Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Semn De Carte:
Un avatar romantic de Gheorghe Grigurcu

Aparent anacronică, lira lui Miron Kiropol, una dintre cele mai importante pe care le avem azi, se întoarce cutezător spre un glorios moment poetic, cel al romantismului german. Pe strunele ei prind fiinţă nu o dată imagini muzicale ce sintetizează energia creatoare la modul unei voluptuos-dureroase eliberări de materie, a producerii unei atmosfere a spiritului (Jean Paul numea muzica o "poezie a aerului"). Principiul melic, conţinînd vagul sugestiv, indefinitul propice reveriei dar şi meditaţiei, a fost resimţit de Novalis drept o expresie a înrudirii funciare a artelor în strădania lor de-a capta vibraţiile vieţii noastre lăuntrice: "Orice frază generală, imprecisă, are ceva muzical. Ea provoacă fantezii filosofice - fără să ducă la apariţia vreunei succesiuni determinate de idei filosofice sau a vreunei idei filosofice particulare". Pentru a-şi extinde sinecdoca reflexivă printr-o largă acoladă existenţială: "Poezia lirică este corul în drama vieţii - lumea. Poetul liric este un cor alcătuit armonios din tinereţe, bătrîneţe, bucurie, simpatie şi înţelepciune". La rîndu-i, emulul român al autorului Diotimei îşi varsă asocierile vizionare, cu tonalitate de rugă, în potirul salutar al muzicii: "Dacă aş rămîne în vidul ce de acum înainte are / A nevăzuţilor mişcare / Şi în sine străluceşte pe cînd mă contemplă / Cu văpaia sa, aş ţine / Un colocviu fără milă cu eroarea din mine, / În genunchi, cu faţa în lacrimi către templul / Prăbuşirii soarelui. / Sfinte Dumnezeule, sfinte tare, sfinte fără de moarte, / Ascult sunetele ce mă înconjoară / Născute din mîinile tale, cu pudică / Soartă, căci ele îmi devin gîtlej. /Slujitorii surîsului curăţă de pe sabie rugina. / Acum din oţel se plămădeşte o muzică / Sau mai curînd al florilor miez" (Dacă aş rămîne în vidul ce de acum înainte are...). Muzicienii apar în rolul unor consolatoare duhuri sepulcrale: "Şi iată vin muzicienii cu flaute / Din care ies pe cînd eu mor / Gisanţii frumoşi cu frumoase moarte, / Despre cădere avînd ochi iertători" (Şi iată vin muzicienii cu flaute...). Verbele înseşi, în narcoza lor simbolic autumnală, se cer asimilate muzicii lui Bach: "Cuvintele narcotice de ieri / Prin durerea lor mă subjugă. / Şi le aud gemînd ca fugă / În toamna ce lui Bach o cer / Să-mi fie unicul mister" (Cuvintele narcotice de ieri...). Ori printr-o mai cuprinzătoare mişcare cinestezică devin trăsătura relaţiei dintre Logosul divin şi graiul poeticesc: "Prin aceasta sunt un compus al tuturor cuvintelor / Pe care gura lui Dumnezeu le-a cunoscut, / Astfel vărsat în cantic / Şi luînd ipostaza parfumurilor şi ale sunetelor" (Lui Baudelaire).

Evident, în calitatea sa de adorator al muzicii, Miron Kiropol e prea puţin carnal în favoarea unei abstractizări corespunzătoare elanului d-sale liric imanent, căruia i s-ar potrivi vorba prin care Leopardi definea poezia, o "respiraţie a sufletului". Înregistrăm aici o religiozitate nedogmatică. O religiozitate mai curînd umorală. Forma sa caracteristică e această asceză a discursului care se leapădă de trupeasca povară printr-o elansare spre infinitul misterului. Nedorindu-se un jurnal al accidentalului senzorial, al împotmolirii în materia absconsă a concretului, creaţia lui Miron Kiropol aspiră spre revelaţie. Odată cu învelişul cărnii e repudiată şi suferinţa diferenţierii sexuale, sub semnul androginului arhetipal: "Să nu aud nici foşnirea cărnii, / Nici carnea-n sine cînd dă aroma / Amestecată cu ploaia serii / În care trăiesc fantomaticele stări ale acestei lacrimi. / Pe acolo coboară cu piciorul ce tremură / Aceea altădată androgină universului şi mie" (Să nu aud nici foşnirea cărnii...). Condiţia în care nădăjduieşte a se recunoaşte bardul, în dificultatea încercărilor iniţiatice pe care le străbate, e cea an­ge­lică: "Ascultă Doamne, zi tristă ce port, / În carne e gi­sant, sufletul mort. / Spre neagra-mi viaţă de mă-ntorc, trecută, / Văd plîngînd chei de tăinuite porţi, / Am venit lumii să joc prost ce sorţi? / Aceia conţinînd blestemat foc? / M-ai făcut înger în escortă? (Ascultă Doamne, zi tristă ce port...). Absolutul se întrevede prin suferinţa deopotrivă a materiei somatice şi a visului impur în tensiunea sa implacabil mundană: "De cînd acerastă carne mi-a fost pază / Şi despăgubire, visul ce mă loveşte orb / Cu confreria rănilor lucrează / revelator al infinitului fără corp" (De cînd această carne mi-a fost pază...). Lovit de "această îndelungată pierzare", poetul îşi contemplă lacrima din "corpul inert", conştient că "fibra cea mai înfiorătoare" e doar "masca amoroasă" a delirului, în timp ce veritabila iubire, de bună seamă agape, e "un giuvaer ce mă eliberează".

