Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica ediţiilor:
Un avangardist regăsit: Sesto Pals de Răzvan Voncu

Sesto Pals, Poezie avangardistă şi alte poeme (1930-1955), antologie şi ediţie îngrijită de Michael Finkenthal, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2015, 152 pag.

Până nu demult, numele lui Sesto Pals părea a fi cel al unui sans-oeuvre. Menţionat sau chiar comentat în unele cercetări dedicate avangardei româneşti (cele ale lui Ion Pop şi Ovidiu Morar, în primul rând), autorul nu era, totuşi, cunoscut dincolo de un cerc mic de specialişti, iar revista în care scrisul său s-a manifestat cel mai abundent, „Alge“, e inaccesibilă cititorului care nu freceventează Biblioteca Academiei (dar nici acolo colecţia nu este completă).

Mai mult: părea că, după cel de-Al Doilea Război Mondial, nu doar spiritul avangardist, ci şi preocupările literare ale lui Sesto Pals se topiseră, din fostul scriitor rămânând un eminent inginer de căi ferate. Redescoperirea târzie, din anii ’80, când se afla deja în Israel, a adăugat mult legendei şi mai puţin cunoaşterii operei.

Îi datorăm lui Michael Finkenthal efortul – termenul nu e deloc convenţional – de a aduna, pentru prima dată, toate poemele lui Sesto Pals într-un volum. Pe cele editate, din anii ’30-’40, apărute în cele două serii ale revistei „Alge”, în voit-scandaloasa „Muci” (număr unic) şi în „unu”, precum şi pe cele inedite. Cum cea de-a doua serie a „Alge”-lor este incompletă în bibliotecile publice, a fost nevoie de intervenţia unui colecţionar discret, posesor al numărului 3, şi de medierea lui Florin Colonaş, pentru ca opera edită să poată fi reeditată în întregime. La rândul lor, ineditele sunt grupate în două calupuri: primul, alcătuit din caietul intitulat Marţianul, datat 1950- 1952, iar celălalt, din texte risipite pe foi volante şi în alte caiete, datate 1940-1955. Adunarea şi ordonarea lor nu a fost deloc uşoară, de aceea am folosit termenul de efort, chiar dacă supleţea interpretativă a lui Michael Finkenthal şi cunoaşterea deplină a circumstanţelor vieţii şi operei lui Sesto Pals fac ca ediţia să pară că decurge de la sine.

Poezie avangardistă şi alte poeme (1930-1955) nu este prima reeditare din poezia acestui autor misterios. Încă din 1998, Nicolae Tzone a publicat Omul ciudat (reluată în 2003), prima culegere purtând semnătura lui Sesto Pals apărută în ţară, cu 4 ani înaintea plecării poetului dintre noi. Dar cea de faţă este 1) cea mai amplă de până acum, aproape jumătate din volum constând în inedite, şi 2) singura concepută într-o perspectivă integrată a operei (literare, plastice şi filosofice) a lui Sesto Pals. Nu este, cum spune Michael Finkenthal în Cuvânt înainte, o ediţie critică, ci una recuperatoare, care surmontează, la modul ideal, deceniile de tăcere (auto)impusă şi strategiile defensive prin care, înainte de a pleca în Israel, autorul şi-a ascuns manuscrisele, pe care Securitatea nu i-a permis să le ia cu el. Destinul convulsionat al manuscriselor şi dificultatea datării lor îl determină pe editor să afirme că „alcătuirea unei ediţii critice a poeziei lui Sesto Pals nu va fi uşoară, cu siguranţă”.

Sunt, dacă am numărat bine, 62 de poezii în acest volum. Puţine, după standardele modernismului, care, însă, sunt irelevante pentru un poet avangardist, pentru care canoanele artei convenţionale sunt ilegitime. Deocamdată, în acord cu Michael Finkenthal, aş spune că sunt suficiente pentru a ne configura viziunea lui Sesto Pals şi paşii evoluţiei sale artistice, în timp. Ca şi pentru a relaţiona această evoluţie cu evoluţia avangardei artistice româneşti, în contextul marilor zguduiri istorice care ne-au afectat, la jumătatea secolului trecut: legislaţia rasială şi antisemitismul, statul naţional-legionar, războiul şi regimul antonescian, Holocaustul, apoi instalarea comunismului şi a realismului socialist, ca unică metodă de creaţie.

Din acest punct de vedere, Poezie avangardistă şi alte poeme (1930- 1955) este o contribuţie esenţială la cunoaşterea acestei personalităţi misterioase a avangardei româneşti, ca şi a contextelor complicate în care avangarda şi avangardiştii s-au acomodat (sau nu) cu mediul politic.

În opinia mea, principalul câştig al prezentei culegeri – dincolo de argumentul cantitativ al restituirii, după manuscrise, a unui număr (relativ) mare de inedite – constă în schimbarea perspectivei asupra operei lui Sesto Pals, în raport cu ceea ce ştiam din Omul ciudat. Acea primă culegere ne avertizase că scriitorul era mai mult decât un interesant marginal, un inteligent sans-oeuvre, care a gravitat un timp în jurul grupului de la „Alge”. Dar nu ne-a dat nici dimensiunea acestei preocupări pentru poezie, nici reperele unei „filosofii a operei”, pe care publicarea ineditelor – deopotrivă literare şi filosofice – au făcut-o vizibilă.

În primul rând, ca să rămân în spaţiul preocupărilor filosofice hegeliene ale lui Sesto Pals, aş atrage atenţia că „sporul cantitativ” al operei poetice a făcut vizibilă o caracteristică a acesteia, pe care ediţiile anterioare, parcimonioase, nu o revelaseră. Este vorba de complexitatea fenomenului avangardist din creaţia lui Sesto Pals, care nu rămâne fidel uneia sau alteia dintre formulele (suprarealism, constructivism, dadaism ş.a.) care făceau furori în spaţiul românesc şi european. Avangardismul său este unul eclectic, care implică şi o bună doză de diferenţiere. De la suprarealismul de stil Breton şi până la „expresionismul despletit”, de care vorbeşte Ion Pop, mai multe feluri de avangardă pătrund şi se întretaie în creaţia lui Sesto Pals, de-a lungul timpului. În special ineditele lasă să se vadă o evoluţie şi o mai matură reflecţie asupra literaturii: era, cumva, inevitabil să se întâmple asta, mai ales că, după scandalul de „pornografie”, în care (la instigarea lui Iorga) va fi condamnat la doi ani de închisoare cu suspendare, poetul se va retrage cu totul de pe scena literară. Scriind „pentru sertar” – şi, în realitate, pentru mai târziu –, Sesto Pals este mai puţin preocupat de violentarea conştiinţei artistice şi sociale burgheze, cât de text. Poeziile sale ies din sfera manifestului şi intră în cea a unui original supra-text, cu trimiteri la filosofia pe care o practica (tot in petto, desigur) şi cu evidente remetaboliză ri ale unor simboluri şi motive din opera de tinereţe.

De asemenea, ghicim, în special în ineditele din caietul Marţianul, pe lângă auto-reflexivitatea uşor de decelat, şi o tentativă de a vorbi, în subtext, despre epocă. Despre ce se petrece cu ceilalţi avangardişti – unii, aflaţi în exil, alţii, pe cai mari, în fruntea artei realist-socialiste –, despre ce se petrece cu idealurile de stânga ale generaţiei lor şi despre propria-i marginalizare. Titlul e autoreferenţial, însă poemele nu sunt în întregime. Cele mai multe vizează condiţia umană şi alienarea progresivă, care în România era provocată de totalitarism.

În fine, Poezie avangardistă şi alte poeme (1930-1955) mai evidenţiază un aspect important. Este vorba de istoricitatea fenomenului avangardist, care îşi propusese tocmai să abolească, împreună cu alte caracteristici structurale ale literaturii, şi istoricitatea acesteia. E încă o dovadă că şi anti-literatura este tot literatură, iar retorica alungată pe uşă din text se întoarce pe geam... Şi că, în fond, suprarealiştii nu s-au oprit (cum spune istoria literară tradiţională) la manifeste şi destructurare, ci au scris, în cele din urmă, literatură adevărată, chiar dacă după o formulă artistică neobişnuită. Ceea ce opera lui Gellu Naum, să zicem, ne-a oferit la scară mare, cea a lui Sesto Pals ne oferă la o scară mai redusă: spectacolul unei poezii care începe prin a nega şi sfârşeşte, fără a se contrazice, prin a afirma. Semn că e autentică.

Atrag atenţia asupra demersului sistematic pe care Michael Finkenthal îl derulează, pe mai multe planuri, pentru recuperarea integrală a personalităţii şi operei lui Sesto Pals. Dar nu numai a lui, ci şi a altor avangardişti pe care o istorie nefavorabilă i-a scos din circuitul culturii române (vezi monografia consacrată lui D. Trost). Datorită lor, avangarda românească dobândeşte o consistenţă pe care istoriile literare mai vechi i-o neagă – dincolo de pregnanţa unor manifeste literare răsunătoare –, şi care o consacră, cum am mai spus cu alte ocazii, drept a treia dimensiune spirituală a interbelicului românesc, alături de modernismul lovinescian (cu care are tangenţe, dar nu se confundă) şi de tradiţionalism.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara