Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Un autor remarcat de E. Lovinescu la "Sburătorul" - Dan Faur de ---

În urmă cu ani, cred în preajma mutării sale din Sfinţii Apostoli 56 în str. Crăeşti, soţia fratelui meu, Paula Fechner, mi-a încredinţat "spre păstrare" un geamantan cu "amintiri" de la Fredi. L-am pus bine.

După ce a decedat (29 apr. 2002), l-am deschis. Erau acolo într-o perfectă devălmăşie: acte, autobiografii, placheta sa de poeme suprarealiste "bust", decupaje din publicaţii, "fişe", "note" şi mai ales, manuscrise, dactilograme, însumând mii de pagini - dar şi acestea amestecate. M-am apucat să le pun cap la cap şi să le ordonez într-un fel. Aşa am izbutit să recompun nuvele, proiecte de roman. "Părţi", "capitole" şi "fragmente" din romanul său fluviu Oameni provizorii. Printre acestea din urmă "Munci şi socoteli", cel citit de Dan Faur la "Sburătorul" (22 sept. 1935) şi mult preţuit de amfitrion. "Faur, revelaţie, talent: rom. Oameni provizorii. Un talent nou", va nota maestrul Lovinescu în Agende literare. Publicarea în "Viaţa românească" (an XXVII, nr. 11-12, p. 18-20) a fragmentului - datorată în bună măsură aprecierii lovinesciene - a constituit un prim-pas în cunoaşterea de către iubitorii de literatură a lui Dan Faur.

Acum, după peste 70 de ani de la acest moment, România literară găzduieşte un întreg Capitol (primul) din Partea I Când înfloresc rapiţele a romanului, capitol în care Conu Nicu, antecesor cu 2-3 generaţii al lui Beiu, cel din Munci şi socoteli, istoriseşte cum a reuşit să rotunjească într-un singur trup moşia de la Grozăveşti.



Simion FAUR







Când înfloresc rapiţele



Conu Nicu îşi îmbrăţişă câmpurile, cu o privire lacomă, ca de hultan, ca de lup hămesit. Cât de dragi îi erau şi cât de amarnic se luptase pentru ele, mai întâi cu moştenitorii ăilalţi, din partea "cucoanei", adică din partea mă-si cea cu sânge albastru, şi cu ăştilalţi, cioflingarii, talpa ţării - "talpa iadului", cum le-ar sta mai bine să li se zică, setoşi de pământ, c-ar fi bine să le îndoape la toţi maţele cu câte un kil-două, să se astâmpere!

Ochii lui mari, galbeni în ceaţa scânteierii lor palide, deveniră încercănaţi de o umbră care se trase în jos, spre colţul gurii.

Parcă râdea a rânjet, în timp ce-i treceau prin cap toate imaginile astea care se succedau rapid, într-un film colorat şi anacronic.

Cât de demult se întâmplaseră toate...

Uri, certuri, gelozii, scrâşnete ale sufletului şi ale cărnii, boli şi puroiuri, pe toate le astâmpărase pumnul lui hotărât, palma lui descărnată măturase toate "gunoaiele" care i se puseseră în cale.

Mereu îşi arunca pumnul ca un baros, după sistemul lui "odată şi bine!, odată şi bine!"

Ha! Ha! cât de furtunoase erau vremurile pe atunci, cum ziceau oamenii, ca pe vremea lui ^906, ca pe timpul răzmeriţii...

Conu Nicu se uită în crucea cerului şi catadixi să-şi zâmbească mărunt, ca şi când din gură i se prefirau firele de soare ce-i jucau pe buze, tupilându-se, jucându-se de-a v^aţi ascunselea, în mustaţa umflată pe buză.

,Ehe, acu-i bine, e linişte", mormăi el şi se cutremură la gândul că rostise cuvintele astea, care puteau să însemne, mai ştii, şi o înfruntare adusă lui Dumnezeu.

Că adică, se înfumurase într-atât, încât se credea stăpân pe vrerea soartei, hoţomana.

Şi gândul i se făcu mic şi se lăsă pituluş, tocmai spre fundul fundurilor inimii, care bătea înfundată în nădufuri.

"Ei, bat-o şi vârsta asta!", gândi conu Nicu, cu mai mult temei pus în gândurile sale şi ca să-şi schimbe totodată şi firul altor gânduri, poznaşe, spuse mai^nainte, cam fără multă gândire:

"Da, da! O fi ce a spus doctorul, mai alaltăieri: An-ghi-nă, anghină peee-ctorală..." sau o osterio-scleroză cerebrală".

Ultimele silabe şi vocale le-a rostit atât de repede, atât de înfierbântat să le ştie smulse odată de pe buze, încât şi acum, când gândeşte la felul cum le-a rostit, tot îl mai apucă o spaimă ciudată şi cam copilăroasă.

"Bre omule, parcă-i fi copil!", se ceartă el cu oarecare îngăduinţă. Dar îşi dă seama că aceste cuvinte nu trebuie să le adreseze trupului, ci sufletului şi în faţa acestei privelişti neaşteptate, i se face un gol negru în cap şi amuţeşte.

"Cum, adică, Să fie chiar atât de bolnav? Bolnav de moarte! De moarte, adică?..."

Cuvintele acestea şi altele mai înfrigurate i se zbat în cap ca nişte păsări ce-şi caută scăparea într-o cameră cu pereţii şi cu tavanul din oglinzi lipite între ele.

Pe unde încearcă să-şi afle scăparea, păsările gândului său se trezesc în neştirea oglinzilor, cu ciocurile, cu capetele, cu aripile frânte în ucigaşa poleială, stereotipă, a acestor ziduri care nu spun nimica, n-au nici o fereastră, nici o uşe, nici un petec măcar, pe unde ar putea să se străvadă o zare, un ciob de lumină. Nimica, nimica. O pânză de argint, ucigaşe!...

"Cincizeci şi opt de ani! Cât de repede au trecut, câte vâlvătăi de patimi s-au adăugat an cu an, în jurul frunţii ăsteia, gata-gata s-o cuprindă şi s-o sfârtece. Cum a trebuit să stea în atâtea nopţi şi zile, la pândă, ca lupul, pe patru labe!...

Să stea şi să aştepte, pregătit pentru orice eventualitate...

Conu Nicu îşi îmbrăţişează încă o dată pământurile şi ochii lui aleargă de la un hat la altul, ca şi când ar vrea să le aştearnă pe toate în cap, dragele de ele! ca pe nişte velinţe, ca pe nişte scoarţe înflorate, puse colo pe laviţă, una peste alta, cu levănţică şi sunătoare între ele.

Imaginea asta îi face bine, îi aduce aminte că e amiaza mare şi că bate soarele amarnic, cu mingea lui înfocată şi uriaşe.

Cât de tare rumeneşte lumina care parcă joacă în aer, în roiurile ei de albine care nu se văd.

Privea de pe trepte la postatele care se întindeau ochilor înainte, şi nu se mai sătura să-şi privească pământul.

Era îmbrăcat tot cu haina aceea, de capă cafenie, lungă ca un antiriu şi sub atingerea moale a stofei calde, îşi simţea genunchii goi. De câţiva ani deprinsese de la Mişu, fiu-său, boala asta a naibii, modernă, de a îmbrăca izmene scurte, chiloţi, cum îi spuneau ăştia tinerii.

Făcuse el nazuri până să le îmbrace, nu din cauză că i-ar fi fost teamă de frig că nu le îmbrăca decât vara, la început, ci din cu totul alte motive.

îi plăcea omului să se simtă la largul lui şi iarna sau vara, când îl apucau pandaliile socotelilor, umbla forfotă prin camere, numai în izmene şi cămaşă, scoţând o notă de ici, din cine ştie ce dosar uitat în vreun sertar, o fiţuică din cine ştie care fund al pantalonilor, căci "aritmetica lui se făcea cu bătaie de cap", cum obişnuia el să spună, glumind.



Într-una din zilele acestea de "aritmetică", tocmai picase Mişu la moşie. Tocmai luase licenţa în drept şi venise glonţ acasă, să-i anunţe şi "babacului" fericita veste.

Nici nu se uită la slugile care-l salutau, nici la sufragioaică, nici la mă-sa, coana Angela, care trăia pe atunci, cu gândul de a da cât mai repede ochi cu taică-su.

Strigă într-o cameră, chemă în alta. Aşi, taică-său, nicăieri! Făcu mâna pâlnie la gură şi chemă atât de stăruitor, ca şi când ar fi izbucnit focul la grajduri sau la pătule.

întărâtat de faptul că nu-l află nicăieri, se duse într-o doară în cămara unde-şi ţineau puştile de vânătoare şi-l găsi acolo, prea ocupat să-şi desfunde o carabină, pentru a-l auzi cum trântise uşa de perete.

- Dar bine, tată, eşti fenomenal! rosti tânărul, cu un glas parcă de ventriloc, căci atât de tare i-l gâtuise emoţia revederii.

Conu Nicu nu se miră prea mult de cuvintele precipitate ale fiului său cuprinzându-i cu palmele obrajii, îi sărută cu zgomot.

- Bine că te văd întors acasă, băiete. De mâine, te-ai ars. Vine jidanu ăla Ducu al lui Sason, naiba să-l ia, să ridice porumbu. |s vreo două vagoane juma^te. Supraveghezi încărcarea în carele noastre, eşti atent la cântar, în gară la Pleniţa şi dacă nu ţi-ai pierdut sufletu^, dai şi o raită la frate-tu doctorul, la spital, să-i spui să vie cu mânza ^mnealui pe joia ailaltă, c-am făcut de bani şi vreau să-i tragem una grozavă!

Conu Nicu îşi aduse aminte că băiatul s-a ruşinat mai întâi, văzându-l pe taică-su, coscogeaminte munte de om, stând aproape gol, ca o paparudă, cu puşca sub braţ şi cu vergeaua în cealaltă mână.

Nici dumnealui nu i-a convenit bine treaba asta, că prea era ca ursul ăla purtat de ţigani la panorame.

Păros-păros şi cu un burdihan pe care nu-l cuprindea cămaşa, prea scurtă şi prea îngustă. Parcă se afla gol sau şi mai anevoie, numai în izmene, fără cămaşă. Că atât se ivea din partea dumnealui îmbrăcată, nişte burlane albe, cu beteliile atârnând pe duşumea ca nişte capete de macaroane fleşcăite.



îşi aduse aminte că a avut discuţie mare în privinţa adoptării izmenelor scurte, a chiloţilor. Cică nu i-ar îmbrăca tocmai de ruşine, îi argumenta el lui Mişu, hotărât să nu accepte în ruptul capului, să se îmbrace "caraghios".

Dar până la urmă, ce să-i faci, i-a făcut gustul lui Mişu şi şi-a comandat la Craiova, la Tenembanu, vreo zece perechi, deşi s-a cam ruşinat faţă de domnişoara care însemna măsurile într-un carneţel.

Gusturi copilăreşti şi gata!

Dar vezi, că şi gusturile astea copilăreşti au avut un rost al lor. în izmene mai calea-valea să-şi deretice hârtiile şi să-şi facă "aritmetica lui" dar în chiloţi?

îi era ruşine de slugi, care puteau să-l vadă şi mai ales îi era nu ştiu cum faţă de Veta, sufragioaica, deşi altfel nu se ruşina s-o cheme când făcea baie în cadă, să-l frece zdravăn pe spate şi pe piept cu mănuşa aspră sau spre toamnă cu mănunchiul din frunze de nuc, care lăsa între aburi un miros, de-ţi venea ameţeală şi un gust aşa de, de...

Veta se oprea câteodată din frecat şi izbucnea puternic în cascade de râs, pe care nu i le puteau opri nici cuvintele blânde, nici apostrofele cele mai violente.

- "Măi femeie, ce ţi-a venit?", prindea el să spună, uşor, gâdilat pe la ţâţe, de buricele degetelor ei care întârziau savant tocmai prin zonele acelea, cunoscându-i slăbiciunea.

- "Ia, aşa, cum se scarpină scroafa de pom", spunea ea şi-i râdea în faţă, cu toţi dinţii.

- "Bine, bine, oi râde tu, da-ţi găsesc eu scărpinătoarea acuşa!..."

- "Ba mai va, c-asta aştept şi eu", spunea ea cu violenţă, râzând parcă mai iute, mai năstruşnic, cu piper şi aromă în cuvintele parcă umede de scuipat cald şi mirosind a floare.

Atunci îi căuta sânii cu ochii, ca pe nişte pere înfiorate de muşcătura luminii şi o ruga să-i ajungă cu braţele până la încheietura genunchilor, "unde se pune râca".

Ea ştie că rugămintea asta e numai un şiretlic, dar se făcea a nu pricepe, se făcea a nu vedea şi se lăsa tot mai mult pe vine, până ce spuza gurii îi aburea faţa de sac fiert a Conului Mişu, brobonată de picuri de sudoare, care fornăia subţire, de plăcere şi-i căuta cu nările mirosul de azimă ce se ridica dintre sâni.

- "Mă, mă, bestie!", spunea el înduioşat deodată, vrând parcă să se ridice dintre braţele ei, care-l prindeau şi-l rupeau, lăsându-i câte o dungă roşie, adâncă, pe muşchii picioarelor, scuturaţi din toate fibrele, de palmele ei harnice.

Apoi se lăsa în voia ei şi zâmbea, zâmbea fericit ca un copil, până a nu prinde să adoarmă de-a-binelea.

Conu Nicu nu-şi poate închipui de ce i-au venit în minte toate aceste scene, tocmai acum când îşi îmbrăţişează cu ochii pământurile.

E singur, adică aproape singur, căci Veta e aici, prin jurul casei, probabil pe la bucătării sau în grădină, să vadă ce fac fetele alea pe care le-a pus Mâlcomete să culeagă mazărea...

Nicu e departe, la Paris, să-şi dea doctoratul, iar Mişu e cu nevastă-sa la Govora, la băi. Săraca nevastă-sa, tânără şi cu boala aia care se târâie după ea, ca o haită înfometată care stă s-o sfâşie... Poate apele alea să aducă o minune, că s-a topit săraca, s-a lipit de oase ca o scândură...

Boala, boleşniţa dracului! Gândul bolii îi aduse iar în minte cuvintele doctorului: anghină pectorală!

Ce o fi însemnând cuvântul ăsta pectorală? De, el n-a învăţat prea mult, că n-a avut timpul să se ţină de asta. Ar întreba-o pe Veta. Dar nici Veta n-o fi ştiind desigur şi o să-i râdă în nas, crezând că-i spune vreo vorbă de ruşine, ca s-o întărâte cum avea obiceiul deseori.

Al dracului sare soarele, de la un pământ la altul, de la Siliştea Crucii, la morminte, de la morminte la Gura lupului, de la Gura lupului, sus de tot, spre hotarul cu Mehedinţii, spre pădure, în porumbiştea înfundată a Colopărului.

Toate pământurile astea sunt ale lui, ale căsii lui, ale sufletului său neîmpăcat şi viu.

Şi toate bătăliile care le-a dat pentru ca să nu-i scape din mâini, unele, pentru ca să-i încapă în palme, în braţe, să le cuprindă cu dinţii pe cele mai grele de căpetat, toate trântele astea câştigate doar cu truda lui de câine care nu s-a dat îndărăt nici cu-n pas, din faţa primejdiei de a fi prins şi gâtuit de pizme şi de duşmănii omeneşti şi tâlhăreşti, i-au folosit să le adune, să le cuprindă sub o singură seceră a braţului, ca pe un snop dolofan de grâu copt.

Năsturel îşi ţinea cu dinţii cele treizeci şi şase de pogoane pe care le făcuse, le adunase, din noaptea care o făcea zi şi din ziua care o făcea noapte, aplecat peste roţile lui, peste loitrele, obezile şi spiţele carelor. Şi avea o iscălitură frumoasă Năsturel, înfocat om şi al dracului peşicherul. Cât de gingaş o încondeia el pe fiecare car ieşit din mâinile lui, şi iscălitura asta ar fi vrut s-o aibă, Conu Niculae pe o coală albă, nu din pensulă cu încondeietură roşie şi albastră, ca pe care.

O iscălitură trasă cu peniţa şi gata, dacă ar fi ieşit desenată ca un vierme rupt pe coala albă, Conu Nicu ar fi fost fericit. I-ar fi dat cât ar fi cerut şi peste cât ar fi cerut, numai să-şi pună iscălitura lui rotundă, pe actul de vânzare-cumpărare.

Dar nu fu chip să-l convingă nici într-o săptămână, nici într-un an, nici în cinci, până i-a venit Conului Nicu un plan, pân^i-a văzut la o horă pe fiu-său cum juca cu Mariţa a lui Stan ăl de face plapume şi s-a dus şi s-a înţeles cu ăsta şi ăsta s-a înţeles cu fata şi fata a simţit că ar fi uşor de dus, să-l lege la ochi, să-i încuie inima, să-i facă zăvor sufletului, şi că ar fi bine să se facă cât de grabă cucoană şi să pună mâna pe Gicu care e gata să se facă peste câteva luni popă, că e bine să fi preuteasă şi să-ţi spună toată lumea "săru mâna!"

Şi zis şi făcut, aşa se întâmplă! Dar vezi că nu aşa pe tocmeală, cum îşi închipuise Conu Nicu, ci cu vărsare de pojar omenesc, de sânge, înghiţi-l-ar pământul, să

nu-l vadă acum cum i se roteşte în cap, ca un uliu, a dojană, a înfruntare!...

Dar cum era dat naibii şi neluat, neînţărcat de nimeni, de suflet de om, dar^ mi-te de scâncelile de cotoi ale lui fiu-său.

Năsturel nu luă în seamă cuvintele proaste şi nesocotite ale "ţârcovnicului", ale lui fiu-său care vroia ca taică-său să-i dea pământul de pe acum, să-l "înzestreze" ca pe o muiere.

îl târnui când îndrăzni să-şi repete a doua oară cererea şi-l alungă din ogradă, cât de măgădău era.

Gicu se duse glonţ la casa lui socru-său, făcu nunta într-o săptămână şi după petrecerile şi bairamurile cu miez dulce ale primelor zile de după nuntă, ieşi într-o dis-de-dimineaţă cu sapa pe umeri, cu gândul bun să se ducă pe postata lui taică-său, care în gândurile sale îndărătnice şi atotstăpânitoare era de acum a sa şi să cureţe de bălării rapiţa ca-abia începea să se înfiripe în frunze.

Nu ştiu ce megieş îl văzu uitându-se în soare, înainte de a scuipa în palme ca să se apuce de lucru şi ţin-te pânză să nu te rupi.

Se duse într-un suflet la Năsturel să-i spună povestea şi acesta, cu o falcă în cer şi cu alta în pământ, lăsă baltă o roată pe care tocmai se pregătea s-o înşeuieze în chingă de fier şi luând într-o mână barosul şi în alta tesla, coborî dealul grădinii, ca să ajungă mai repede în drumul mare.

Şi se întâmplă ce nu ar fi ieşit să se întâmple din gândul dintâi al cuconului Nicu.

Curtea boierească află mai târziu, spre amurg, de cele ce se făcuseră între brazdele răscolite.

Fusese un tărăboi întreg, o groaznică hăcuială de-o parte şi de alta, între tată şi fiu. Ajuns între rapiţe, Năsturel a prins să-l gonească pe Gicu de pe brazde, după pământuri, suduindu-l tare şi sălbatec de cruci şi Dumnezei, şi se încăpăţâna şi se lua la întrecere cu ta-su, dar Gicu a uitat că e aproape popă şi nu se cade să-l înfrunte pe taică-su şi-l suduia şi mai tare.

Ca unul ce cunoştea din Scripturile învăţate pe de rost toţi sfinţii mai mari arătoşi şi mai mititei ai calendarului, îi pomenea împotriva lui taică-său, în fel şi chip, oprindu-se din goană când obosea, şi ameninţându-l la rându-i că-l va deşela cu coada cazmalei.

Totul s-ar afârşit cu bine, dacă Gicu nu s-ar fi împiedecat de o scurtură de vişin sălbatec, ce înverzise pe o măgură. S-a împiedecat şi a căzut, buf! cât mi ţi-i găliganul.

Atât i-a trebuit să-l vadă căzând, rostogolindu-se taică-su. Fugi în goana mare până acolo şi haţ! mi-ţi-l prinse.

îl luă de spinare, îl întoarse cu faţa în sus şi-i repezi între moalele obrazului doi pumni înfricoşaţi, de-i crăpă obrazul ca spart de cuţit. Apoi îi repezi alţi pumni mai repezi, mai mici, dar tot atât de vârtoşi, în jurul gurii, până-i podidi roşu şi îmbelşugat, cişmeaua sângelui.

La vederea focului ăsta roşu, parcă se opri puţin, dar aşi! mai al dracului începu să-l bată peste faţă cu palmele, parcă îl jupuia de pojghiţa obrazului, când da cu sete.

Apoi se sătură de dat palme şi începu să-l joace în picioare, să-l piseze ca şi când ar fi jucat tontoroiul într-un singur loc, pe un nod de pământ.

Şi nodul de pământ care ţipa şi blestema, ca din gură de şarpe, era Gicu "hoţomanu, ţârcovnicu şi hoţomanu".

Deodată i se făcu negru în faţa ochilor şi i se păru că vede pe faţa urâtă şi crâmpoţită de sânge şi scursori a "ţârcovnicului", o adiere de râs, ba un râs înfricoşat şi sălbatic, o apă care lucea între buzele lui lacome de pământ, o ţâfnă, o bătaie de joc care i-o adresa lui, care era taică-su, care, ostenise să-l facă om, ţinându-l pe la şcolile popeşti din Craiova...

Şi cuprins de furie, băgă palma în ţărână şi cu ea plină, îndesată de pământul udat de ploaia din ajun, îngenunchie lângă cel doborât, şi venindu-i cu pumnul care ţinea clisa până în dreptul bărbiei, îi căscă cu cealaltă mână dinţii, şi aruncă tot boţul de pământ în gura încă înecată de sânge, după care aşteptă cu palma îndesată ca un oblon, pe gura închisă cu sila, să-şi dea ochii peste cap şi să se înece.

- Na, ţârcovnicule! Fir-ai al dracului şi al lui mă-ta care te-a făcut şi te-a-nchinat!... Pământ ai vrut de la mine, pământ ai acum! ^necate-ai cu ce ţi-am dăruit eu!...

Ochii celui astupat cu acest cep al mâniei lui Năsturel începuseră să se facă cepe în cap şi să-şi adune de pe margini, spre mijlocul luminilor şuviţele de sânge, vestitoare ale înecului grabnic.

însă pofta de viaţă, setea de viaţă a mădularelor tinere, a copacului tânăr care deşi doborât de furtună nu fusese răpus, începu să gâlgâie prin toţi porii deschişi acum spre scăpare, spre scăparea cărnii.

O întorsătură ca de hergheliu, apoi un salt rostogolit, fură deajuns pentru ca acel care fusese înlănţuit în cazul până acum să devină stăpân şi într-o fulgerare, călău.

Gicu ridică de jos tesla pe care Năsturel o lăsase ca nefolositoare şi făcând din miezul rărunchilor hac!, ca şi când ai avea să despici un nod care se ţine prea înverşunat de mijlocul lemnului, sparse ţeasta care se ivi în calea loviturii, piezişe şi ochiul lui din dreapta zări cu spaimă cum sare în lături, ca o aşchie, o parte din cap. Cum ţâşnesc departe bucăţi storcoşite de creier. Văzu parcă cum se lasă frântă în zgârciurile pielii, urechea, ca o floare închisă în ea însăşi şi nefolositoare şi începu să urle, să urle ca un apucat, fugind ca ducă-se pe pustii, bătând câmpurile, ca un zănatec.

- Auliu, taică, ce ţi-am făcut! Auliu taică că te omorâi! Auliu taică, auliu taică...

Strigătele lui Gicu îi mai răsună şi acum în urechi, conului Nicu şi ecoul acestor ţipete zbuciumate n-are nimic omenesc în el. îl irită, parcă ar lătra nişte câini, din senin sau poate numai la o lună plină şi îmbietoare...

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara