimisă. Neapărat. Nu stiu ce, nu stiu exact unde, dar undeva trebuie trimisă, negresit. Slavă Domnului, lumea asta este destul de mare si de frumoasă; chiar Bucurestiul are clădiri în care merită să fii promovat. Altfel, netrimisă ori nepromovată, tata e capabilă să facă moarte de om. Enervată de ingratitudinea amicilor, de o vreme ^mneaei joacă, virgulă, cartea echidistantei. Unii din cei sorcoviti, pînă nu de mult si fără nici o jenă, au început să fie luati la bărbierit. Si cînd vrea să radă pe cineva, tata nu e chiar lipsită de îndemînare, tocmai fiindcă este lipsită de scrupule sau, mă rog, de o bună parte din ele. Cum minerii si-au întocmit deja orarul de vizitare a Bucurestiului, cum datoriile externe asteaptă să fie returnate si nu doar reesalonate, cum o parte a opozitiei întelege prin stat de drept doar statul ei la putere, cum atîtea si atîtea altele, tata cîstigă teren. Dacă astăzi tata se joacă deja de-a echidistanta, diseară s-ar putea să se distreze de-a societatea civilă, iar mîine-poimîine să aibă nu stiu ce initiative civice. Cei care au legitimat - din lene sau din interes - această aschie de lemn cîinesc vor descoperi că au pus în mîna tatei o jucărie suficient de puternică.

Cînd Cotroceniul s-a ofuscat si a început un nătîng război cu presa, pînă si tata a înteles că nu e a bună. Ce nu a priceput însă era că nu Presedintia declansase războiul împotriva presei, ci chiar ea, tata de presă. Gazetarul care stie să tină cum se cuvine condeiul în mînă îl foloseste pentru a-si sustine ideile la gazetă. Tata, în schimb, cînd nu mai are argumente, cînd fierbe de revoltă că i se răspunde, dă fuga cu jalba în protap la nenea cutare, la mătusa cutare, la tribunal, îsi foloseste bună parte din călătoriile în străinătate spre a încondeia.

Cu ceva vreme în urmă, am făcut un gest de neînteles pentru unii - i-am trimis unei tate un exemplar dintr-o carte, pentru simplul motiv că volumul respectiv îi datora cîteva ore, poate chiar zile de muncă. Mi s-a părut un gest necesar. Nu-l regret nici o clipă. Mi-a trimis tîfnoasă cartea înapoi si a umplut lumea că i-as fi dăruit-o însotită de o scrisoare în care-i ceream iertare pentru nu stiu ce vină. Minte. Si nu este nici prima, nici ultima oară.

O consider campioana tuturor cauzelor pierdute. Îmi transmite că asa va fi fiind, dar că, deocamdată, cauzele ei pierdute sînt la putere. E adevărat. Un adevăr si o tată care se merită reciproc. De vocatie mim, tata este un soldat viguros al protopoliticului românesc. Cineva i-a strecurat ceva în ranită. În loc să înteleagă că e vorba de un pesmet, cu o anume dată de expirare, ca orice produs alimentar, tata îl învîrte vîrtos ca pe un baston de maresal.

Suficient de atentă cu nationalul, tata noastră este si o mare internationalistă. Nationalul e si nu prea e profitabil. În schimb, internationalismul te lasă rareori cu buza umflată. Si tata este foarte atetă cu buzele ei. De aceea, este zburată peste tot, a devenit vizibilă, o găsesti unde cu gîndul nu gîndesti. În ce crede ea, cu adevărat, contează foarte putin, atîta vreme cît se preface suficient de convingător. Dacă nu reprezintă deocamdată, permanent ori, de ce nu? chiar plenipotentiar, măcar să reprezinte si ea cît poate. Din toate cele cu care este echipată, coatele se disting cu osebire. Viteza cu care dă din ele, multitudinea de directii pe care le poate imprima acestor accesorii, azimuturile simultane pe care si le asigură gratie lor au transformat-o într-o plutitoare de nădejde. Inventează cu usurintă tensiuni pe care apoi se oferă să le medieze, tulbură ape pe care apoi se oferă să le limpezească; asmute pentru a avea ce să potolească; bagă fitile pentru a se oferi să dezamorseze; muscă pe la spate pentru a avea ce să deplîngă în văzul lumii. O să-mi spuneti că, în cazul acesta, nu e o sculă tocmai de aruncat. Nu e. De-asta nici nu este, deocamdată, aruncată. Dar nici nu e prea rezonabil să ni se ceară să închidem ochii la porcăriile pe care le tot înscenează.

De ce-mi pierd vremea cu asemenea lucruri? Simplu, fiindcă nu mai sînt amuzante deloc. Tata nu mai este, de multisor, perechea unui Mitică inofensiv. S-au schimbat vremurile si tata aceasta, de tip nou, nu mai este intriganta ineficace de care se amuza cîndva tot cartierul. Tata de azi se amuză ea de toată strada, chicoteste pe seama apatiei noastre. Prea multi dintre noi i-am delegat prin nepăsare sau, de la un timp, prin inconstientă, acces la treburi care nu sînt de nasul ei. Fiindcă tot există anecdota despre locomotiva care în copilărie neu fusese decît un pîrlit de ceainic, tot ce încerc să fac este să reamintesc că lumea reală nu-si poate rezolva problemele atît de usor ca lumea anecdotelor. Cînd mîine se va constata - în sfîrsit si cu preturi usturătoare - că tata de care vă vorbesc este o locomotivă gata să calce orice numai spre a fi văzută în cît mai multe gări si salutată de pe cît mai multe peroane de onoare, nu cred că voi avea cinismul să spun că trebuia dezafectată încă de pe vremea cînd era doar un pîrlit de ceainic. Dar nici nu cred că voi găsi timp să plîng de mila celor care astăzi se fac că nu văd cu ce jigodie avem de-a face. Iar cei care cred că tata este neapărat femeie, se înseală. Desi, nici prea bărbată nu e...

După o absentă de cîteva luni din paginile acestei reviste, poate că s-ar fi cuvenit să încep cu altceva. Eventual prin a spune, parafrazînd un mare scriitor american, că stirea potrivit căreia absenta mea din această pagină s-ar fi datorat nu stiu căror masinatiuni e oarescum exagerată. N-am să neg că s-a încercat chiar cu mult mai mult decît asa ceva, dar trebuie să recunosc că am decis de unul singur, din lehamite, să renunt măcar o vreme la această rubrică. Pînă una alta, vorba aia, nu mor caii cînd vor cîinii si nici cîinii cînd vor stăpînii. Tata si aliatii ei într-ale săpatului mai au ceva de asudat. Nu se cîstigă nici cozonacul lor chiar fluierînd. Cît priveste motivele pentru care m-am întors în paginile României literare, în afara faptului că îi datorez foarte mult acestei reviste, ar mai fi si acela că a trebuit să accept o realitate cît se poate de simplă - scrii, nu scrii, de lehamite tot nu poti scăpa. Poate sînt un visător, dar vreau să cred că sînt unul cu simtul posibilului. Scriind, există o sansă de a te lecui, măcar temporar, de lehamite.