Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Comentarii Critice:
Ultima Thule de Ioan Holban

Între cele peste douăzeci de volume de versuri, tipărite de Constanţa Buzea în aproape patruzeci de ani – De pe pământ (1963), La ritmul naturii (1966), Norii (1968), Agonice (1970), Coline (1970), Sala nervilor (1971), Răsad de spini (1973), Pasteluri (1974), Ape cu plute (1975), Limanul orei (1976), Ploi de piatră (1979), Umbră pentru cer (1981), Cină bogată în viscol (1983), Planta memoria (1985), Cheia închisă (1987), Pietre sălbatice (1988), Ultima Thule (1990), Pastelul amoros (l998), Roua plural (1999; 2010) ş.a. –, unul anume poartă un titlu ciudat: Ultima Thule, cartea publicată la cumpăna ultimelor două decenii din secolul trecut, trimite la un topos vechi, uitat întro (post)modernitate care îşi strigă prezentul neurastenic şi îşi ţipă viitorul improbabil, bântuit de himere şi coşmaruri apocaliptice: Thule era, pentru cei din vechime, tărâmul fabulos care marca limita de nord a lumii cunoscute (şi poate că numele oraşului şi aeroportului din Groenlanda de azi tocmai asta vrea să aducă aminte: acolo, la Thule, vor fi ajuns cu imaginaţia oamenii de altădată).
Thule e, aşadar, marginea, un topos şi o temă care conferă, în bună măsură, structura de profunzime a liricii Constanţei Buzea: „marginea umblă/ pe lângă fluviu/ ca mama pe lângă fiu/ slava să fie a celui ce mie/ îmi lasă marginea/ citeşte şi nu te speria/ că nu-nţelegi de la-nceput/ citeşte şi a doua oară/ şi-a unsprezecea oară stăruind/ şi vei simţi cum leagănul se mişcă/ în foşnetul unor azururi/ şi stăruind te vei simţi citind/ stând între omoplaţii unui înger/ cuvintele ce n-au fost scrise încă” (Roua plural). Nu degeaba i-au plăcut lui Nicolae Manolescu aceste „frumoase versuri”; poetei îi este hărăzită marginea, mai mult încă, marginea marginii, cum spune în poemul el tu, unde foşnesc azururi sau marginea din de pe urmă, cum scrie Constanţa Buzea în Litanii la diferenţele magice: acolo, la ultima Thule, în negurosul Nord, poeta, pendulând între imaginar şi real, între trăit şi netrăit, se amestecă printre locuitorii marginii: „Păduri zidindu-se vară de vară ca nişte/ cetăţi. În mijloc castele cu turnuri. Apoi/ fiinţe de lemn. Marginea umbrei cade/ stufoasă până-n pământ. Măcel de frunze./ De nepăsare depinde trecerea cu bine printre/ soldaţii foşnind. Apoi cetăţile adâncindu-se/ în sine. Apoi alte fortificaţii şi căi de acces/ pentru locuitorii marginei. Apoi, amânânduse/ vederea lor verde, secundele vor degera./ Apoi, creanga ce nu e. Între imaginar şi real/ închid ochii, ca între trăit şi netrăit,/ arborii neputând pleca singuri” (Netrăitele – 25).
Tema insularităţii, de la Eminescu încoace, ca şi aceea a marginalităţii, trecând din poezia bacoviană la contemporanii noştri, s-au asociat mereu cu motivul literar al închiderii, al refugiului, al cercului protector, al spaţiului securizant; insula lui Euthanasius ori provincia fixată în plumbul ploilor, după ecranul monotoniei şi plictisului sunt astfel de figuri lirice care au făcut o tradiţie – parte din imaginarul multor poeţi de azi. În lirica din Roua plural şi Ultima Thule, însă, Constanţa Buzea sparge canonul şi dezvoltă ceea ce aş numi o poetică a departelui; marginea e, în poezia autoarei Netrăitelor, departele, ea nu exprimă limita, închiderea, ci, dimpotrivă, orizontul mereu departe, de neatins, în visare şi vrajă: departele e înainte de toate, în carte, în cartea deschisă, mai exact, în exerciţiul scris/ cititului: „o carte deschisă/ cu literă arsă tocită/ pe mâini îmi rămân, pulberi vechi/ priveliştea mă înmărmureşte/ ca între munţi valea îngustă/ şi râul misterios ca hârtia/ acestui de linişte ceas/ citesc/ împăcată mă pierd în răsfrângeri/ în jungle de-argint/ cu ochii tăi caut şi găsesc/ sensul cald ca o piatră şi tare/ al textului/ visare şi vrajă/ ruptură şi foşnet/ scap cartea din mână moare/ pereţii se-apropie iarăşi” (Pelerinaj – 59).
Departe, tot mai departe, căutând un capăt care nu există, evadând dintr-un „timp scufundat timp distrus”, ieşind din secunda fragilă, fiinţa nu vrea decât o plecare „în taină singură şi tristă” spre un ţărm din trecut sau spre „imaginea insulară” din apele altui cer: departele e aducere-aminte şi, deopotrivă, ceea ce nu se vede, dar se poate închipui prin visul secund. Ipostazierile departelui sunt numeroase şi organizate aproape riguros în perspectiva explorării marginii, a ultimei Thule; capătul umed al tundrei, roua şi mirosul ierbii din stepele ude unde se adună „cai de-un an în cete”, stelele şi luna destrămându-se în largul mării descriu depărtarea care înconjură fiinţa, dându-i starea rară a ieşirii spre marginea (ne)ştiută: „atât de rar ne este dată starea/ de calm curat când ninge şi-mprejur e/ o rarişte de pini ori o pădure/ ca fumul ne-nconjoară depărtarea/ când printre trunchiuri ţapii trec să-şi mute/ puii şi mângâiatele lor ciute/ încremenind de teamă când se-aude/ umbra muşcându-şi marginile ude/ când mult iubindute aş vrea prosteşte/ să te îndemn să-ţi poruncesc priveşte/ acum nu mai târziu şi nu pe fugă/ când mult iubindu-te răspund în rugă/ trădez rănită starea noastră rară/ de blând vânat adulmecat de fiară”. A fi departe e, într-un anume fel, a nu fi; acolo şi aici, departe şi aproape, într-un balans baroc, unindu-se, în Ultima Thule ; apropierea depărtare e tot ceea ce caută sufletul „rupt de trup”, plângând, ningând sub cerul înstelat, într-o vreme nenăscută. Ieşirea din timp, în departe, în utopie, la marginea marginii, evadarea în/ prin scris-citit, eliberarea de sub „masca plânsă” sunt, în fapt, un pelerinaj dinspre niciodată spre mereu, dinspre atunci spre acum, fixat, adesea, în textul poemului prin jocul adverbelor, în durativ, în sugestia acţiunii niciodată încheiate: „n-aş fi putut spera copac al vieţii/ să-mi duci verdele crud din primăvară/ pulberi şi flori ce tandre adiară/ spre alt final decât cel al blândeţii/ blând tu în tot şi-n fiecare frunză/ duios ca pasărea ce vrea să moară/ de ea văzut în ultima ei oară/ miraculoasă masă- ntinsă-strânsă/ graal luminos la cina cea de ceară/ vizibil în priveliştea ascunsă/ din care păsări nasc şi pururi zboară/ oricând acum mereu odinioară/ ia-mi din destin această mască planşă/ să fiu rănită şi să nu mă doară”: nu ţinta – verdele crud de primăvară, pulberi şi flori, graalul luminos – contează, desigur, ci drumul până acolo, pelerinajul spre orizontul mereu departe al ultimei Thule.
