Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Un absolut al fiinţei de Gheorghe Grigurcu

Poezia şaizecistă înfăţişa fie un pitoresc lăţit pe un ecran cosmic, fie o abstractizare emfatică din ce în ce mai absconsă, fie o înclinaţie şugubeaţă cu îmbelşugate şi nu totdeauna suficient de exigente prestaţii.

Optzeciştii au impus o dispoziţie stradală, o familiaritate de „oraş mare” ce întrerupea tăios ruralismul încă prezent la predecesorii lor (îi avem în vedere pe barzii aşazicînd consacraţi din ambele serii). Douămiiştii au dus mai departe fanionul poeziei de urbe, pînă unde tupeul se întîlneşte cu licenţiosul, socotind de a lor datorie a face uz şi de dulceaţa termenilor porno. Nicolae Coande pe care ne propunem a-l adnota acum e un poet precumpănitor al trupului omenesc. Ipostază ce cam lipsea la liricii amintiţi. Sub pana d-sale corpul capătă o gravitate de nud antic, de statuă înlănţuită de blestemul crizei omului modern. Aspiraţia poetului e spre un absolut al cuprinderii fiinţei, cu ambele ei laturi, sufletească şi carnală, zădărnicită de o neputimţă ea însăşi activă, violentă. Spasmele acesteia par a imita vitalitatea ce i se refuză (S-a sinucis aruncîndu-se-n cer). Starea de spirit caracteristică e aici o dezamăgire compactă, o tensiune negativă ce ia locul elanului existenţial, însuşindu-şi energia sa, cîmpul de iradiere care-i este propriu. Avem a face cu o dublură sarcastică a ceea ce poate fi socotit normalitate, cu o caricatură a acesteia, conştientă de demonia ce-o insuflă, de unde turnura frecvent ironică a expresiei. Anatomofiziologia apare persiflată, redusă la feţe derizorii, „fie şi numai pentru a nu pierde esenţa plescă itului/ din buze moi şi roşii/ ca single ce-mi urcă acum în creier/ cînd îmi imaginez dezmăţul” (Idol cu mască de om). Figura umană rezultată dintr-o atare savantă palinodie a sinelui ce nu renunţă la forţa primordială e aidoma unui peisaj pe timp de furtună, brăzdat de fulgere paradoxal fertile: „om devastat de propoziţiile inutile/ ca o fîntînă vara de fulgere albe care lasă însărcinate/ femeile locului” (Vinul de inimă). Autorul ne oferă un autoportret de-o modestie zgrunţuroasă, de exilat avizat asupra contrastului ce-l întruchipează în raport cu mizeria ambientului epocal, gata a-şi detalia, a-şi nuanţa relativa dizgraţie (În secolul ăstora). Dar persiflarea autoscopică e asociată cu una obiectiv-imaginară, spre a nu rămîne datoare lumii maştere. Avem a face cu un reportaj otrăvit, purtînd reziduuri kafkiene. Furoarea se exteriorizează luînd chipul unor fiinţe dislocate, mutilate ori pur şi simplu reificate. După cum trupul modelat de la început dintr-o materie anorganică ce ar putea semnifica decît o sfidare a Genezei? „păpuşa nebună din cîrpe, mila pentru cei mari, soldatul de plumb rănit în timp ce o salva pe o frumoasă atacată fără motiv” (Lămpiţa). Devenite obiecte, organismele febricitează luminiscent: „Mîna ta pîlpîie-n întuneric”, „lămpiţa cărnii clipoceşte-n beznă”. Treptat orizontul se lărgeşte spre violenţele care, marcînd fiinţa noastră de carne, nu par a cruţa nimic. Eul se deschide către lume pentru a-şi corobora dezamăgirea individuală cu una universală. Şi nu doar spre situaţii intemporale, spre o cazuistică a generalului, ci şi spre proximitatea istorică, dotată cu un absurd casant (Tatăl Nostru Biroul Politic). Sau într-un poem închinat lui Paul Goma, referinţa la un coşmar datatlocalizat fără greş (VorbaIago). Un alt procedeu al lui Nicolae Coande e dat de-o potenţare oximoronică a factorilor terifianţi. Vocea puternică scade, devine şoaptă înfiorată (Roagă-te să nu se întîmple iarna). Acelaşi efect îl are oscilaţia între grandiosul sumbru, strivitor şi delicateţea pe care Erosul înţelege a şi-o păstra (Tălpi mici). Aplecat să înţeleagă „cărările filozoficeşti ale trupului/ şi delicatele sale contorsiuni”, autorul îşi întoarce zbuciumul pe revers, pentru a măsura ceea ce se pierde „la sunetul celor şapte trîmbiţe ieşit direct din patimile noastre”. Rememorîndu-şi termenul opus, dezmierdîndu-l prin propria-i delicată imagine, tristeţea se înteţeşte, însă totodată „ne spală de păcate şi de jegul lumii”. Nicolae Coande e un poet de mari intensităţi care-şi pune în cauză trupul ca un sacrificiu adus spiritului, dar şi spiritul ca un sacrificiu adus trupului, în inextricabila unitate a fiinţei lirice.

Nicolae Coande,
Vorba Iago, Ed. Măiastra, 2012, 136 pag.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara