Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Eseu:
Umorul, dincolo de divertisment (I) de Solomon Marcus

Umorul: doar în divertisment?

Este foarte răspândită părerea că locul principal al umorului ar fi în cadrul divertismentului. Fiecare domeniu, fiecare profesie beneficiază de o anexă- divertisment de genul „matematică distractivă”, „chimie distractivă”, există un umor medical, un umor juridic. Puzderie de anecdote pe seama oamenilor de ştiinţă distraţi, de întâmplări hazlii avându-i ca victime pe militari sau pe poliţişti, de ironii la adresa oamenilor politici şi aşa mai departe. La fel cu relaţiile profesor-elev, părinţi-copii, soacre-nurori etc. Umorul, ca rubrică în publicaţiile mondene, în presă, în almanahuri, în emisiunile de radio şi televiziune, în special în week-end, este tradiţional o modalitate de a-i scoate pe oameni din plictiseală, pe o cale care să nu le pretindă eforturi intelectuale deosebite, nici să nu presupună prea multă cultură; totul să se petreacă agreabil, cât mai plăcut. Dar chiar şi rămânând pe teritoriul divertismentului, de ce oare, în situaţii ca noaptea de revelion, televiziunile nu sunt capabile să prezinte un umor al zilelor noastre şi recurg cu precădere la reluări din urmă cu zeci de ani, cu aceiaşi Dem Rădulescu, Toma Caragiu şi Puiu Călinescu? De ce oare revistele specializate în satiră şi umor rareori nimeresc lucrul de calitate? Să fie oare realitatea zilelor noastre mai săracă în substanţă comică?


Există şi umor de calitate la unele televiziuni

Răspunsul este categoric negativ şi voi da două exemple de reuşită. Emisiunea D’ale lu’ Mitică de pe Canalul 2 al Televiziunii Române, reuşeşte de multe ori să prezinte un umor de calitate al vieţii rurale, al vieţii autentice, nu fabricate, ca în cele mai multe cazuri. Un umor uneori amar, alteori ironic, alteori mucalit, de simpatie, de cele mai multe din fiecare dintre acestea câte ceva. Oameni autentici, totuşi prea des implicaţi în conflicte derizorii. Acel bărbat înalt, cu mustaţă şi cu pălărie neagră, Marian Marin, care, trimis de Televiziune, reuşeşte să-i convingă pe interlocutorii săi că este unul de-al lor şi că i se pot destăinui cu tot ce au pe suflet mi se pare a fi un extraordinar de talentat actor, generator al unui umor sănătos, rar întâlnit; îi exprim admiraţia mea.
Un al doilea exemplu este emisiunea Râzi şi câştigi a lui Dan Finţescu, la Prima TV. Ideea sa de a prezenta scene din lumea jucăuşă a bebeluşilor, umani sau ale altor mamifere, stârneşte hohote de râs sănătos şi ne atrage atenţia asupra acelui umor pe care îl generează vârstele inocente; un mod de a nu ne rupe de propriul nostru început de viaţă. Evident, ne aflăm la capitolul umorului involuntar şi este important să conştientizăm că şi noi, la vârsta adultă, putem genera, precum bebeluşii, umor involuntar.


Alunecând în anodin, în derizoriu

Dar iată şi în ce fel divertismentul alunecă în anodin şi derizoriu. La un Concurs „Fii pe fază”, care s-ar vrea de cultură generală, construit, în mod vizibil, după modelul „Questions pour un champion” de la TV5 Monde, o întrebare sună aşa: „Care e prenumele tinerei de care se îndrăgosteşte Tarzan?” Evident, ne aflăm in zona derizoriului, ca şi în cazul altei întrebări: „Câte premii a luat cutare vedetă?” Ne mutăm într-un teritoriu vecin derizoriului, cel al anodinului, prin întrebări de felul „În ce ţară s-a născut Pele?” Dar vin şi întrebări cu pretenţii de cultură, ca „În ce zi şi lună din an după Sfântul Andrei e următoarea sărbătoare legală?”; avem aici a face cu o simplă informaţie, ca şi atunci când cer numele ştiinţific al acelei ramuri a medicinei care are ca obiect anatomia, fiziologia şi bolile nasului. Pentru a ne situa în cultură, ar trebui să ne referim la semnificaţia sărbătorilor respective, iar, în cazul nasului, să ştiu să explic provenienţa termenului rinologie, deci puţină etimologie; că vine din francezul rhinologie, care la rândul său, provine din greaca veche: rhis = nas, logos = studiu. O situaţie similară pentru entomologie, studiul insectelor. Cultura comportă explicaţie, argumentare, problematizare, pune în mişcare intelectul, nu doar memoria. Insist asupra acestei chestiuni, deoarece o boală gravă a educaţiei este tocmai aceasta: mult de memorat, prea puţin explicat, argumentat, problematizat.


Horoscopul şi zodiacul: umor involuntar şi şarlatanie

Aş plasa în aceeaşi ordine de idei horoscopul şi zodiacul, discuţiile cu ghicitoare şi vrăjitoare, atunci când sunt frecventate în registrul umorului involuntar pe care acestea îl generează. Aici însă intervine un element suplimentar, faptul că este vorba de o escrocherie, o înşelăciune. Mii de ani, în condiţiile în care diferitele discipline de studiu nu-şi dezvoltaseră încă o identitate suficient de clară, astrologia a putut trăi în legitimitate, dar de la Kepler încoace lucrurile s-au limpezit, astrologia este respinsă şi este general acceptat în lumea culturii că nu avem posibilitatea de a pune în legătură diferitele configuraţii cereşti cu mişcările sufletului nostru şi cu destinele umane. A pretinde că ştii în ce constă această corespondenţă este o şarlatanie care trebuie tratată ca atare. Dar pentru multă lume a prevalat credulitatea specifică oamenilor inculţi, iar pentru alţii a prevalat partea amuzantă, de umor involuntar al acestor pseudopredicţii. Din păcate, România este şi în această privinţă în coada Europei, prin înaltul grad de popularitate a horoscoapelor şi zodiacurilor.


În căutarea unui altfel de umor

Umorul la care tocmai ne-am referit nu e lipsit de reuşite, dar nota sa dominantă îl apropie de anodin, de derizoriu si uneori chiar de vulgar. Ideea falsă, superficială a incompatibilităţii umorului cu lucrul serios stă la baza politicii unor instituţii şi, de fapt, chiar dacă nu se afirmă direct, stă şi la baza sistemului educaţional. De aceea am ales această temă. Ca să arăt că umorul nu trebuie lăsat să fie confiscat de divertisment. În ce constă divertismentul? Iată câteva din notele sale distinctive: nu pretinde un efort de concentrare a atenţiei, ci se mulţumeşte cu opusul concentrării, cu starea de distracţie, de destindere; nu pretinde un efort intelectual, nu-ţi cere să-ţi pui mintea la bătaie; nu pretinde nici prea multă erudiţie, prea multă cultură. Alta este situaţia în învăţare, în cercetare, în creaţia intelectuală de orice fel, fie ea ştiinţifică, artistică, filosofică sau inginerească; în toate aceste activităţi este nevoie de concentrare a atenţiei asupra obiectului considerat, este nevoie de efort intelectual şi, uneori, fizic, este nevoie de acumulare de cunoştinţe, de cultură, este nevoie de antrenament în observaţie, în raţionament, în intuiţie şi imaginaţie. Ne propunem să arătăm că umorul este un ingredient esenţial al tuturor acestor activităţi şi merită să aibă o poziţie privilegiată în cadrul celor mai serioase activităţi, în educaţie, în profesie, în cercetare, în creativitatea de orice fel. Mai mult, sesizarea umorului acestor activităţi condiţionează înţelegerea lor profundă şi trăirea lor, ne ajută să facem faţă cu plăcere, să rezistăm efortului investit în activitatea respectivă. Numai că de prea multe ori acest fapt este eludat. Nu se spune explicit, dar mi se pare clar că râsul şi zâmbetul, ironia şi amuzamentul nu au locul pe care îl merită în educaţie, de la grădiniţă până la universitate.


Ne mai arde de glumă?

Disponibilitatea la glumă, la ironie a populaţiei este în momentul de faţă într-un grav deficit. Repet şi aici gluma pe care am încercat-o la mai multe bănci, dar am eşuat: „Am de plătit patru facturi; faceţi o reducere?” Oamenilor nu prea le mai arde de glumă. Mai mult, in unele locuri (de exemplu, la aeroport, la controlul de securitate), gluma riscă să devină infracţiune şi intră chiar în sfera penalului. Se cultivă o idee falsă, a seriozităţii confundate cu gravitatea, cu solemnitatea atitudinii. Să mergem pe urmele acestui fenomen. Să nu faceţi imprudenţa de a vă aventura în definiţii. Luaţi umorul la modul cel mai empiric posibil, în toate variantele sale: comic, zeflemea, glumă, anecdotă, vorbă de duh, ironie, păcăleală, farsă, satiră, şarjă, caricatură, amuzament. Sunt foarte multe studii privitoare la aceste noţiuni, dar nu vom face trimiteri la ele aici.


Umorul e în natura lucrurilor

Umorul se află organic implicat în natura lucrurilor. Se află în natură, în viaţa socială, şi dacă îl ignorăm e spre paguba noastră. Umorul produce o stare de bună dispoziţie. Nu doar ne amuză; ne poate încânta.
Toată lumea este de acord că râsul şi zâmbetul fac bine la sănătate. În ceea ce mă priveşte, nu cred că aş fi rezistat psihic în lunga noapte a dictaturilor pe care le-am parcurs din 1938 până în 1989, dacă nu aş fi fost capabil să sesizez umorul involuntar pe care dictaturile îl au şi îl generează.


Umorul involuntar al unei lumi traumatice

Dar acum, trăim într-o lume traumatică, o lume violentă, o lume tot mai semi-analfabetă. Aflăm, pe de o parte, că suntem în coada Europei, cu cei mai mulţi analfabeţi, cu cei mai mulţi copii săraci, dar în acelaşi timp suntem tigrul Europei, cu cea mai mare creştere economică. Se poate imgina o situaţie mai ironică? O zăpăceală generală se instalează. Avem cel mai mic salariu minim pe economie, sub 200 de euro, pe de o parte, dar pe de altă parte avem şi cele mai mari venituri lunare din Europa, măsurate în zeci de mii de euro. Tot mai mulţi infractori se recrutează dintre cei care ar trebui să ne apere de infractori, dintre poliţişti, dintre judecători, miniştri, parlamentari, profesori. Nu e o imensă ironie amară în acest fapt?


Încordare şi stres la şcoală şi în profesie

O politică diabolică dictează activitatea presei orale sau scrise, conform căreia fac rating, în primul rând, ştirile rele, ştirile negative. Drept rezultat, buletinele de ştiri încep cu crime, dezastre de tot felul, accidente, explozii. Tot ce este mai josnic în om este adus în prim-plan şi livrat ca porţie zilnică a patologiei umane. Abandonul şcolar, dezorientarea, disperarea unui număr crescând de adolescenţi, ne avertizează că ceva fundamental greşit se întâmplă în educaţie. Una din cauzele principale ale situaţiilor pe care tocmai le-am prezentat este starea de încordare, de gravitate, impusă de stres, care-i stăpâneşte pe tot mai mulţi copii, adolescenţi, tineri, adulţi, la şcoală, la universitate, în profesie. Depresia este tot mai frecventă în şcoli, ca urmare a conflictelor psihice pe care le generează anomaliile sistemului educaţional. Ceva similar se întâmplă în lumea adulţilor, la locul lor de muncă. Dar starea de bună dispoziţie, de relaxare, de bucurie de viaţă este o condiţie de reuşită în educaţie, în profesie, în viaţă în general; cum să ai acces la acestă stare pozitivă fără disponibilitatea la umor?


Jocul de-a v-aţi ascuns

Umorul face casă bună cu jocul, cu ludicul. Natura are un imens potenţial ludic, ironic. Natura, viaţa socială ne apar ca şi cum ele ar practica faţă de noi un joc de ascundere ca binecunoscutul joc al copiilor, de-a v-aţi ascuns. Natura parcă ne provoacă mereu să-i găsim secretele. Cu cât un secret este mai semnificativ, cu atât efortul necesar pentru a-l identifica este mai mare. E un comportament ludic al naturii, o strategie a ei de a se ascunde şi de a ne invita s-o găsim. În teoria jocurilor de strategie există aşa-numitele jocuri împotriva naturii. Acestea au o faţă foarte hazlie, foarte ironică, deoarece a crescut decalajul dintre înţelegerea ştiinţifică sau artistică, pe de o parte, şi percepţia empirică, pe de altă parte. Acestei ultime propoziţii îi acord o importanţă majoră; ea explică de ce umorul este mult mai bogat şi mai important azi decât în urmă cu 120 de ani.


Un plus de surpriză, de imaginaţie, de spectacol

Ştiinţa a avut întotdeauna puterea de a înşela aşteptările noastre empirice, intuitive. Copernic şi Galilei au şocat lumea prin descoperiri care contrastau cu percepţia noastră senzorială. Dar, până în secolul al XIX-lea, cele mai multe rezultate ale ştiinţei erau în concordanţă cu această percepţie. Situaţia se modifică radical în secolul trecut: tot mai multe rezultate, idei, creaţii în ştiinţă, tehnologie, filosofie, artă şi literatură înşeală aşteptările noastre, intră în conflict cu percepţia comună, pun la încercare imaginaţia şi transformă întreaga întreprindere umană într-un spectacol fără precedent.


Ironia fulgului de zăpadă; de la experienţă la fractal

Să vă dau un exemplu. Trăim uneori sub obsesia zăpezii. Aţi observat cât de jucăuş este fulgul de zăpadă. Cât de liniştit şi vesel coboară din cer şi parcă ar spune: prinde-mă!. Şi când întinzi palma să-l prinzi îţi dai seama că te-a păcălit, că a fost o iluzie, că el a murit chiar în momentul în care ai vrut să-i răpeşti libertatea. El parcă îţi spune: „Dacă mă iubeşti, nu te apropia de mine. Lasă-mă să mă bucur de libertate. Viaţa mea este, oricum, scurtă”. Dar iată, există un obiect matematic, un fractal (curba lui Koch), care simulează configuraţia unui fulg de zăpadă; ea devine inteligibilă ca limită a unui proces asimptotic (deci constând într-o infinitate de etape), numai că geometria sa ne este vizual inaccesibilă. Regăsim natura sa iluzorie, pe care o bănuisem experimental.


Cum ne păcăleşte corpul uman

Uitaţi-vă cum ne păcăleşte corpul uman. Îl purtăm cu noi tot timpul, dar cât de puţin îl cunoaştem. Credem că identitatea sa materială, care sare în ochi, este esenţială, dar aflăm pe cale ştiinţifică faptul că la fiecare cinci ani toţi atomii care alcătuiesc trupul uman se primenesc. Niciun atom care era în corpul meu acum 6 ani nu mai este azi. Cât despre celulele biologice din corpul meu, ele se primenesc şi mai repede. Cu excepţia celulelor din sistemul nervos, nicio celulă biologică existentă în corpul meu în urmă cu 10 zile nu mai este acum. Nu-i această înşelare a aşteptărilor, această discrepanţă între înţelegerea ştiinţifică, pe de o parte, şi percepţia empirică, pe de altă parte, o sursă imensă de plăcere ludică şi ironică?


Sub acţiunea ironiei sfredelitoare a naturii

Suntem tot timpul sub imperiul ironiei sfredelitoare a naturii. Dar ce potenţial ludic şi ironic l-a putut avea descoperirea faptului că jocul aparent gratuit al geometriilor neeuclidiene este cel care oferă cheia înţelegerii aspectelor spaţiale ale universurilor relativiste! O surpriză extraordinară, care răsturna credinţa ce dăinuia de mii de ani că singura realitate este aceea în care funcţionează geometria euclidiană, în armonie cu percepţia noastră empirică. Ni se părea că raza de acţiune a acestei percepţii se extinde la tot universul. Abia în urmă cu 100 de ani s-a lămurit această chestiune.


Între amărăciune şi încântare

Nici determinismul cauză-efect, nici distincţia casantă subiect-obiect, nici logica terţului exclus, nici funcţionarea nestingherită a limbajului uman nu mai sunt valabile în universul infinitului mic, al mecanicii cuantice de pildă. Raza umanului, raza capacităţilor umane de percepţie este complet depăşită în multe privinţe. Şi asta este clar o manifestare a ironiei pe care natura ne-o adresează.


Ironia istoriei

Ne referim la discrepanţa dintre percepţia evenimentelor atunci când ele se produc şi percepţia lor ulterioară. În anii imediat următori Primului Război Mondial, predomina părerea că războiul, în general, a murit, că războiul mondial dintre 1914 şi 1918 era ultimul pe care îl cunoaşte omenirea. Celebrul Herbert George Wells era un militant al acestei idei. Şi ce a urmat se ştie. Excelenţa lui Wells în materie de lumi imaginare („Războiul lumilor”, „Maşina timpului”) nu s-a confirmat şi în capacitatea de a desluşi viitorul real. Apoi, destrămarea, de fapt autodestrămarea Uniunii Sovietice, iarăşi o surpriză de zile mari, o păcăleală căreia i-au căzut victime toţi specialiştii în aşa-numitele ştiinţe politice. Dar percepţia Revoluţiei Franceze de la 1789, care a determinat şi alegerea datei ei ca sărbătoare naţională a Franţei, în ce decalaj se află acum faţă de interpretările ei anterioare!
Să fie acestea cazuri izolate? Nu cumva întreaga istorie este predominant ironică? Chiar dacă, în acelaşi timp, ea este dramatică, uneori tragică. Dar, de fapt, în istorie se întâmplă la fel ca în viaţa personală: evenimentele nu sunt înţelese în mod profund atunci când le trăim, ci ulterior, când ne amintin de ele. Numai că deciziile pe care le luăm nu pot să aştepte.


De tot hazul: o lucrare despre plagiat, la rândul ei un plagiat

Este cazul amintit de Alexandru Dobrescu în a sa carte: Corsarii minţii. Istoria ilustrată a plagiatului la români. vol.1, Editura Emolis, 2007. Lucrarea lui Constantin N.Hamangiu, procuror pe lângă Tribunalul Ilfov, Proprietatea literară şi artistică , publicată în 1893 şi susţinută ca teză de licenţă in drept, primită cu elogii de o comisie prestigioasă formată din G.G. Danielopol, Gr. Tocilescu şi C.G. Disescu se dovedeşte, numai patru ani mai târziu, că este un plagiat al unei teze de doctorat editate în 1867 la Grenoble de juristul francez Paul Clement.


Ironia vieţii personale

Traian Lalescu, marele nostru matematician, s-a înscris şi la studii inginereşti, la Politehnică. Nu i-a plăcut. Nici nu a luat note prea grozave. Le-a părăsit. La fel Moisil, mai târziu. Dar ce ironie că aceşti doi matematicieni români au devenit figuri de primă mărime exact în domeniul în care au eşuat ca studenţi. Lalescu a schimbat modul de înţelegere a învăţământului ingineriei bazate pe energie, iar Moisil este cel care a schimbat modul de înţelegere a ingineriei bazate pe informaţie. Şi nu vă mai dau exemple din viaţa mea personală; am multe.


Ironia istoriei ştiinţei

Istoria ştiinţei dispune de un potenţial ironic imens. De exemplu: prin modul în care multe greşeli şi eşecuri au devenit tocmai ele sursa unor mari invenţii sau descoperiri. Ştiinţa haosului, o culme a inteligenţei umane în a doua jumătate a secolului trecut, a fost iniţiată de Henri Poincaré în încercarea de a corecta o greşeală dintr-un studiu al său privind problema celor trei corpuri din mecanica cerească. Noţiunea de ideal din algebră, devenită clasică, a fost introdusă de matematicianul Kummer în cadrul unei încercări eşuate de demonstrare a faimoasei teoreme a celor 4 culori. Teoria mulţimilor analitice şi proiective s-a născut din nevoia de a corecta o greşeală într-un memoriu al lui Henri Lebesgue. Noţiunea clasică (de analiză matematică) de convergenţă uniformă s-a născut dintr-o greşeală comisă de Cauchy, care a crezut că demonstrează că orice şir convergent de funcţii continue are ca limită o funcţie continuă. Morala acestor întâmplări ar fi următoarea: locul unde se comite o greşeală este de obicei unul mai delicat, mai riscant, mai susceptibil de a fi obiectul unei neînţelegeri, al unei confuzii, este sediul unor posibile capcane, reclamă deci o atenţie mărită. Este ceea ce în trafic se semnalizează drept cotitură periculoasă şi nu întâmplător tratatul celebru al lui Nicolas Bourbaki adoptă pentru aceste situaţii chiar respectivul semn folosit în traficul rutier.


Chiar şi în religie

Putem vorbi despre umor în religie şi în teologie. În orice întreprindere umană există umor. Nu există nimic uman fără umor. Şi am să mă refer aici la o teză de doctorat prezentată de Teodor Baconschi la Paris, la Universitatea Sorbona, în 1996, care s-a concretizat într-o carte apărută la Paris: Le Rire des Pères (Râsul patriarhilor). O antropologie a deriziunii în patristica răsăriteană, versiune românească la Editura Anastasia, 1996. Filosofia acestei lucrări? Ne-o spune autorul:
„Râsul diminuează frica de viaţă şi de moarte. Râsul are şi o funcţie de exorcizare. Homo religiosus are deopotrivă dreptul, plăcerea, ocazia de a râde. Numai că nu râde oricui, oriunde, de orice şi de oricine. Râsul figurează în literatura patristică, dar e strict codificat. Cultura bizantină e o combinaţie între Atena, Roma şi Ierusalim. A mers în genere pe o linie sobră, dar a perpetuat şi plăcerile vieţii, jocurile de circ, teatrul, petrecerile populare, perioadele permisive au alternat cu cele rigoriste. Bizantinii căutau să-şi disciplineze râsul. Dar erau prea rafinaţi pentru a trăi pe jumătate. S-a dezvoltat astfel în Bizanţ o sacralitate deschisă, care nu se mai opune profanului, un stil de viaţă aureolată de veselie”.


Cum se autoironizează filosofii

Umorul în filosofie are şi el o zonă imensă de acţiune. Câtă ironie în trecerea de la viziunea kantiană asupra spaţiului la viziunea promovată de geometriile neeuclidiene şi de relativismul einsteinian! Dar jerba de imaginaţie autoironică a filosofilor este atât de bogată, încât nu ştiu ce să aleg. Aleg un spectacol de zile mari, convocând pe marii filosofi ai lumii, care au fost invitaţi să comenteze următoarea provocare, de o deosebită profunzime: „De ce au traversat gâştele şoseaua?” Şi iată răspunsul. Platon: au făcut-o pentru marele Dumnezeu; Marx: a fost o necesitate istorică; Wittgenstein: posibilitatea de traversare este codificată în entitatea gâştei şi în aceea a şoselei, iar circumstanţele au actualizat acest potenţial; Einstein: dacă gâştele au traversat şoseaua sau şoseaua a traversat gâştele e o chestie de cadru de referinţă; Aristotel: o actualizare a unei potenţialităţi; Zenon din Elea: a demonstra că traversarea s-a produs, s-ar putea să nu ajungă niciodată la liman.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara