Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica Ideilor:
Umorul sever de Sorin Lavric


Sunt oameni a căror dispoziţie de fond e precumpănitor senină, un aer de euforie aşezată răzbătîndu-le mereu din gesturi. Parcă o mînă nevăzută le-a reglat spiritul pe lungimea constantă a undelor tonice, scutindu-i de riscul de a cădea în apatie.

La aceşti dăruiţi chiar şi fluctuaţiile extreme rămîn gradaţii ale umorii de bază, fără schimbări radicale ale tonului iniţial. De aceea, depresiile sau fricile, chiar dacă apar, nu le ameninţă linia de plutire interioară.

Alex Ştefănescu face parte din categoria fericită a naturilor înzestrate cu fibră entuziastă. Cu o constituţie de pilastru gotic menit a sprijini ogive cereşti, Alex are alura unui cavaler planturos a cărui vigoare ancestrală, împlîntîndu-l în limbă, l-a legat de ea prin vocaţia de critic. Un critic literar de o tăioasă francheţe a verdictului şi totodată un intelectual posedînd fler discriminator. În totul, Alex Ştefănescu este o fiinţă frapant de armonioasă, a cărei prezenţă place şi este căutată. Criticul vorbeşte bine în public, înseninează frunţile şi nu dezamăgeşte prin concesii critice făcute subreptice.

Apoi, omeneşte vorbind, Alex e persoana cea mai puţin antipatică pe care o ştiu, cauza stînd în inaptitudinea congenitală de a fi fioros sau respingător. Impresia aceasta de bonomie sociabilă are o cauză pe care adesea o ignorăm, căci confundăm euforia cu veselia, crezînd că firile bine dispuse sunt un fel de bufoni cabotini predispuşi la glumiţe şi bancuri frivole. În realitate, umorul lui Alex Ştefănescu nu are nimic burlesc în el, şi asta fiindcă opusul euforiei nu e tristeţea, cu atît mai puţin depresia, opusul euforiei e irascibilitatea, adică năduful care se descarcă regulat în crize colerice, din nevoia de a elibera tensiunea acră. La asemenea nefericiţi, care alcătuiesc de fapt grosul speciei umane, şarjele repetate de toxine psihice mînjesc atmosfera şi înveninează sufletul apropiaţilor. Şi tot ei sunt cei care secretă umorul gros, bădărănesc şi buf. Alex Ştefănescu nu se numără printre energumenii mustind de frustrări bilioase, a căror viaţă aduce cu un mic iad încărcat cu stenahorii patologice.

Pe scurt, criticul nostru n-are vînă iritabilă, de aceea nu e o fire susceptibilă care să stea la pîndă în căutare de pretexte belicoase. Drept care ochiul cu care priveşte lumea e însufleţit de o bunătate funciară, de unde şi impresia de fiinţă iremediabil altruistă, din care lipseşte cea mai mică urmă de pigment cinic. Iată de ce autorul Istoriei literaturii române contemporane. 1941 -2000 nu are nimic din profilul ghimpos al pontoşilor sarcastici.

Paradoxul lui Alex Ştefănescu este că umorul îi este invers proporţional cu flegma histrionică, criticul avînd în intimitate o natură iremediabil serioasă. Dintre intelectualii înzestraţi cu timbru umoristic, Alex Ştefănescu e un paladin serios ale cărui accente severe răzbat cu precădere în textele de critică, nu în atitudinile de viaţă. În genere umorul, cînd e dublat de o inteligenţă caldă, poate căpăta un ton de vibraţie solemnă, rîsul avînd în acest caz darul de a sugera detalii profunde, şi de aceea omul acesta plin de haz, care se pricepe de minune să descreţească fruntea furioşilor, poate fi neaşteptat de sever în judecarea scriitorilor. Căci există o severitate a firilor dotate cu umor sănătos, adică o conştiinciozitate care poate contrasta cu aparenţa lor sociabilă, sub smalţul de politeţe ascunzînd o gheară de cruzime analitică.

În plus, Alex are acea intuiţie din matca căreia ia naştere virtutea empatiei, urmarea fiind că n-are anosmia psihologică de care suferă mulţi dintre intelectualii cinici, adică lipsa de fler în adulmecarea personalităţii unui scriitor. Alex simte la propriu, avînd în nări puterea de sesizare a rasei unui autor. Simte imediat cînd un intelectual este contrafăcut, cînd minte din interes sau cînd joacă comedia principiilor apolinice. Mai mult, simte cînd un prozator nu are talent, cînd se ascunde în spatele divagaţiilor graţioase sau cînd nu are nimic personal de spus. E un critic fără tresăriri de oportunism, un spirit incisiv opac la judecăţi de complezenţă, a cărui prezenţă îl urcă pe treapta caracterelor culturale.

Şi fiindcă e empatic, rîsul lui Alex nu e băşcălios, ci uşurător în virtutea detaşării pe care o pune între el şi lume. De aceea, cînd scrie despre alţii, criticul dovedeşte un haz contagios, iar cînd scrie despre el însuşi arată o tentă zglobie. Mai precis, cînd se priveşte pe sine, ironia lui Alex are ceva hipocoristic şi jucăuş, criticul alintîndu-se şi copilărindu-se fără margini, dar alintîndu-se într-o manieră ce îi este proprie. Dacă ignorăm leit-motivul succesului la blondele frumoase, o temă mustoasă, dar fatal minoră, menită a induce în eroare tocmai prin statutul de fabulă născocită şi asumată cu bună-ştiinţă, atunci mai toate episoadele din jurnal ascund un substrat cu precădere dureros. Autorul are o francheţe din care adesea iau naştere episoade ieşite din comun. Scena clipelor de tandreţe conjugală (p. 354) pe o pătură în grădină, cînd el şi Domniţa se bucură de priveliştea livezii, îi prilejuieşte cea mai crudă pagină de observaţie autoreferenţială, o pagină pe care un om preocupat de imaginea pe care o lasă în ochii cititorului n-o poate scrie în veci. Ridicarea de la pămînt în postură verticală e un episod crud de denudare a condiţiei planturoase.

În fond, ce deosebeşte umorul de calitate de zeflemeaua banală este că primul descinde dintr-o durere, dintr-o vexaţie sau dintr-o contrariere, în vreme ce, în al doilea caz, motivaţia stă în distracţia comună. De aceea, în faţa umorului cu rădăcini în viaţă, reacţia tipică e de trezire suferindă: rîzi şi la un moment dat te pomeneşti cu un gust amar, care îţi alungă voioşia. Aşa arată majoritatea însemnărilor lui Alex Ştefănescu. Autorul este un dezamăgit de specia umană care îşi caută alinarea în literatură şi în apropierea animalelor dragi, de aceea paginile care lasă o impresie durabilă sunt cele legate de genul necuvîntătoarelor: cîini, cai şi pisici. E o rană în Alex Ştefănescu, o rană ivită din chinul la care oamenii îşi supun prosteşte animalele, dar o rană care dă naştere unor pagini dense şi terifiante, ca de pildă cea referitoare la căţelul închis într-un sac şi aruncat într-un şanţ de lîngă şoseaua Bacăului (p. 246). Citind-o, îţi dai seama că nu există
o singură specie de oameni, ci mai multe, şi că unii oameni sunt adevărate canalii aflate sub pragul animalităţii. O natură compătimitoare purtîndu-şi crucea sensibilităţii exacerbate, aceasta e stofa din care e croită fiinţa autorului. Din acest motiv nu ţi-l poţi închipui pe critic afişînd morga înţepată a unui spirit blazat, pentru care suferinţa lumii e ceva subînţeles şi neproblematic.

Şi mai e un amănunt care izbeşte în jurnalul de faţă: pe fiecare om temperamentul îl predispune la o anume gamă de evenimente, ceea ce înseamnă că între genul de întîmplări de care avem parte şi coarda lăuntrică a emoţiilor există o legătură cauzală. Ne provocăm hazardul vieţii în virtutea unei afinităţi care ne împinge spre un anumit tip de incidente. Şi aşa cum unii sunt înclinaţi spre conflicte şi alţii spre rapturi contemplative, tot astfel Alex Ştefănescu are predilecţie spre episoadele bizare ivite din senin: cheile uitate în portbagajul maşinii, un porc căzînd din balconul unui bloc peste trecători, ţepii unei ramuri de salcîm înfipţi în umăr, vizionarea unui film porno comentat cu ochi de critic literar, şireturile care nu se dezleagă la un control de rutină în aeroport, cartela de metrou care nu intră în fanta aparatului de taxare, tratarea cu ierbicid a gazonului din livadă, căutarea unui plic cu bani care nu se lasă descoperit etc. Alex pare un intelectual predestinat scenelor absurde cărora le găseşte mereu o latură amuzantă, de unde şi comicul de situaţii pe care îl creează. De fiecare dată autorul are o reacţie, o replică sau o soluţie care îl scoate din încurcătură, dar singurele împrejurări cînd nu glumeşte sunt cele surprinzînd suferinţa animalelor.

Dacă e s-o judecăm după monotonia biografică pe care o cere de obicei cariera unui critic literar, viaţa lui Alex Ştefănescu, aşa cum apare în volum, este neaşteptat de aventuroasă, aproape ca o ficţiunne. Aproape că îţi vine să-l invidiezi pentru cîte surprize îi oferă curgerea zilelor. Una peste alta, un jurnal spumos şi inteligent al cărui umor îţi lasă adesea un gust trist.