Departele e căutat de Constanţa Buzea, adesea, undeva în trecut, pe ţărmul întinderii unui fluviu de piatră, în aducere-aminte. În fond, toată autobiografia lirică din ciclul Netrăitele, cu vacanţele la bunicii de la Mărtineşti, cu viaţa, de dinaintea naşterii fiicei, a mamei la Reni, cu drumul refugiului, în 1940, se circumscrie aceleiaşi poetici a departelui, într-un trecut dulceamar- acrişor, precum gustul cleiului de cireş şi de măr: trecutul e marginea, departele (ne)trăit în povestea ştiută ori, cu termenul lui Freud, în amintirile-ecran: „Apa e rea şi puţină la Mărtineşti./ O singură fântână cu apă dulce. Restul cu apă sălcie,/ de nebăut. În grădina bunicului sunt poame şi pepeni/ zemoşi, via e plină de aguridă care taie setea/ cu acreala ei. În casă e răcoare printre fuioare de in,/ de cânepă şi lână ţurcană. Prispa stă în umbra/ ghirlandelor de tutun pus la uscat. Laptele/ se mai afumă, păpuşoiul fierbe-n cazanul de aramă,/ scrobul de ouă umple cu un miros înnebunitor/ nările celor flămânzi care se întorc de la câmp./ Se găteşte la repezeală ceva, se pune de mămăligă,/ făina de porumb scapă printre degetele bunicii/ care curând cheamă ajutoare la mestecat./ Se aşază masa rotundă cu picioare scurte/ şi scăunele pentru toată lumea./ O singură strachină la mijloc şi lingurile de lemn/ pentru laptele covăsit. Cineva prinde o pasăre,/ altcineva o taie, mătuşa o jumuleşte, fără ca eu/ să prind de veste ce se întâmplă. Pentru mine/ nu există nici o legătură între găina porumbacă/ şi fiertura gustoasă în care moi cu mâna/ boţul de mămăligă fierbinte”. Spre departele trecutului, la fel de misterios şi de improbabil, acum, pe cât va fi fost ultima Thule, poeta pleacă de la poarta unei biserici de pe Calea Victoriei; şi tot acolo se va întoarce după ce va fi experimentat marginea, ţărmul trecutului; „De toate acestea,/ şi de multe altele,/ rămâne să-mi amintesc/ restul anului,/ când revin în Bucureşti./ Aici mă întorc/ la zilele mele astenice,/ la moţăiala prin colţuri,/ la nopţile fără somn”: cerul departelui şi prăpastia de aproape, înaltul şi vacarmul vocilor, în raportul tensional dintre vacanţele la Mărtineşti şi viaţa în Bucureşti, reprezintă esenţa fiinţei („Aproapele meu din vremuri acum e departe”) şi, deopotrivă, teritoriul (ne)văzut, (ne) ştiut, (ne)trăit unde se (re)inventează utopia marginii; „Între văzute le aproximez/ celorlalte locul, şi umbra neştiutelor între/ ştiute. Nu la fel stau lucrurile cu netrăitele./ Niciodată după, nu printre, ci înaintea/ trăitelor netrăitele sunt” (Tripticul numărării).
Despărţirea trupului de suflet este una din temele-pivot, fixate în metafore obsedante în poezia Constanţei Buzea încă de la primele volume ale anilor ’70; „trupul meu cunoaşte un chin/ sufletul altul” spune poeta în ciclul liric Pelerinaj; deseori, raportul e tensional („sufletul meu să se pună/ împotriva trupului meu”), pentru ca, în Netrăitele, Constanţa Buzea să imagineze un oximoron de felul apropiereadepă rtarea: „Trupsuflet, trupsuflet golplin,/ o stare ritmând variante în piscuri ce/ pururea ţin triunghiuri cu sfere secante./ Trupsuflet, trupsuflet, golplin în haos,/ în cosmos neant e. Şi nu e neantul senin/ deasupra masivelor pante”. În poetica departelui, trupul şi sufletul se surpă unul în celălalt, sunt semnele marginii şi închiderii, unul e jos, celălalt e în înalt, în cer şi în haos: „duh între file ce nus/ decât fâşii de mireasmă/ foşnet de pergamente/ text înstelat la marginea lui din înalt/ mâini azurii răsfoind/ jos e un haos de voci înverşunate negând/ unghiul de sprijin/ gerul încheagă rugul topeşte/ cartea de plumb – îngerul treptelor/ desfigurat/ în valea plângerii/ în neistovită retragere pulberea iar/ se ia după suflet” – Pelerinaj – 62). Jos e „sufletul meu în pagini”, fiinţa e înlăuntrul fricii, al vântului, al tăcerii şi tenebrei, al fricii dinlăuntrul fricii, îşi comandă un jilţ în haos, ca „un colţ de lume numai al tău”, e un vacarm al vocilor, e adâncul prăpastiei unde sunt plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Sus, nu încă în Eden, se simte respiraţia unui manuscris, „în focul ardorii şi trudei”, fiinţa, ieşind din copilărie, lasă în urmă o „prăpastie în flăcări”, pentru ca, apoi, timpul să se împuţineze, iar sufletul să se înmulţească: „În vremea aceea trupul se împuţina iar/ sufletul se înmulţea rarefiindu-se în tot/ cerul”, spune Constanţa Buzea în Netrăitele.
Această despărţire a trupului de suflet e a zilelor unui post prelungit care pregăteşte fiinţa pentru marea înfăţişare cu Domnul; în toată poezia Constanţei Buzea, relaţia cu divinitatea e una structurală, trecând dincolo de glazura, altfel obişnuită în poezia de azi, a prezenţei unor simboluri christice sau a invocaţiei numelor din Vechiul şi Noul Testament: Roua plural pune în termeni foarte exacţi, în alte învăţături pentru Delfin, rostul rugăciunii; „o teamă/ o sfială/ ceva ce nu vrea de la sine să treacă/ un înţeles un semn că Dumnezeu/ te părăseşte din iubire/ un semn în care trebuie să suferi/ un înţeles cu sâmburele tare/ eşti singura lui ploaie/ plângi/ rugându-te vei învăţa să chemi/ vei învăţa să ierţi să intri/ vei învăţa să fii primit cu daruri”, În logica internă a poeziei Constanţei Buzea, rugăciunea e forma ultimă de a explora ceea ce nu poate fi explorat, de a exprima inexprimabilul, de a imagina ceea ce numea într-un poem „marginea marginii” sau „marginea din de pe urmă”; departele capătă numele lui Dumnezeu, iar fiinţa din vers îşi (re)formulează preajma, atentă la tot ceea ce poartă semnele sacrului, de la creanga care înmugureşte „plină de sfinţenie” şi gândurile din trecut care păstrează „urme sfinte”, până la trupul care trebuie să stea „fără păcat” în aşteptarea plecării spre departe, până la „sfântul dor de izolare”, în sfârşit, până la această imagine excepţională a morţilor cărora li se dă clipa de înviere: „uscat e câmpul împrejurul meu/ cu greieri prinşi de febra toamnei/ şi care-mbătrânind/ cântă deasupra oului lor negru/ cântă în gol şi umplu golul lumii/ cu sfântul dor de izolare/ înstrăinându-mă de mine/ atâta cât să nu mă doară tare/ mă-nnebuneşte setea lor/ sunt mulţi sunt singuri şi e lună nouă/ presimt venind un rece stol de flori/ ca o părere de ameninţare/ că morţii trec prin murmurul lor liberi/ că li se dă o clipă de-nviere/ şi-atunci absorb smeriţi puţina rouă/ dublând a greierilor seteasurzitoare” (citèra). Rugăciunea e calea de acces spre înalt, spre departele îngerilor al căror leac e chiar „cântecul trist” al poetului sau spre orizontul Cinei „triste” unde se frâng felii de pâine, sub semnul crucii: „îngerii în cer şi pe pământ” – aceasta e vrerea fiinţei care descoperă în răscrucea drumului imaginea răstignirii, dublând „suav, ca-n rai” formele muzicii şi descoperind, prin credinţă, drumul spre cer: „în numele tău învie cuvântul/ eu în minune crezând intru în cer”, scrie Constanţa Buzea în poemul semnificativ intitulat lear.
Invocaţia – o dovedesc poeţi contemporani precum Ioan Alexandru, Daniel Turcea, Ioan Petraş, Constantin Hrehor, Ioan Pintea, Dorin Ploscaru sau Theodor Damian – e una din formele lirice ale rugăciunii, marcând (pe)trecerea, din spaţiul sacru al amvonului, extra muros, spre locul profan de afară; „o doamne nu ajung până la tine/ ci vino tu şi ceartă-te cu moartea”, scrie Constanţa Buzea în Ultima Thule, topind sarea împietrită în care a rămas Sara lui Lot, regăsind în dragostea dumnezeiască nu doar pierirea şi minunea, ci cunoaşterea, „dulcea cunoaştere celestă”: în invocaţie, poeta înfăptuieşte îngemănarea iubirii cu învierea, descoperă graalul luminos al copacului vieţii, giulgiul care „va da vaier”, ispăşirea păcatelor în „lacrimi de căinţă”, cum scrie în Pelerinaj, facerea şi firea, mântuirea de exterminare, lăcrimarul – un cuvânt care se va regăsi, peste ani, în poezia din Lăcrimarul înflorit al lui Ioan Petraş. Poezia Constanţei Buzea creşte între rugăciunea de seară şi rugăciunea din zori: „se netezeşte şervetul de in/ pâinea se-aşează în stânga/ şi cana în dreapta/ între ele se lasă loc/ atât cât să încapă mâinile/ şi faţa în mâini/ ochii închişi peste plâns/ duhul în febră şoptind/ rugăciunea din zori/ nu trebuie decât puţină răbdare/ şi ziua va trece cu bine/ nici o fărâmitură nu se va pierde/ fără să-şi soarbă lacrima/ şi loc cuvintele îşi vor găsi/ în rugăciunea de seară”. Acolo, în spaţiul sacru al rugăciunii spre departe, eul poetic (re)găseşte calea de comuniune în gând cu Dumnezeu: „De la tine până la Dumnezeu timpul viu/ ajunge să moară şi să se nască din nou. Să se/ comprime, să se dilate, să nu mai fie ce este./ Şi regăsinduse ca dintr-o pierdere, să se/ retragă în altă dimensiune./ De la tine până la Dumnezeu distanţele se/ surpă şi se ridică la loc, în vis, în somn, ca/ între celule îndrăgostite gata să se unească în/ sfâşierea cu numele suflet. Suflet nou într-o/ durată de necontrolat./ De la tine până la Dumnezeu efemer gândul./ Dar gândul tău că El există contează şi între/ voi un deşert înstelat e răsplata. Pajişti/ în rouă, preţ ascultării cuviincioase către El,/ a cărui valoare ţi se arată în cerul propriului/ suflet./ Þi-e sete să spui, şi îi spui: Doamne, eu trec,/ nu te uita la mine. Priveştemi sufletul,/ el rămâne”.
Astfel începe Constanţa Buzea ciclul liric al poemelor din Netrăitele, descoperind puterea rugăciunii în viaţă, pentru o nouă geneză, asemeni părintelui Tătărâm „liturghisind”, la spovedanie, „în folosul sufletului meu obosit”, miluind un nevoiaş cu un „colac proaspăt”, în Sfântul Post, când „a posti după cuviinţă, chiar este una/ din dovezile uşoare că îl iubeşti pe Dumnezeu”, de Crăciun, când „tuturor ni se întâmplă/ ca o misterioasă întoarcere/ la sinele profund”, chiar şi în îndoială, în tăgada argheziană, când „îl simt pe Dumnezeu”: textul poetic însăşi se fixează în Treime, „îngerii textelor” veghind întâlnirea „cu Tine”, mărturisind, mântuind, cuminecând: „Această linişte murmură/ şi se vor înmulţi curând ecourile/ măcinând./ Sfios iertare aşteptând, postind/ întru rănire pură cu numai apă şi/ prescură,/ gustând cuvânt lăuntrul cură/ în necuvânt alunecând în sus/ cu îngerul din gând./ Şi, Doamne, fii cu mine când/ sufletul meu smerit îndură iluminare/ şi căldură, mărturisind, cuminecând”: în durativul gerunziilor care încheie această admirabilă Rugăciune se află toată drama şi toată superbia unei prezenţe literare care a marcat în chip decisiv poezia noastră contemporană.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara