Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

La microscop:
Ucisă din dragoste de ţară de Cristian Teodorescu


Pentru unii bucureşteni, oraşul ăsta nu mai e al lor. Nu Bucureştiul în general, ci cartierul lor, strada şi blocul în care locuiesc. De fapt, ei sînt majoritatea. Supravieţuitorii industrializării lui Ceauşescu. Foşti muncitori şi ingineri de pe platformele industriale ale Capitalei. Locuiesc la bloc, au o Dacie veche, datorii la întreţinere, se hrănesc prost, muncesc la negru. Micul lor orgoliu, de oameni care au avut un rost şi au însemnat ceva la un moment dat s-a transformat într-un fel de colac de salvare al unei nostalgii după vremurile de odinioară. Se agaţă de ceea ce au fost, pentru a se vaccina împotriva certitudinii că nu mai e nevoie de ei.

Vor să muncească şi n-au unde dacă vor carte de angajat. Unii şi-au încercat norocul în cîte-o afacere şi au dat faliment. Cei care au reuşit şi-au luat zborul din categoria asta. Dar într-un oraş care trebuia să fie modelul industrializării şi în care s-au pompat oameni decenii la rînd, mulţi aduşi de la ţară şi calificaţi " la locul de muncă", nu le poţi cere tuturor să aibă geniul afacerilor. Iar dacă pentru aceşti oameni nu există soluţie, mi se pare o imensă porcărie ca ei să fie trataţi ca un soi de balast social, de care nu ştii cum să scapi.

Unii dintre aceşti bucureşteni care s-au simţit aruncaţi la marginea societăţii, au preferat să plece din Capitală. S-au mutat la ţară. Au moştenit un petic de pămînt, şi-au ridicat o casă acolo, închipuindu-şi că vor fi în stare să-şi facă o gospodărie.

Printre aceşti orăşeni strămutaţi la ţară de bună voie sînt şi nişte veri ai mei prin alianţă. S-au dus într-o comună pe lîngă Mostiştea. Şi-au făcut acolo o casă. Dar nu şi o gospodărie de supravieţuire, cum au ţăranii. Dacă vor legume, se duc să le cumpere de la Lehliu, dacă vor să mănînce brînză, bat la uşile celor cîtorva "producători" din sat, care-i taxează cu aceleaşi preţuri ca în pieţele de la Bucureşti. Pentru a ţine această vîrstă de ţăran, vărul meu munceşte în Bucureşri şi cum nu mai are apartamentul în care locuia pe vremuri, stă, cu patul, în apartamentul fetei sale. Cinci suflete în trei camere n-ar fi prea mult, cu condiţia să nu devii, ca al cincilea, un soi de chiriaş obligatoriu, chiar şi în calitate de tată care a cumpărat apartamentul.

Vărul meu munceşte în Capitală ca să poată duce la ţară, o dată pe săptămînă, alimente şi bani de cheltuială.

Şi ce-i cu asta? Soţia lui, femeie mîndră care a preferat să se mute la ţară decît să se simtă exclusă în Bucureşti, a fost înţepată, se pare, de un ţînţar sau muşcată de o căpuşă şi s-a îmbolnăvit de encefalită. Ţăranii din comună au observat că verişoara mea se mişcă "aşa, ca un robot" pe uliţa principală. Doctorul comunal nu şi-a dat seama de ce suferă. I-a recomandat o injecţie pentru care s-a dus la Lehliu. Cînd a început să se îngroaşe gluma, verişoara mea a fost adusă la Bucureşti, la un spital de boli infecţioase. A ajuns acolo pe picioare. După două săptămîni, timp în care nu i s-a găsit diagnosticul corect, verişoara mea a murit.

Encefalita nu e o boală pentru care să existe medicamente, ci doar speranţe. Din acest motiv nu mă leg de medicii care n-au fost în stare să o diagnosticheze corect pe Coca. În afară de asta, ea a fost singura persoană din toată comuna pe care a lovit-o acest virus care şi în Statele Unite omoară în 90 % dintre cazuri.

Probabil, mi s-a explicat, localnicii sînt imuni la acest virus, în timp ce pacienta n-a dobîndit această imunitate, fiindcă nu face parte, genetic, din comunitatea locală.

Coca îşi făcuse prieteni în sat, creştea pui de găină şi era mulţumită acolo, chiar dacă nu se simţea o adevărată localnică.

Gîngania care a îmbolnavit-o a făcut diferenţa.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara