Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
Un ardelean la Bucureşti de Ioana Pârvulescu


Într-o însemnare de jurnal din primăvara lui 1856, Alfred de Vigny priveşte călătoriile mai mult cu ochiul filosofului decît cu cel al poetului: " A călători spuneţi voi? Ce înseamnă călătoria? [...] Ce colţ de pămînt ar putea să apară de-ajuns de nou în faţa gîndirii mele, ca să mă uluiască? Ce ţară există, despre care gîndirea mea să nu-şi poată face dinainte o imagine? Ce ţinut mi-ar atrage privirile pînă-ntr-atît încît să mi le întorc de la cer; şi oare cerul nu se află pretutindeni? Aşadar şezi, înalţă capul spre cer, priveşte şi gîndeşte" (Jurnalul unui poet, trad. de Ionel Marinescu, Univers, 1976). Ideea apare formulată asemănător, cu trei ani mai devreme, şi la Vasile Alecsandri, în debutul savurosului jurnal de drum (mai mult sau mai puţin fictiv), Călătorie în Africa: "De la fereastra salonului meu, ochii mei se primblau fără saţiu, cînd pe albastra şi mult măreaţa întindere a mărei, cînd pe tainica nemărjinire a ceriului. închipuirea mea, urmînd zborul ochilor, se legăna pe vîrful argintiu al valurilor. [...] Cîte voiagiuri plăcute am făcut astfel! Cîte ţărmuri frumoase am vizitat, fără a mă mişca din jilţ! (s.m.)". Desigur că tradiţia călătoriei "în jurul camerei" se află tot în literatura franceză, la Xavier de Maistre, care şi-a scris voiajul în închisoare. Alecsandri făcuse suficiente călătorii reale în străinătate şi în ţară - acestea din urmă deosebit de inconfortabile - ca să aprecieze "voiagiurile plăcute" făcute din jilţ. Cu tot inconfortul şi în ciuda primejdiilor care îl pîndesc pe cel plecat la drum lung, secolul al XIX-lea este, în literatura română, secolul călătoriilor reale şi însemnate pe hîrtie: Dinicu Golescu, Ion Codru-Drăguşanu, Timotei Cipariu, Nicolae Filimon, Bolintineanu lasă mărturii despre drumurile lor, în memorii, jurnale sau epistole.
Jurnal de călătorie propriu-zis, în limba română, scrie Timotei Cipariu, plecat de la Blaj în 1836, mai întîi în Ardeal (Sibiu şi Braşov), apoi în Ţara Românească (la Bucureşti). E de remarcat că ţările române erau, în secolul trecut, despărţite de o serie de graniţe şi vămi, (vameşii devin personaje ambigue, dacă nu de-a dreptul dubioase, în toată proza noastră de călătorie) şi că, fără paşaport, nu puteai face drumul de la Braşov la Bucureşti, de pildă. Nu e de mirare că, îndată ce trece graniţa, călătorul priveşte în jur cu ochiul străinului, pus pe comparaţii ("la noi", "la ei").
Secolul al XIX-lea face din călătorie o poveste şi din călător un erou, aproape ca în schema lui Propp: cineva simte o "lipsă" sau răspunde la o chemare şi pleacă de acasă, trece printr-o serie de încercări, întîlneşte răufăcători, este "prejudiciat", este înzestrat de diverşi "donatori" cu unelte "năzdrăvane", îşi face tovarăşi (soţi) de drum de care se desparte la un moment dat şi, pînă la urmă, totul iese bine. Rămăşiţele aventurii nu devin însă basm, ci jurnal.

Cînd am ajuns la pădure, pre un loc de unde mai tot Braşovul foarte bine se vedea, şezînd jos am răsuflat un pic şi cu milă mă uitam cum şi soarele atunci mă părăsi de al 2-lea; totuşi, oricît mă deznădăjduiam că nu voi putea să-mi împlinesc dorirea desăvîrşit, nu putui să mă hotărăsc să mă opresc, pînă ce nu voi da de împedecări neînvinse (Braşov. 7 aug. 1836).

Prima încercare serioasă din călătoria lui Timotei Cipariu este ascensiunea pe care o face de unul singur, la ora înserării, pe Tîmpa. (Braşovenii vor fi poate sensibili la un amănunt onomastic: Cipariu numeşte munticelul care străjuieşte Braşovul Tîmpla, un sinonim arhaic pentru catapeteasmă sau iconostas. Conotaţia hieratică nu există în termenul german, Die Zinne, vîrful. Mai mult decît cu un vîrf, Tîmpa seamănă, într-adevăr, cu o catapeteasmă a unei mari biserici naturale. Dicţionarul lui Şăineanu nu consemnează totuşi decît noua denumire.) Cînd citeşti paginile în care Timotei Cipariu îşi descrie urcuşul pe Tîmpa eşti în plin Jules Verne, în plină ficţiune. Micul munte (dacă nu cumva un deal mai răsărit), prilej de plimbări relaxate pentru braşoveni, e descris ca un masiv ameninţător, care-i poate pedepsi cumplit pe cei prea îndrăzneţi. Poate dacă n-ar exista ruşinea că ar putea pleca din Braşov fără să vadă ceea ce "străinii din alte ţări nu pregetă de departe a călători numai să vază", Cipariu n-ar avea curajul să pornească în ceea ce consideră a fi o aventură cu mari riscuri. Drumul începe la 1/2 pe 7 (presupun că este un calc după germanul halb sieben, şase şi jumătate), trece pe cărărui alunecoase şi printre colţi de stîncă înspăimîntători. Lucrurile se înrăutăţesc pe clipă ce trece, iar lupta omului cu muntele ia accente dramatice: "Şi aşa, mult îmbrîncind uneori, de alte orbeşte băgîndu-mă prin desele şi mai nestrăbătutele tufări, iară de-a pururea în primejdie fiind de-a luneca şi, căzînd, de a-mi rupe grumazii, numai ce abia ajunsei deasupra muntelui între amîndoi colţii". Sentimentul triumfului celui ajuns sus (de fapt, după descrierea lui Cipariu deduc că n-a ajuns în vîrf, ci la o primă belvedere) este proporţional cu frica de mai înainte: "Ca o pasăre, uitînd de osteneală şi de sudorile ce mă scălda, fugind, alergai să răcunosc prin prejur..."
Ca tot intelectualul, Timotei Cipariu se bucură de peisaj prin intermediul cărţilor, iar precizia citării devine aproape comică, deoarece ţine de bibliotecă, nu de aventura abia încheiată: "...Am văzut şi io acea frumoasă privelişte, carea Engel în Istoria Ţării Rom., la pag. 142, aşa de frumos o descrie". Este o recunoaştere implicită a faptului că rolul de aventurier, de explorator, nu i se potriveşte, că şi l-a asumat doar temporar, cu un scop bine determinat, pedagogic, ca al tuturor colegilor săi de generaţie. Oricît de exagerată pare descrierea Tîmpei, Cipariu este probabil primul scriitor român care descoperă muntele şi frumuseţea lui periculoasă.

Din nenorocire, întîmplîndu-se ca pre lîngă alte nemulţumiri din pricina căruţului şi o tină groaznică, din ploaia ce s-au vărsat, să se nască, siliţi am fost din vamă, de unde pe la 6 ceasuri plecasem, pe deal, pînă la cîrciuma din gura Rîşnoavei [...] tot prin tină pînă la glezne pă jos să trecem (15 august 1836).

A doua încercare din călătoria lui Timotei Cipariu apare imediat după plecarea din Braşov, pe drumul spre Bucureşti. Călătoria reală în secolul romantic se deosebeşte radical de cea făcută în secolul vitezei: avansai cu doi "cai putere" (rareori cu patru sau şase), vremea devenea un aliat esenţial sau un duşman redutabil, puteai rătăci drumul cu uşurinţă, te putea prinde noaptea, depindeai de locurile de popas, de posibilitatea de a hrăni caii, de propria rezistenţă fizică. Timotei Cipariu are nevoie de "soţi" de călătorie care să-i arate drumul spre Bucureşti şi se bucură de întîlnirea cu trei tineri braşoveni care sînt de folos "umblînd dînşii mai de multe ori p-acolo". E obligat să-şi întrerupă călătoria din cauza tinei (noroiului) şi să poposească la un han unde, probabil din lipsă de locuri, doarme "în cîrciumă, pe o masă". în jur (să fi fost în aer liber mesele?) se află "o grămadă de ciocoi" (specie de corbi cu ciocul mare), care îl înspăimîntă şi, în plus, suferă din cauza "păduchilor de lemn" care l-au pişcat "toată noaptea". Sînt micile necazuri realiste ale călătoriilor din secolul romantic. Drumul este parcurs apoi, cu încetul, după percepţia temporală de azi, adică în mai multe zile, pe Valea Prahovei. într-o zi plină, se străbate distanţa dintre Buşteni şi Cîmpina. Iată jurnalul zilei, în care sînt pomenite toate locurile care au vreun punct de interes, turistic sau administrativ, legat de nevoile spiritului sau de cele ale trupului: "Miercuri, la 6 dim., plecînd pe la Buşteni, Sinaia (mănăstire, unde nu ne-am abătut), Izvor (cîrciumă), Posad (vama Ţării Româneşti), Lespezi (mănăstire în stînga), Comarnic, Gura Veliei (cîrciumă frumoasă, cu prăvălie, a Brîncovenei), unde puţintel am şi hodinit, de-acolo prin Greţile, Podul Vadului, am sosit seara în Cîmpina". Interesul călătorului se îndreaptă spre peisaje şi culturi agricole, spre fresce, ctitori şi icoane, spre starea generală a bisericilor şi schiturilor, dar şi spre oameni, cărora le observă prejudecăţile şi calităţile. Pînă la Bucureşti mai e de trecut o graniţă, a Cîmpinii, unde se controlează din nou actele. După încă două zile de drum, după amiaza, călătorul vede pentru prima oară, în depărtare, Bucureştiul, ţinta călătoriei lui, cea de-a treia şi ultima încercare.

Uliţile cele mari (în special Podul Mogoşoaiei, drumul de la Braşeu, de cătră miazănoapte) sînt curate, case mari şi palaţuri ca în oraşele noastre şi prea frumoase, încă între ele ici-colea cîte o hurubă ţigănească sau o făurişte şfierărie, n.m.ţ etc. amestecate stîrnesc în strein o nemulţumire şi greaţă. Uliţile în toate zilele, pline de oameni, cît te îndixesc şsufocă, înghesuie n.m.ţ; carăle, căruţele - asemenea, iară caleştile, în deseară, în toate zilele şi mai ales de sărbători şi dumineca, pretutindenea şi mai cu seamă pe Podul Mogoşoaiei, pînă la Băneasa, Colintina sau Fierestrău - nenumărate (unii zic 2-3mii) (fără dată, 1836).

E uimitor cît de mult seamănă descrierile tuturor celor care, în secolul al XIX-lea, români din Ardeal sau străini, văd pentru prima dată Bucureştiul. între ceea ce notează Timotei Cipariu în jurnal şi documentele rămase de la diplomaţii străini, în majoritate francezi, există o perfectă concordanţă. Primul contact cu Bucureştiul, de la distanţă, este copleşitor: situarea lui este "aşa frumoasă şi romantică, cît ochii miei încă nu s-au putut sătura". într-un şes perfect neted "ca pre masă" plin de grădini şi de pomi se întinde oraşul căruia i se disting bisericile, fiecare cu cîte două pînă la cinci-şase "turnurele", acoperite cu pleu (tablă) şi "amestecate cu pomii şi copacii cei mai mari ai grădinilor din partea de cătră răsărit şi cu palaţurile cele superbe ale boierilor". Din păcate, impresia de aproape "este puţintel almintrilea". Aici încep contrastele, frumuseţe şi urîţenie, bogăţie şi sărăcie, drumuri străjuite de cîte trei rînduri de tei şi "prav ca un nor, de nu te vezi". Nici Timotei Cipariu, care avea 31 de ani la data călătoriei şi era necăsătorit (cum va şi rămîne) şi nici călătorii străini nu lasă neconsemnată frumuseţea şi eleganţa doamnelor, pe care ardeleanul le socoteşte "neasemănate şi mie, pînă atuncea, niciodată în acea măsură ivite la vedere". Bucureştenii se vor arăta călătorului venit din Blaj, la fel ca oraşul lor, bogaţi şi în calităţi şi în defecte. Dacă inima lor deschisă, prietenia, dragostea pentru artă îl cuceresc, înclinaţia de a bîrfi şi a găsi tuturor şi în special persoanelor publice nenumărate hibe este consemnată cu uimire copilărească, pe mai multe pagini. Oricum, din contactul cu Bucureştiul (îi va întîlni aici pe Eliad, Bolliac, Ion Cîmpineanu şi alţi literatori) prea-cumintele Timotei Cipariu are, ca din orice încercare, de cîştigat.
"Şezi, priveşte şi gîndeşte" sau "deplasează-te, priveşte şi gîndeşte" - aceasta e alternativa călătorului. Pentru cel care alege prima variantă, ca Vigny, există numai capcanele gîndului, meandrele mişcării interioare. Pentru cel care alege a doua variantă, ca Timotei Cipariu, pericolele mari şi mici vin din mobilitatea în spaţiu, din schimbarea exterioară, din necunoscut. Călătoria reală consemnată în jurnal are însă aceeaşi funcţie ca voiajul imaginar: este un drum iniţiatic, te modifică lăuntric. Cînd pleacă, Timotei Cipariu este un ardelean pur. Se întoarce îmbogăţit cu contrastele Bucureştiului.