Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Viaţă literară:
Un atlet al negaţiei de Dan C. Mihăilescu


Nu cred că exagerez flagrant dacă spun că Viaţa unui om singur mi se pare cea mai lamentabilă - adică de compătimit - confesiune din memorialistica literaţilor noştri.

Până acum, memoria mea afectivă îi rezervase acest loc lui Romul Munteanu, de ale cărui evocări m-am apucat în trei rânduri, zadarnic, să scriu: aşa de crudă era despuierea de sine, atât de nemiloasă autoscopia umilirilor, frustrărilor, complexelor şi eşuării deopotrivă anatomice şi sentimentale, sociale şi profesionale, conjugale şi profesorale, încât a glosa cu cinică seninătate un astfel de nemilos ecorşeu făcut de bunăvoie mi s-a părut de fiecare dată ceva pur şi simplu inuman.

Ei bine, după ce am trecut, fireşte, prin furia iniţială şi după ce mi-am depăşit, nu fără o vagă senzaţie de greaţă, impulsurile de şarjare acidă, am observat că sunt brusc îmblânzit de o milă nesfârşită faţă de personajul Adrian Marino, ca şi faţă de nedreptatea supremă, pe care şi-a făcut-o, în posteritate, cu mâna lui. Anume faptul că, din pricina pânzei freatice ireversibil îmbibate cu venin din străfundurile fiinţei sale, toate ideile indiscutabil valabile, toată voinţa lui de sistem, dar mai cu seamă admirabila sa pledoarie pentru construcţia culturală temeinică şi de durată - în contracurent cu firea şi tradiţiile eseisticii române - s-au văzut şi se văd condamnate la uitare, alterare sau persiflare, de nu cumva la ridicol. Or, aşa ceva este un păcat capital, egal cu sinuciderea, aş zice.

Fierea memoriei rele

Evocativul, cum ştim, e determinat îndeobşte de natura memoriei: bună sau rea. Sunt memorialişti care ştiu să facă alchimia urâtului, a înfrângerilor şi eşecurilor din propria existenţă, în numele unei morale (cvasi-idilice) a fabulei, pentru care ceea ce contează este extragerea notelor peren-exemplare, a seninătăţii finale, şi nu autoetalarea masochistă. Cei cu memorie rea, ricanând casant sau vituperând revanşard cu voluptatea negativului, preferă, dimpotrivă, atacul la baionetă, postularea viciilor, a grotescului sau a tragicului ca esenţă a existenţei, astfel încât peisajul rezultat este o bolgie cu miasme de pucioasă, unde orice fărâmă de normalitate e anamorfozată întru monstruozitate.

Nu e de intrat acum în istoricul acestei dualităţi. Destul e să spunem că arcanele infernale ale memoriei lui Adrian Marino cuprind în egală măsură persoana evocatorului şi lumea desenată de el.

De-o parte, deci, avem negativul etanş, incredibil prin tenacitatea desfigurantă, al egografiei. Marino îşi depliază când cu sadism, când cu masohism, mizantropia, eul disforic (în perfectă antinomie cu euforiile noiciene), faptul că nu-i place teatrul, că detestă boema literară, dar şi viaţa la ţară, că-i sunt indiferenţi copiii, animalele şi natura, că nu-şi iubeşte în chip deosebit nici ţara, nici trecutul, nici prezentul, că-i ursuz, posac, necomunicativ, că nu şi-a iubit părinţii şi a avut mereu oroare de tot ce ţine de socializare, de viaţa literară, dar şi de sfânta domesticitate a universului familial. E cât se poate de limpede că suferă de mania persecuţiei şi-a contrazicerii, de macromegalie egocentrată, de fervoarea unicităţii, mai bine zis: a magnanimităţii perpetuu ulcerate.

„Am devenit repede un inconformist, refractar, inadaptabil, adesea turbulent". „Detestam aşa-zisa viaţă de familie". „Nu am amintiri frumoase" (o scrie, deşi ştie bine că Lidia, soţia, „ar putea să se considere nedreptăţită"). „Mă surprind de multe ori iritat, irascibil, plin de revolte refulate, de inhibiţii demult ascunse. Devin ursuz, rece, antipatic, inabordabil, «imposibil». Uneori chiar mie însumi". „Am fost prea abstract, prea asocial, prea irealist". „Temperamentul meu este, din nefericire, un amestec oscilant de stoicism şi criticism, de resemnare şi revoltă". „Eram mereu şi peste tot considerat un personaj profund iritant şi antipatic. Un corp străin, inadaptabil şi inasimilabil". „Un marginal, un fel de outlaw etern".

În fine: „A trăi numai din amintiri urâte, mereu cu pumnul în rană, este - cel puţin în cazul temperamentelor constructive de tipul meu - metoda cea mai sigură de ratare, sterilitate definitivă, iremediabilă. Cum poţi să mai construieşti ceva când eşti imediat invadat de zeci, sute de amintiri obsedante, dureroase? De nedreptăţi, umilinţe, resentimente?"
Autoinsularizare, aşadar, cu orice preţ: „de şase decenii gândesc mereu altfel, aproape în toate domeniile. Scara mea de valori este net deosebită de a mediilor sociale şi culturale pe care le-am străbătut". „Deci este vorba de cărţile mele traduse şi editate în limbi străine, în ţară şi străinătate. Strict bibliografic vorbind este, de departe, cel mai mare efort pe care l-a făcut critica română de când este ea. Primul critic tradus în Japonia, de două ori «piratat» la Belgrad, de patru ori editat la Paris şi în spaţiul francofon, al doilea critic român, din România, editat în SUA, tradus în bune condiţii în Italia etc. etc. Toate acestea sunt realităţi incontestabile. Nici un «clasic» al criticii române nu poate oferi ceva asemănător. Şi... totuşi! Am rămas acelaşi etern marginal, un cvasinecunoscut..."

Ceilalţi? Mediocritate, oroare, nimicnicie

Dacă Eul este astfel încapsulat în complexul lui Gulliver, cum să nu-i apară totul ca burlescă, jalnică horă de pigmei?

C. Meissner, „ultimul junimist, o imensă mediocritate". Petre P. Andrei „o profundă mediocritate". I. P Culianu „un subprodus al lui Mircea Eliade". George Ivaşcu, „lichea simpatică", „ilegalist, informator al Siguranţei, logodnic virtual al unei nepoate a Anei Pauker". Arghezi „părea un magazioner sau recepţioner de hotel". G. Călinescu generează „repulsie instinctivă", fiind privit cu „cel mai mare dezgust", un „ciclotimic imprevizibil", „fără nici o conştiinţă etică şi civică. Predispus la simulare, duplicitate şi farsă publică de mari proporţii. Preocupat exclusiv de succesul şi realizarea personală, fără nici un scrupul". Mihail Sadoveanu? „Cabotinism, histrionism, laş". Nichifor Crainic, văzut în închisoare în condiţii mizere, îşi dezvăluie „penisul enorm". Luca Piţu este „măscărici verbal", autor de „mărunte spanacuri". Radu Petrescu? „Mărunt epigon călinescian". Paul Goma - „turbulent, agresiv şi simpatic", dar căzut, apoi, în „derapaje patologice, insanităţi şi aberaţii". Aurel Rău: „mediocritate proletcultistă, parvenit etern, mare activist, carierism imbatabil". C. Regman - „fost propagandist marxist, legionar renegat, se pare".

Dacă Ştefan Aug. Doinaş are „o imensă infatuare", D. Micu este „o mare mediocritate", D. Ţepeneag este „antipatic, temperament sangvin, rebel şi insolit, cu teorii suprarealiste second hand", în schimb Eugen Simion se revelă „un carierist feroce, imbatabil, prototip ambiţios, parvenit la prima generaţie de intelectuali". Se vorbeşte de „mitocăniile lui Fănuş Neagu", Marin Sorescu apare ca un oltean „extrem de agil şi abil, cu cobiliţa etern prin Europa", Ion Gheorghe sfârşeşte ca „biet versificator incult", N. Steinhardt apare drept „cretin" între ghilimele, iar Cezar Ivănescu are o „agresivitate şi vulgaritate ieşite din comun".

Adrian Marino notează „mitocănia" Mariei Banuş, „poetă oficială, suficientă", „aroganţa pretins spirituală" a Ninei Cassian, faptul că Zaharia Sângeorzan este „un personaj abject", Alexandru George este „megaloman, extrem de infatuat şi nedrept", îi vede pe Alexandru Duţu şi S. Damian ca „insolenţi", pe Dan Petrescu „mărunt ratat veninos" cu „profesiunea de cumnat", pe Livius Ciocârlie şi Al. Călinescu drept „colonişti culturali români tipici" şi pe Gabriel Ţepelea „mediocru". Este fioros la adresa Ilenei Mălăncioiu, „poetă profund veninoasă" şi intens psihanalizabilă. Valeriu Cristea este „un obtuz comunist", Gheorghe Crăciun intră la capitolul „ingratitudine", Mircea Martin este „super-sincronizatul oportunist", Gabriel Liiceanu e gratulat cu formula „marele Căpitan filozofic naţional, guru suprem", iar din tot ce înseamnă Nichita Stănescu în poezia română Marino nu reţine decât că, într-o zi, poetul celor 11 Elegii „puţea îngrozitor, nespălat probabil de o săptămână"!

Ion Cristoiu este un „gangster utecist de presă", Roland Barthes - o „catastrofă intelectuală şi morală", Etiemble suferea de o „avariţie sordidă, maladivă", iar Ioana Ieronim „să nu-mi spună nimeni că se ocupa la Washington de.. .«difuzarea culturii române»!"

Ce mai avem? „Ifosele lui Mihai Nasta", „infatuarea lui Bujor Nedelcovici", „aroganţa şi suficienţa" lui Ţvetan Todorov, „obrăznicia" lui Hans Magnus Enzesberger („neîntrecută de nimeni"), „obrăznicia şi agresivitatea unor „filles abusives" precum Marie-France Ionesco („insolenţă de nedescris"), calificarea Ariadnei Combes, în acelaşi context, ca „biată profesoară, pierdută undeva într-un orăşel din Normandia", „înţepatul şi sclifositul Dinu Zamfirescu", „specia detestabilă, de o imensă infatuare" a lui Ion Varlaam, relaţiile lui Romul Munteanu la MAI „ca să nu spun mai mult", „ofiţerul Dan Ciachir", „legionarul Paul Barbăneagră", „golănaşul de profesie" Mircea Dinescu, „autenticul securist" Mihai Ungheanu, „exhibiţionistul monden Alexandru Paleologu, „pentru care nu am nici o stimă", „mediocrul" Liviu Petrescu...

Hai să punem, totuşi, punct.

Să nu-mi spuneţi că multe dintre aceste verdicte sunt riguros exacte. că asta ştiu şi eu prea bine.

Nu asta-i problema.

Problema este că, pas cu pas, tot înaintând otrăvit, ca hipnotizat, în mocirla vieţii literare pe care-o execrează şi o visează asanată, adică aneantizată, Adrian Marino se contaminează ireversibil. El devine una cu miasmele vituperate. Vulpea capătă culoarea şi acreala strugurilor. Aşa cum s-a recunoscut mai mult sau mai puţin conştient în frustrările unui (finalmente) paria ca Alexandru Macedonski („mă consola exemplul lui, victima cea mai ilustră a veninului vieţii literare româneşti, o fatalitate pe care a trebuit s-o suport şi eu"), tot aşa crâncenul anti-Mircea Zaciu a devenit un perfect rival al alambicului de veninuri din Jurnalul acestuia.

Nu există sintagmă mai făţiş, mai ostentativ detestată, în memoriile lui Marino, decât „viaţa literară", sinonim al infernului, balamucului, bordelului, nimicniciei planificate şi nemerniciei atotdistrugătoare. Unul ca mine, care „ierborizează" de câţiva ani pajiştea cu pricina, e taxat numaidecât drept „canalie literară": gândul că un ipochimen precum Dan C. Mihăilescu ar putea intra „cu agresivitate în intimitatea vieţii mele mă umple, de pe acum, de oroare", scrie Marino la pagina 12, după care, la 126, imaginându-şi definirea „infernului critic", răspunde numaidecât: „să mi se citească, în dreapta, o cronică de Gheorghe Grigurcu, iar în stânga o cronică de Dan C. Mihăilescu. Sau invers."

Şi totuşi: ce poate fi mai trist-hazliu decât să-l vezi pe marele teoretician al Construcţiei „celeste", divinul pierdut în sferele non-valahe ale ştiinţei literare, pe atletul negaţiei literarocentrismului, pe campionul ideologiei iluministe, anti-medievalul, anti-romanticul, anti-ruralul ş.a.m.d. eşuând ca un albatros resentimentar pe plaja boemei bârfitoare, cârtind ca ultima ţaţă salonardă, atârnând cu nemiluita verdicte urât mirositoare, pe scurt: comportându-se literar exact ca „oile sale negre"?!? Asta mi se pare cea mai teribilă răzbunare în posteritate a spiritului foiletonistic literar subiectiv-plezirist pe morga scientismului rigorist.

În focurile vieţii sale - de-a nu fi devenit niciodată un pedagog magnetizant ca Noica şi Nae Ionescu, de-a nu fi fost niciodată venerat ca Nicolae Manolescu şi de-a nu fi făcut niciodată şcoală istorico-literară ca Mircea Zaciu - bietul Adrian Marino nu doar că a eşuat ca Bogdan-Duică şi s-a văzut probozit ca epigramistul Macedonski, dar s-a molipsit de toate maladiile netrebniciei valahe. Astfel încât, ajuns la capătul vieţii, îşi vede biografia eşuată şi cărţile căzute în gol, duşmănindu-şi tot ce ar fi trebuit să aibă mai scump: propria-i operă, cărţile!

„Adevărul este că nu le mai iubesc. În unele cazuri aproape că am uitat de existenţa şi apariţia lor (...) Întreg acest efort (...) a căzut, de fapt, în gol."

Nu cred să mai existe în memorialistica românească o asemenea grozăvie: un Narcis care să-şi renege Chipul! Un ideolog literar convins ca a fost Unicul, dar care-şi incendiază opera nesilit de nimeni.

„Anti-literar şi chiar a-literar în cărţile şi studiile pe care le scrie", Marino „este pe deplin scriitor (şi încă: scriitor român tipic) în comportament", observă Daniel Cristea-Enache în nr. 261 din 114 aprilie al Observatorului cultural, acolo unde Antonio Patraş sublinia afinităţile cu Macedonski, iar Paul Cernat notează tocmai contaminarea evocatorului de moravurile incriminate.

„Voinţa de a fi «altul», de a funcţiona «altfel decât ceilalţi» în cultura română domină exponenţial jurnalul, coroborată fiind cu o alta: cu voinţa de a fi recunoscut în altă parte decât în cultura română, de a le impune celor de aici un prestigiu bulversant, sosit de dincolo", conchide Ştefan Borbely în nr. 3 din 2010 al revistei Apostrof. Şi continuă: „Strict psihanalitic, acest lucru înseamnă o exacerbare a tatălui de subtitut în dauna celui real, ceea ce ne duce, în mod inevitabil, înspre complexe profunde, urcate din viaţa infantilă şi din familie. Mi-aş fi dorit ca jurnalul să ofere mai multe detalii în acest sens, numai că autorul şi le reprimă în mod programatic, declarând că nimeni nu are căderea să scotocească nechemat în viaţa lui afectivă".

Verdictul lui Ştefan Borbely sună cât se poate de convingător, cel puţin pentru mine: „ Viaţa unui om singure cartea unui om neliber sub aspect psihic: jurnalul unui justiţialism încrâncenat, unilateral şi exclusivist, în care un om nu se luptă în primul rând cu ceilalţi, ci cu propriii săi demoni".
Obsesia coroanei şi refuzul riscurilor Fixaţia „(ne)recunoaşterii publice", paralel cu exfolierea aşa-zisei marginalizări oficial-instituţionale sufocă spaţiul confesiunilor, deşi CV-ul autorului abundă în sens contrar: Marino a primit premiile Academiei şi Uniunii Scriitorilor, a fost de două ori bursier DAAD şi Pro Helvetia, i s-a încredinţat conducerea Cahiers Roumains d'études litteraires, a avut relaţii intens personale cu un demnitar de talia lui Dumitru Popescu, a participat ani de-a rândul la atâtea colocvii internaţionale refuzate altora, şi-a publicat volume de turism cultural occidental într-o epocă în care majoritatea scriitorilor români nu ajungeau nici până la Ruse ş.a.m.d.

Lupta lui de-o viaţă cu subiectivismul critic, cu impresionismul şi foiletonismul culturii române s-a desfăşurat adeseori cu atacuri sub centură (să veştejeşti lipsa orizontului comparatist occidental al tinerilor critici literari când eşti deplin conştient că aceştia nu au dreptul să călătorească şi să frecventeze marile biblioteci ale lumii?) i-a cariat toate reuşitele. Păi faţă de neagra-i umoralitate, Alexandru George, cu pitoreasca-i morocănoşenie egofilă şi nesmintitul cult al contracurentului, devine de-a dreptul un campion al jubilaţiei!

Aşa se face că ideile demne de-a fi preluate şi discutate azi se văd stânjenite şi malformate de valurile de ranchiună şi resentiment antasate aici. În fond, Marino nu e deloc departe de cioranienele impulsuri sincronizante din Schimbarea la faţă a României, de cutare elanuri din pledoariile eliadeşti privind „profetismul românesc" ori de eforturile noiciene de traducere a lui Blaga. Şi are perfectă dreptate când demolează servilitatea neocolonizatului autohton, „profund mediocru", dar „exclusiv francez sau american" (p. 164), când observă nevrozele, demoralizarea, dezbinarea şi ratarea exilului nostru cultural (pp. 174-176), când atacă excesele tradiţiei literarocentrice (p. 218), ale conformismului, duplicităţii, perversiunii morale şi adaptabilităţii autoanihilante (pp. 231, 251), când apără echivalenţa Holocaust-Gulag (p. 352), califică România ca „ţară a improvizaţiei, a fuşerelii permanente şi şmecheriei generalizate" (p. 417), când notează manevrele anti-Eliade ale nomenclaturii de partid interbelice (p. 242) sau când, apropo de seculara manie a conspirativitei noastre, glosează amar: „noi suntem primii noştri KGB-işti. Şi cei mai influenţi dintre toţi" (p. 439).

Aşa se face şi că, dacă intenţionezi să-i retezi „ideologului iluminist" nedemna, ruşinoasa prezentare a lui Mircea Vulcănescu, meschina, vinovata minimalizare a literaturii universului concentraţionar, sau a colaborării cu Securitatea, te vei trezi acuzat de iraţionalitate şi intoleranţă, aşa cum face (.preventiv) Ovidiu Şimonca în acelaşi nr. 261 al Observatorului cultural.

Fapt este că toţi cei care adoptă calea lui Adrian Marino vor trebui să-i accepte (să-şi asume) nu doar virtuţile, ci şi riscurile. Optând pentru sicitatea erudiţiei, pentru singurătatea bibliotecii, ariditatea teoriei şi ştiinţei literaturii, te condamni ab initio la umilinţă benedictină şi ne-recunoaştere publică. Iar a-i blama, simultan cu nevoinţele condiţiei tale cenuşii, pe ceilalţi - strălucitorii, artiştii criticii literare, împătimiţii gazetăriei, eseiştii lirico-subiectivi ş.a.m.d. - e totuna cu a-ţi asigura porţia zilnică de otravă pe viaţă. Te condamni, repet, la acel paradox suicidar care te determină să vituperezi „aşa-zisa viaţă literară" (cum ghilimetează de zeci de ori, cu furie, Marino) exact în măsura în care te laşi manevrat de ignorarea ei în ceea ce te priveşte.

În sfârşit, despre coabitarea autorului cu Puterea ocultă rămâne să vorbim în articolul următor. Deocamdată, un citat din Memoriile lui Cicerone Ioniţoiu (Din ţara sârmelor ghimpate), apărute anul trecut, tot la Polirom, se impune: „Adrian Marino declanşase arestarea tineretului prin lăudăroşenia lui. El făcuse legătura cu P. N. Ţ. În vara anului 1948, fiind prezentat de Puiu Heul ca ieşean şi de Paul Lăzărescu, acesta cunoscându-l ca asistent al lui G. Călinescu (...) Neseriozitatea şi impostura lui Adrian Marino s-au constatat şi după eliberare, când a devenit omul Securităţii, fiind folosit în străinătate ca agent de influenţă, căutând în Franţa şi Statele Unite să îi convingă pe refugiaţi să nu îl mai atace pe Nicolae Ceauşescu, pentru că acesta face o politică de independenţă faţă de ruşi, şi să se ocupe mai degrabă de apărarea Transilvaniei, care e în pericol să fie pierdută".