Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Pesimistei:
Umbrele poeziei de Ioana Pârvulescu


Într-una din cele mai sufocante zile ale Bucureştiului de august, am socotit că a venit momentul să-mi amintesc că nu numai pictura, ci si poezia are umbrele ei. Si dacă pentru pictură există o splendidă carte, Scurtă istorie a umbrei, scrisă de Victor Ieronim Stoichiţă, pentru poezie nu ştiu să se fi făcut un repertoar de umbre. In ce mă priveşte, nu mi-am propus altceva decât o adiere răcoroasă după bunul plac al memoriei, un umbrar poetic în care să-mi găsesc refugiu.

Calitatea umbrei eminesciene este deja de mai multe feluri şi trece de la plasticitatea tabloului la straturi semantice de adâncime, în care e aproape întotdeauna negativă, ca o variantă a amăgirii, a vălului Mayei sau a întunericului. Umbra simplă, picturală, din debutul Luceafărului: „umbra falnicelor bolţi" se adânceşte câteva strofe mai departe, contaminată de negru: „umbra negrului castel", trece în trompe l'oeil în Călin, „părea că umbra cu cărbune-i zugrăvită", şi se colorează subtil în Scrisoarea V, unde luna „pătează umbra verde cu misterioase dungi". „Umbra verde" este umbra frunzişului (exact ca-n tablouri, unde umbrele au nuanţe), dar subtilitatea jocului poetic nu se mulţumeşte să dea altă culoare cenuşiului care e, prin definiţie, propriu umbrei, ci o mai şi pătează cu opusul ei, cu lumină. Tautologia (umbra e o pată pătată) devine oximoron (pata, aşadar întunecimea, e de lumină).

Dimensiunile cosmice sunt probabil marca cea mai clară a umbrelor eminesciene: lumea e un joc romantic de lumini şi umbre, de haos care „se desface în fâşii", devenind lumină şi ordine. Umbra este un aide-mémoire al nimicului iniţial şi, în acelaşi timp, o formă încă vie a „setei de repaos", a „uitării celei oarbe" finale sau, cum spune un scriitor contemporan, a „nimicului de temut". Cosmogonia din Scrisoarea 1 are ca materie primă „Umbra celor nefăcute" care „ nu-ncepuse-a se desface", adică o proiecţie din „negura eternă". Surele „văi de chaos" sau „câmpiile de caos", precum şi panorama de umbre colorate din Memento mori trec pata de umbră în altă dimensiune, o duc dinspre maxima plasticitate înspre abstractul maxim, o transformă în idee filozofică. Umbra e început şi e sfârşit: „Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric / Căci e vis al nefinţii universul cel himeric".

Umbra ca substitut al visului, al timpului şi-al himerei însoţeşte şi dragostea eminesciană: „întunecoasa renunţare" alungă „umbra dulcilor dorinţi" în Atât de fragedă sau dimpotrivă, iubita acceptă să se întrupeze în intimitate (Sonete III) „Răsai din umbra vremilor încoace/ Ca să te văd venind ca-n vis, aşa vii". Femeia e copie (umbră) a ideii platoniciene de frumuseţe: „Măgulite toate sunt / De-a fi umbra frumuseţii cei eterne pe pământ."

Tot umbra prinde în părelnicia ei idealurile sau căderile sociale, istorice, ea e semnul amăgirii, al decăderii prezentului, de la retoricele „umbre care nu sunt" care întunecă vederea din Împărat şi proletar (iarăşi un splendid oximoron: ochii acoperiţi cu ceea ce nu e), la critica devastatoare din Epigonii: „Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază." Dumnezeu, legat întotdeauna de simbolistica luminii, a devenit o umbră, eventual o umbră a Lui însuşi. O frază care exprimă destul de bine religiozitatea destul de palidă a oamenilor din secolul progresului.

Umbra alunecă aşadar peste toată poezia eminesciană: viaţa e dioramă, trupul e nor (doar îngerul rază lângă el, ca în Povestea Magului...), iar cosmogonia, dragostea, istoria, filozofia, la fel ca omul, îşi poartă cu sine partea înşelătoare, fumegoasă, şi nu pot sări peste umbrele lor.

