Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Un baroc paradoxal de Gheorghe Grigurcu


La antipodul posturii mistice care presupune despărţirea de materie, evadarea din lume, Constantin Abăluţă mizează tocmai pe corporalitatea, pe concretul inconvertibil al acesteia. Retragerea sa nu e din lume, ci în lume, sub chipul unei identificări senin-dureroase cu obiectele, cu peisajul anorganic care dobîndeşte calitatea de a-l reprezenta prin jocul caleidoscopic al imaginilor. Încifrat în lucruri, eul liric pare a le cere proteguirea, a se pune sub pavăza microuniversului lucrurilor umile, anodine, susceptibile a se transforma în revelaţii poetice, într-o misterioasă unitate cu fiinţa cu care ajung în contact. Existenţa poetului se confundă cu cea a ambianţei sale neînsufleţite, într-o plină de elan interpenetrare a fiinţei şi a nefiinţei care-i ia, cu mare tandreţe, mulajul, una umplîndu-se de virtuţile celeilalte într-o rumoare a corespondenţelor ce sugerează o organicitate a "suprafirescului" care alcătuieşte pîinea poeziei: "Clipa în care m-am născut/ fotoliul sălbatic care mi-a legănat întîia respiraţie/ aşa cum tigroaica îşi leagănă puiul ţinîndu-l în balans pe gît/ chiar în timpul saltului peste prăpăstii/ clipă ce-mi mai stăruie în carne/ tăietură bruscă în pupilă atunci cînd văd cîte-un convoi funebru/ zăresc sculpturile coşciugului/ un fir de iarbă o floare stilizată -/ atunci clipa naşterii mele mă străfulgeră în zădărnicia ei/ îmi zic poate şi eu sînt sculptat undeva pe-un capac/ cu degete abia reliefate încercînd să-mi smulg masca obrazului/ cu gene mijite străduindu-mă să fac pupila de lemn să vadă// Şi totuşi clipa în care m-am născut O, Doamne/ rămîne unitate de lucru suprafiresc/ bolovan pe care încă-l rotunjesc îl şlefuiesc/ de parcă aş avea de gînd să-l fac orbitor/ ca apoi să-l uit neglijent undeva pe-o masă de cafenea/ printre ziare deschise zarvă de glasuri pălării şi zîmbete fluturate prin aer" (Clipa în care m-am născut).
Spre deosebire de barzii care solicită grandoarea cosmică, o mitologie mai mult ori mai puţin zgomotoasă a marilor sensuri (exempli gratia: şaizeciştii "expresionişti", contemporani stricţi ai d-sale), Constantin Abăluţă cultivă o poetică a minimalului, a banalităţii, a monotoniei asumate ca factori ai unui real ce are aerul a se comunica doar pe sine, ori, cum ar spune Valéry, definind un anume tip de poezie, "un compromis între a transmite un fapt şi a produce o emoţie - sau o anume proporţie a celor două funcţiuni". Deşi îşi declară, de la o vreme, lipsa de apetenţă pentru modul suprarealist, care l-a ispitit totuşi în accentuată măsură, poetul nostru păstrează din atmosfera avangardei cel puţin o năzuinţă spre realiile "nefardate", dezarmant de simple. E un soi de coborîre la nivelul zero pentru regenerarea energiei creatoare. Sfidînd grandilocvenţa, ampolozitatea retoricii care celebrează un univers solemnizat din capul locului (un artificiu aplicat altui artificiu), se mulţumeşte a "aranja" segmente de real, generatoare de tensiune prin pura lor juxtapunere. A produce colaje cu ajutorul factorilor anodinului, din care ţîşneşte insolitul: "Îmi aduc aminte/ oamenii care treceau pe străzile din copilărie/ fotosinteza ferestrelor necunoscute/ acel amestec de tandreţe şi nelinişte care ieşea din ziduri/ cum cleiul la-ncheieturile prunilor/ şi ziua cu zăpadă cînd întinzîndu-mă pe deasupra mesei/ ca să iau o bucată de pîine tăiată strîmb/ o durere fizică m-a cucerit şi-am intrat/ într-un timp condensat ca un spîrnel rotindu-se/ biciuit de vocea mamei" (Soare strivit pe zid). Compromisă prin uzanţa festivă, viziunea lumii se împrospătează graţie unei percepţii "depoetizate", adică deparazitate de convenţii, aparent stîngace, aparent infantilă, contabilizare a vieţii "la scara unu pe unu". Suprarealismul virează spre postura naivistă: "În dimineaţa asta/ prin zgomote de tramvai vocile unor copii/ îmi aduc aminte viaţa mea pe sponci/ tîrîitul de la o zi la alta cu oarbe deschideri în cerul opac/ surîd mă fac că nu ştiu nimic/ pisicile care stau pe gard îmi induc o tristeţe pasageră/ ca şi zăvorul ruginit al porţii/ ca şi oamenii care se duc liniştiţi la biserică" (ibidem). Refuzată de filtrul simplităţii conceptuale la treapta sa proclamativă, metafizica are ambiţia de-a se reconstitui prin mozaicul fizic al notaţiilor poetice în răspăr, al cuminţeniei lor stranii ce induc o atmosferă enigmatică, aidoma tablourilor lui Giorgio De Chirico. Liniştea e iluzorie, suspectă chiar prin adnotarea ei cu semnele unei aşteptări, rutina cotidianului se desface, cum o corolă, spre absolut: "Acum stau pe nişte trepte de ciment e linişte/ sînt o siluetă fotografiată/ durere chimică mărită sau micşorată la scară/ Acum merg încet pe străzi înguste/ simt că o să se întîmple ceva/ sînt un hematom venind în întîmpinarea pietrei/ cu aceeaşi viteză şi energie/ Am neglijenţa uşilor ce se deschid singure/ invitînd un străin ce nu-i de faţă/ un străin cu cifrele morţii mele în buzunare" (E sigur că ziua de azi). Liniştea, lentoarea, neglijenţa, absenţa nu alcătuiesc decît semnalele discrete ale unei transcendenţe ce adoptă un comportament "natural", suprapunîndu-se peste ceea ce Novalis numea "realitatea autentică absolută". Deplinătatea enigmatică a realului e percepută, paradoxal, ca o transcendenţă.
Fireşte, autorul Odăilor încearcă simţămîntul caducităţii universale, al perisabilităţii tuturor celor ce fiinţează în raza materiei. I se împotriveşte însă într-un fel oarecum surprinzător, prin recursul la materia umilă, resimţită ca fiind cea mai reprezentativă şi cea mai durabilă, asemenea microorganismelor al căror tipar a supravieţuit de-a lungul evoluţiei biologice unor specii mult mai complicate şi mai de efect. Se străduieşte a-i contrapune un spectacol al rezistenţei celei mai tenace, al nivelelor primare prin care viaţa se poate afirma în durată, capabilă astfel a-i proteja propria fiinţă. Umilitatea nu reprezintă decît o regie a supravieţuirii. Un truc sfîşietor prin nostalgie. Dar spectacolul de acest gen compensator e, în esenţa sa, unul baroc. Desigur, un baroc sui generis, epurat de teatralitate, de fast (cu toate că unele inserturi ale reificării somptuoase, ale trăirilor bogat ornamentale nu lipsesc), bizuit pe reducţii, pe goluri în locul plinurilor redundante, deşi nu mai puţin sugestiv, nu mai puţin sistematic şi chiar cochet în cheia sa negativă. Un baroc ce se sileşte a se opune trecerii devoratoare a timpului printr-o strategie subtilă a acceptării, a supunerii, a resemnării. Din care pricină poate părea întrucîtva ridicol, reductibil la o mecanică gestuală, la o poză (anti)melodramatică ce s-a remarcat şi la Bacovia (un enciclopedist, Quatre-mère de Quincy, afirma: "Ideea de baroc atrage după sine pe aceea a ridicolului împins la exces"). Alurei trufaşe, podoabelor, atitudinilor de singularizare dominatoare, euforiei luxului le răspund modestia, sobrietatea, decepţia, abulia. Exuberanţa personală se dizolvă în îndoială, slăbiciune, risipă, depleţiune, nu fără o notă de autoironie ce rigidizează postura deliberată şi totodată marchează neostentativ distanţa morală faţă de aceasta. Eul se prezintă în faţa lumii teribile dezarmat, vitregit parcă de voinţa oricărei articulări de sine, asemenea acelor vietăţi care, atacate de un duşman, se prefac moarte. Uneori această mortificare tactică adoptă aspectul psihologic al impersonalizării, al despărţirii sinelui de sine: "Dacă aş permite fiecărei zile/ să umble singură pe străzi/ lăsîndu-mi trupul undeva într-o seră/ ca pe-un bonzai micuţ" (Soare strivit pe zid). Ori într-o rostire cît se poate de răspicată: "Soare de mai pe faţada policlinicii/ sînt mai departe de mine însumi ca oricînd" (ibidem). Alteori se traduce prin tăcere, suprimarea cuvîntului fiind o tentativă de exorcizare a existenţei malefice: ""Odaia cea mai dinlăuntru/ este deschisă pentru omul tăcerii"/ suflul lui nu lipseşte din nici un perete/ suflul lui e deopotrivă în grăuntele de var şi-n sticla ferestrei/ în golul din trestie şi-n acul albinei/ la petrecerile mulţimii printre pahare ciocnite şi lovituri de tobă/ e o clipă-n care dintr-un colţ răzbate/ o respiraţie "din cea mai veche zi a vremii"/ omul tăcerii ne priveşte şi varsă apă pe umbrele noastre" (M). Tăcerea e ultimul hotar al acestui baroc paradoxal, marcat de sacrificiu.

Dar odată atinsă cota cea mai de jos a deconvenţionalizării, discursul poetic caută a-şi reintra în drepturi. Adică a parcurge drumul înapoi, către ceea ce părea definitiv compromis, abolit. Se cuvine precizat că această reversibilitate nu e nici ea străină barocului care se întemeiază, după cum se ştie, pe antiteze, pe jocul extremelor. Odată stabilită, arătată ostentativ cu degetul, banalitatea se arată dispusă a se ritualiza, a se încărca din nou cu mister. Se reconsideră ca eternă devenire, ca mirabilă metamorfoză în cursul acesteia. Gesturile actantului, mişcările, deambulările lui, ce pot fi înregistrate sub un unghi funambulesc, capătă aerul unui program inefabil, sugerează o măreţie ascunsă precum a unui prinţ deghizat în cerşetor: "Într-o odaie străină/ noaptea/ privind în tavan/ pipăind cu mîna peretele/ (pentru ce această viaţă/ acest eu din care face parte şi tencuiala?)/ apoi să faci patul în odaia străină/ şi să pleci pe străzile necunoscute/ să mergi să mergi fără ţintă/ la o fîntînă arteziană să te opreşti/ şi apa din oraşul străin/ să-ţi împroaşte cu un jet/ ceasul de la mînă" (Odăile).
Asistăm la un proces invers al remitizării. Pe ruinele limbajului demis din autoritatea sa filosofantă sau de o factice solemnitate, se reface o mitologie spontană, izvorînd din percepţia comună, din capriciul clipei, din imprevizibilul său latent. Restrîngerii îi urmează dilatarea, austerităţii sensurilor o beatitudine a lor. Partea aspiră la întregul din care s-a desprins prin fatalitatea existenţială. E o sinecdocă vizionară. Dacă poetul s-a complăcut în spaţiul securizant al odăii romantice ca într-un simbol al solitudinii, odaia se deschide spre lume, tinde a deveni ea însăşi o lume: "Noapte de noapte mă trezesc într-o odaie cu formă ciudată/ unde dispar cu totul ca-n lada iluzionistului/ cineva îmi oferă eternitatea şi infinitul/ pe care le ating fără să fiu de faţă/ cineva mă sperie ca pe-un copil/ cu golurile din garduri/ mai e acolo şi un orb/ care cheamă copacii şi casele la radiografie/ uneori plouă atît de mult/ încît ţipetele mele curentează/ se deschide o uşă intră o bătrînă/ în mînă cu un plic galben care e soarele/ mîzgălit peste tot cu litere mici" (ibidem). Macrocosmosul pătrunde astfel în microcosmos, îl asimilează precum o oglindă a sa, degajînd o emoţie de dincolo de lucruri, care absolvă banalul: "acord atît de larg că melodia se leagă/ doar pentru simţurile unei entităţi supreme" (Scurt cît o viaţă).

Constantin Abăluţă: Odăile, Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Ed. Muzeul Literaturii Române, 2001, 56 pag., preţ neprecizat.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara