Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Centenar:
Un anumit stil de Mihai Zamfir


Din opera unui critic poate rămîne teoria pe care el a propus-o; ori perspicacitatea, marile nume ale literaturii de care şi-a legat propriul nume. Uneori (rareori) rămîne stilul. În cazul lui Vladimir Streinu, desigur, stilul - în sensul complex al cuvîntului: scriitura critică, stilul participării la cultură, stilul existenţei.
În mod normal, centenarul criticului marchează o oră de melancolie: oficiul său rămîne, prin definiţie, mai caduc decît al oricărui alt scriitor. Privind literatura de aproape, criticul comite inevitabile erori de apreciere care, peste ani, capătă proporţii jenante; apoi, însăşi metodologia criticii evoluează rapid. Cei mai străluciţi comentatori de literatură au fost mereu sclavii epocii lor; la foarte puţini ani după ce s-au aflat în culmea gloriei, autorităţile teoretice pe care ei jurau se prăbuşesc în desuetudine, iar nouă nu ne mai rămîne decît sentimentul unei sincere comiseraţiuni. Antologia scrierilor oricărui mare critic (de la Sainte-Beuve la Thibaudet ori Croce) relevă mai degrabă arheologia decît istoria.
Vladimir Streinu ne-a părăsit acum 32 de ani, în plină perioadă comunistă. Dincolo de actul critic, de talent ori de metodologia utilizată, ceea ce frapează în cazul său e un fapt destul de rar: acest intelectual de clasă a reuşit să străbată cea mai sinistră perioadă din istoria contemporană a ţării fără să se compromită. Fenomenul merita să fie semnalat chiar dacă ar fi avut loc în Polonia sau Ungaria; în România însă, el rămîn e de-a dreptul excepţional. În nici un text apărut sub iscălitura "Vladimir Streinu" nu vom întîlni elogii ale comunismului, laude de circumstanţă, apologii ale dictaturii; spre deosebire de majoritatea colegilor săi de condei şi de generaţie, criticul Vladimir Streinu a reuşit să rămînă o conştiinţă pură. A îndurat din această cauză destule, dar a meritat sacrificiul. Toţi cei care l-au cunoscut au fost frapaţi de distincţia sobră, de eleganţa profundă şi autentică a personalităţii sale; i-a fost fizic imposibil acestui domn să aştearnă pe hîrtie şi să iscălească vreo pagină de care să-i fie ruşine: în momente grave ale istoriei, păstrarea purităţii etice atinge, fără voia ei, esteticul. Dacă nu subliniem apăsat această realitate, nu vom înţelege efigia cu care Vladimir Streinu rămîne în literele române.
Component al generaţiei interbelice de "maiorescieni", coleg şi prieten cu Şerban Cioculescu şi Pompiliu Constantinescu, criticul pare, la prima vedere, perfect integrat acestei triade. Însă doar la prima vedere: pentru că o anumită trăsătură profundă, mai greu perceptibilă, îl distinge net pe Streinu de Cioculescu ori de Pompiliu Constantinescu. Dacă viziunea estetică, opţiunea culturală modernă, preferinţa franceză, atitudinea politică, idiosicraziile culturale îi aseamănă între ei pe cei trei "maiorescieni", Vladimir Streinu s-a confruntat în schimb cu o problemă epistemologică la care ceilalţi n-au fost sensibili: e vorba de raportul dintre inspiraţia din actul critic şi tentaţia de a realiza o critică ştiinţifică, adică de analiză obiectivă şi limbaj univoc.
Cioculescu şi Pompiliu Constantinescu, fără nici un fel de frămîntări teoretice, au optat din capul locului pentru critica impresionistă şi pentru anecdota de istorie literară. Vladimir Streinu, la rîndul lui, a profesat aceeaşi critică "de gust", bazată pe intuiţie şi empatie; dar a avut în permanenţă nostalgia unui alt fel de analiză, care să opereze cu mijloace "obiective" verificabile prin terţi. În eseul său despre Stilul critic, el a încercat să sugereze această dilemă gravă, dar fără a avea îndemînarea ori curajul să o formuleze explicit.