Stăpînit de obsesia primordialului, Miron Kiropol se angajează pe o cale regală a creaţiei pînă dincolo de ceea ce ar putea oferi cuvîntul, într-un miraj al sunetului policrom, într-o feerie a unei primăvăratice prospeţimi: "înaltul gînd din început - / Ce de abisul înaripat e susţinut / Şi de vocile care ne mîngîie şi poartă spaima, / Ale curcubeului în gîtlej de copii - / Îmi dă mugurii ce-mi sunt unică haină" (Înaltul gînd din început...). Apogeul aparţine departelui indicibil, numai proximitatea se textualizează: "O, jubilează tot ce e departe, / Tot ceea ce apropiat (zare) intră-n carte" (Am urmat cărările cu urme halucinatorii...). Ca şi următoarea aproximare a belşugului biblic, a paradoxalei fecundităţi virginale: "În ziua întîia am rîs către toate, / Era o jubilaţie de ţară unde curgea lapte şi miere, / Era la capătul drumului o sfîntă adiere de fecioare însărcinate" (În ziua întîia am rîs către toate...). Oprimat de toate cele ce sunt, nu în ultimul rînd de singurătatea care e un "şarpe", vieţuind cu "lacrima greu zăvorîtă-n urmă", autorul ajunge a deplora Creaţia lumii ca atare, presupunînd că însuşi Demiurgul o regretă: "Prea bine vreau să-L las plîngînd pe Dumnezeu". Tot ce e lumesc riscă a fi greşit, împins spre păcat. Nu face excepţie nici conştiinţa "nefericirii", implicit antidivină. "Orice memorie poate să fie eronată, / Chiar şi aceea trăită de nefericire. / Gropii comune i-am fost adeseori mire / Şi întotdeauna mi-am spus: Am greşit. / Nu trebuia să vin pe lume? / Aici pînă şi aerul mă transformă în păcat" (Orice memorie poate să fie eronată...). Idealul e aşadar increatul. Însă incapabili a-l mai realiza, ne regăsim în impasibilitate, în absenţă: "Mă aflu iar pe locul morţii mele. / E înflorit, aproape de însinguratul testament / Al ploii peste seninătatea urnelor. / Dar eu lipsesc din toate, / Pînă şi vîntul ce m-a risipit mă uită. / O frunză parcă dă din umeri / Cînd trec în duh pe lîngă ea" (Mă aflu iar pe locul morţii mele...).

Nefiind totuşi cu putinţă totala extragere din real a făpturii umane, o perspectivă ce se îmbie poeziei este cea a sublimului conştiinţei, a răsucirii acesteia dinspre insensibilitate şi apatie către lumina harului. Chiar dacă lumea dată e discontinuă, umbrită de imperfecţiunea creaturii, în raza unei asemenea lumini se poate ivi acel spaţiu privilegiat între toate în care se unifică eternitatea şi vremelnicia, transcendenţa şi imanenţa, absolutul şi contingentul. Individualitatea fragilă, inconsistentă se poate degreva astfel de sine, topindu-se în mişcarea ascensională a năzuinţei sale expiatoare. Transpus într-un mit al nupţiilor solare, al regenerării din cenuşa pierzaniilor, poetul se rosteşte înaripat, hölderlinian: "Împrejurul a toate e o urzeală / De lacrimă îngropată, acest discurs / Floral, în visul celui defunct: tînăr mire. / Şi rîde scuturînd pădurea inima jucăuşă / Ce are soarele în al său curs. / Mă voi hrăni din tine, vapor-fantomă, / Prin mijlocirea sfîrşitului în nepotolita dimineaţă. / Pentru a reîncepe o altă viaţă / Înaintea mirtului mă plec. / Sunt malul născut din Fenix, / Ce invadează lumina şi umple / Flăcări şi săgeţi de cunoaştere fericită, / De vrajă ca ultimă ispită. / Şi tîmplele cară cuvintele / Într-o bătaie de aripi. / Vezi, în cer cîntă din podoabe ireale? / Figurile cu stări de portocale" (Împrejurul a toate e o urzeală...). Graiul îşi pierde impuritatea în suflul mistic, luminozitatea emană de-a dreptul din piept, chiar trupul se mîntuie, contopindu-se cu năluca aeriană a redempţiunii ce conciliază microcosmul cu macrocosmul. La un moment dat, versurile aproximează şansa unui Paradis secund: "Iată mă sting, sunt iubit / De făgăduiala galbenului ce invadează / Pămîntul, chiar şi pe ascunsul ofidian. / Cuvîntul cu blîndeţea se declină / În fără învăţătura zilei. / Pe aici mai se tînguie un suflu / Ieşit din pieptul prea greu de lumină. / O marială formă îl străpunge, / Inebranlabilă limpezime. / Răsună acelaşi oratoriu / Al corpului, şi viziunile un caier / De dorinţe divinatorii / De la pămînt la macrocosm, fac din el şi din aer" (Iată mă sting, sunt iubit...). Un astfel de elan vital de factură edenică dobîndeşte însă pulsaţii extrem de puternice, convulsii dionisiace, încît figura oraculară a lui Hölderlin, se întîlneşte cu cea năvalnic instinctuală a lui Nietzsche: "Pe chipul metopei / Se aşază viziune a ghimpilor ce mă înconjoară / În locul braţelor tale, vară / Deodată exil. / Aş vrea să rîd de mine şi de aştri, / Aş vrea să fiu un joc infantil / În lunca peste care cîntă veştejirea. / Bîlbîi în genunchi focul. / Tu, rugăciune, din ce altă / Fecunditate mă conjuri / Cu lacrima ta să mă fac arbor pentru un sicriu?" (Reîncarnarea sfintelor naturi).

Postura pietăţii revine atunci cînd Miron Kiropol îşi mărturiseşte, în sesizante accente, aşteptarea. Aceasta reprezintă o abstragere din circuitul prezentului, o dăruire în contul virtualităţii, deci un sacrificiu sui generis. Nădăjduind, crezi în ceva, recunoşti o transcendenţă căreia îi aduci o ofrandă lăuntrică: "Sunt în aşteptarea fără început şi fără sfîrşit, / Într-o virginitate fără himen / Cu viermii ca virginitate. / Fiarele vizitează trupul născut / De aerul ce mă ţine pe scut / Dar cu un misterios cinism / Abandonîndu-mă printre vîrste / Pînă cînd mă fărîmiţez / Încă o dată şi încă o dată / Pentru multiflora judecată" (Ca un fruct). Renaşterea rămîne la orizont: "Sunt matricea oferită stigmatelor / Unde frumuseţea în fetus de cinabru / Se dăruieşte pentru a-mi dărui credinţa sa, / Iar mîine din această matrice / Pe care o crestează / Cu dinţi şi unghii liturgice, va renaşte" (În bezna asta de elfi şi talisman...). Sechestrat fiind de un întreg "ocean cu bestiale roze", poetul percepe iarăşi în cheia mitologiei elene, atît de scumpă lui Hölderlin, că "Sibila printre puteri mă citeşte". Aceleiaşi Elade zeeşti a marelui precursor i se face parte largă în alte caracteristice secvenţe, precum această patetică invocaţie în care funebralul e ţinut în cumpănă de o mirabilă energie crepusculară: "Bătaie de aripi funebre, / Şi tu, ucigaşă coroană de pe fruntea zeilor, / V-aş fi vrut / Cu tot cerul chemat peste carnea / Aceasta, prin care v-am ţinut şi mă ţin, / Zei căzuţi în prăpăstii, / De mult acoperiţi de nisip şi de zborul / Vulturilor la sfîrşitul amurgului" (Bătaie de aripi funebre...).

Însă voinţa de retragere, de autosuspendare a autorului revine în suficiente locuri pentru a o putea socoti nu mai puţin definitorie decît cea de redempţiune. Într-o consonanţă întunecat existenţialistă, d-sa ni se înfăţişează ispitit de "chemările de dispariţie" în aşa chip, încît poemul însuşi îi apare zadarnic, temător a mai veni pe lume. O situaţie-limită a viziunii celui deprins a vorbi "în criptograme" lirice e accepţia sa nescriptică, de pură interioritate: "Acesta e poemul dar mi-e teamă să-l scriu, / Căci dacă este cu adevărat în viaţă / Şi prunc al meu şi va începe să scîncească / În mîinile astea, va purta, ah, ce mască / Al cărui aer, al cărui subpămînt? / Acesta e poemul şi mă doare / Mîna peste el trecută nemişcare" (Acesta e poemul dar mi-e teamă să-l scriu...). Prin urmare o jertfă cumplită pentru scriitor, mortificarea textului. Dar moartea nu e oare un surogat al increatului?