După bogatul evantai al umbrelor eminesciene umbra barbiană pare puţină. La Ion Barbu evantaiul nu e de umbră, ci de lumină, poetul dă cele mai frumoase, mai surprinzătoare şi mai pline de semnificaţie prezenţe solare. Lumina e metafizică, este triumful „Demiurgului-Soare" (cu sintagma lui Basarab Nicolescu). În ciclul ermetic, de pildă, nu există umbră, deşi legile fizice ar implica ca acolo unde există lumină să apară şi consecinţa ei. Soarele este deplin, este fără pată, chiar dacă uneori e împuţinat, miop, duplicitar (dublu, bun şi rău) sau curs, de doliu. În povestea de dragoste neîmplinită dintre Riga Crypto şi lapona Enigel, umbra e însă un element-cheie, e cauza neîmplinirii. Enigel -etimologia suedeză a numelui, sugerată de Mircea Coloşenco, ar trimite la „înger" - este incompatibilă cu umbra, în timp ce Crypto, dimpotrivă, nu poate suporta soarele. Enigel se delimitează de „umbra deasă" şi se devotează, se închină „la soarele-înţelept": Mă-nchin la soarele-înţelept Că sufletu-i fântână'n piept Şi roata albă mi-e stăpână Ce zace-n sufletul-fântână.

La soare, roata se măreşte; La umbră, numai carnea creşte Şi somn e carnea, se desumflă, Dar vânt şi umbră iar o umflă... Opoziţia e între carnal şi spiritual, iar îndrăgostitul Crypto alege „partea umbrei moi". Umbra deasă de care fuge Enigel şi umbra moale pe care o alege Crypto sunt polii umbrei barbiene. Prima e umbra cu densitate, care te rătăceşte şi te sperie ca o pădure deasă (pădurea de noapte viforoasă din După melci), cea de-a doua e primitoare, e blândă, e ocrotitoarea fiinţelor fragile. Ion Barbu, la fel ca puternica Enigel, e de partea soarelui-înţelept. Învinşii, plăpânzii şi îndrăgostiţii fără şanse aleg umbra.

În fine, Tudor Arghezi, lărgeşte din nou rolul umbrei şi o repune în preajma luminii. Dacă „e pardosită lumea cu lumină", nu înseamnă că noaptea cu umbrele ei nu-şi are temeiul în arhitectura lumii. Noaptea argheziană e plină de dumnezeire, chiar când ea înseamnă păcat. Avem în poezia lui şi umbre de toate zilele, ca în Cântare, unde e cea mai banală ipostază romantică a acestora: „umbra lunii albe". Dar avem şi umbre pline de semnificaţii tainice. O frumoasă întrupare a umbrei e într-un Psalm: „Tânjesc ca pasărea ciripitoare / Să se oprească-n drum,/ Să cânte-n mine şi să zboare / Prin umbra mea de fum." Valoarea umbrei de fum e dublă: şi plastică, umbra fumurie lăsată de copac, dar şi, mai ales, mistică: suntem umbră şi fum. Dumnezeul arghezian îşi lasă văzută numai umbra, iar asta nu neapărat în locurile în care e căutat, ci, pe neaşteptate, într-un loc umil şi într-o zi oarecare, la câmp, în asfinţit, când noaptea „se desface lină":

E o tăcere de-nceput de leat. Tu nu-ţi întorciprivirile-napoi. Căci Dumnezeu, păşind apropiat, Îi vezi lăsată umbra printre boi. Umbra din Belşug dobândeşte dimensiuni demiurgice şi este cea mai apropiată şi mai palpabilă prezenţă a divinului din poezia lui Arghezi. Umbra lui Dumnezeu din poezia argheziană este opusul Dumnezeului-umbră de la Eminescu.

Poezia mare şi umbra sunt, după cât se vede, de nedespărţit.