Încă din 1938, în Pagini de critică literară, după o remarcabilă analiză a poeziei argheziene, după ce încercase să descompună, lingvistic şi figurativ, opera în discuţie, criticul dădea descurajat din umeri: "...acum, cînd mecanismul arghezian, îmi stă demontat în faţă, sau cel puţin îmi închipui aceasta, simt că dincolo de teme, procedee, compoziţie, retorică, ritmică, psihologie şi influenţe rămîne un duh inanalizabil, care mă umileşte. Încerc o dramă de inteligenţă" (Pagini de critică literară, I, ed. 1968, p. 24). Dar nu abandonează proiectul. Pe măsură ce anii trec, visul analitic revine, recurent, pentru a prinde trup în teza de doctorat, susţinută în 1947 şi publicată în 1966, sub titlul Versificaţia modernă.
Aici, criticul găseşte în cel mai material suport al artei poetice (în prozodie şi în versificaţie) rădăcinile poeziei româneşti moderne; demonstrînd dinamica prin care, din preluarea versului lamartinian, s-a născut versul liric al paşoptiştilor, Vladimir Streinu realiza pentru prima dată visata sa critică structurală - ce-i drept, aplicînd-o unei probleme de istorie literară. Însă nu doar aici! Stilistica (autorul nu pronunţă cuvîntul, dar critica sa îl realizează în fapt) începe să-i servească drept suport axiologic şi istoric. De exemplu, momentul în care Eminescu devine Eminescu (adică anul 1873, prin poezia Floare albastră) este surpins pe baza unei analize stilistice profunde; originalitatea prozei lui Calistrat Hogaş şi, mai tîrziu, a lui Ion Creangă va fi demonstrată tot printr-o tratare personală a stilisticii. Pe măsură ce anii treceau, Vladimir Streinu găsea o variantă proprie a acestui "alt tip" de critică, o critică ce nu s-ar mai fi bazat doar pe impresie şi pe sacrosanctul principiu "îmi place ori nu-mi place". Înzestrat cu dubiu metodologic, Streinu a încercat să vadă conform cărui calcul raţionalizabil o anumită operă nu doar "îi place", dar ar trebui să şi placă tuturor.
Vocaţia profundă a lui Streinu a rămas analiza - cu mijloace critice evoluate, uneori lingvistice - a unor autori din trecutul nu prea îndepărat, priviţi cu un ochi concomitent estet şi stilistic: aplicarea strălucită a acestei metode la opera lui Odobescu, Eminescu, Creangă, Macedonski, Hogaş etc. dovedeşte că estetul Vladimir Streinu îşi intuise finalmente zona predilectă. Iar cînd talentul artistic al criticului întîlneşte erudiţia, rezultatul rămîne uneori antologic: studiile despre "autorii monodişti", despre la querelle du "Cid", despre poemele lui Poe în româneşte, despre poezia Rodica de Alecsandri şi multe altele dau măsura deplină a acestui analist special.
Treptat, autorul "se instalează", pentru a spune astfel, în propriul său stil, uşor recognoscibil; preţiozitatea lui calofilă nu mai putea aparţine altui critic din epocă, iar fraza scrisă de Vladimir Streinu se izolează tot mai mult în căutata ei alambicare. Cuvîntul snobism, fără reflexe malefice, poate fi aplicat scriiturii "frumoase", în care criticul s-a specializat, căutînd în primul rînd formularea, apoi suita ideii. Interesanta monografie despre Ion Creangă asociază - culme a excentricităţii! - formularea calofilă cu subiectul rural.
Pînă la urmă, aceste savuroase "păcate" sunt mai degrabă simpatice: ele şi-au pus o indeniabilă pecete asupra textului critic. Alegerea şi păstrarea unui asemenea stil al personalităţii este oricînd interesantă; în epoca pe care Vladimir Streinu a traversat-o ea a fost, fără îndoială, eroică.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara