Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

JE EST UN AUTRE:
Un bărbat modern de Ioana Pârvulescu


Unui bărbat modern i se pretinde să fie inteligent, să ajungă celebru, să fie de folos obştii, dar nu şi să fie plăcut. Observaţia îi aparţine Agathei Christie, care îşi începe cu ea Autobiografia. Cîţi dintre prietenii noştri, îşi întreabă Lady Agatha cititorii, pot fi consideraţi oameni plăcuţi, aşa cum erau cei din generaţia născută pe la jumătatea secolului al XIX-lea, generaţia tatălui ei? Deşi pare frivolă, întrebarea este inevitabilă atunci cînd citeşti jurnale intime ale bărbaţilor moderni, de tipul însemnărilor zilnice ale lui Titu Maiorescu. Era Titu Maiorescu un om plăcut? Născut, cum se ştie, în 1840, este considerat modelul unei generaţii de ruptură, exact aceea a bărbaţilor cărora li se cere să aibă inteligenţă, renume, şi capacitatea de a schimba lumea în care trăiesc. Faţă de generaţia anterioară, a paşoptiştilor, ei au în plus simţul critic. Dar nu li se mai cere neapărat să fie agreabili cu semenii lor şi nici să fie iubiţi de aceştia. De aici conştiinţa singurătăţii, nu a uneia romantice, care mîngîie orgoliul, ci a celei fără strălucire, monotone, cu gust de cenuşă.
Lipsiţi de Dumnezeu, care mai exista încă în cerul paşoptiştilor, deşi tot mai departe şi tot mai ascuns, congenerii lui Maiorescu sînt lipsiţi şi de bucuria sociabilităţii. Ei fac parte din aceeaşi specie, dar, paradoxal, nu se mai simt împreună, părtaşi. Eul din jurnalul lui Maiorescu este vizibil diferit de cel din paginile autobiografice ale lui C.A. Rosetti sau Timotei Cipariu: el nu mai poate comunica nici cu Dumnezeu (căci cerul lui e gol), nici cu o figură tutelară (a mamei sau a tatălui) şi nici cu semenii. Nu numai Structura criticii moderne, ci şi Structura diaristicii moderne, ca să fac variaţii pe binecunoscutul titlu al lui Hugo Friedrich, începe, la noi, cu Titu Maiorescu. Ce fel de eu este aşadar cel care, în limba germană sau în limba română, îşi consemnează lungul drum al fiecărei zile, în cele 44 de caiete transmise posterităţii?

La mine acasă, vechea vieaţă cenuşie. Nu ajung deloc să mă întreb dacă-mi face plăcere sau nu între cei 4 pereţi ai mei. Maşină de trăit. (Fevruarie, 1879)

Jurnalul de teenager al elevului de la Viena este - să o spun fără ezitări - din cale-afară de plicticos. Pînă şi valoarea lui documentară e modică, datorită unei selecţii lipsite de imaginaţie din materia zilnică: ai senzaţia că citeşti mereu aceeaşi pagină, mai mult o fişă decît o însemnare subiectivă. Intimitatea acestui jurnal intim aproape că nu există. Excepţiile (crizele: cea religioasă, cea familială şi rarele înfiorări sentimentale) au fost deja puse sub microscopul critic, mărite, stoarse de toate semnificaţiile. Merită semnalate însă opiniile extreme asupra adolescentului Maiorescu. Cea mai generoasă perspectivă asupra jurnalului acestei epoci o are Nicolae Manolescu: "Primele însemnări zilnice nu reflectă ceea ce adolescentul este pur şi simplu, dar ceea ce, totodată, năzuieşte să fie, şi poate că impulsul de a nota pe hîrtie ce trăieşte să fi coincis la Maiorescu cu impulsul de a se inventa pe sine însuşi. [...] Voinţa, aspiraţia caracterizează pe om în chipul cel mai profund. Pe lîngă cel care sînt pentru Dumnezeu, remarcă undeva Miguel de Unamuno, pe lîngă cel care sînt pentru alţii, pe lîngă cel care cred că sînt, mai sînt şi cel care aş vrea să fiu; acesta din urmă este înlăuntrul meu creatorul; [...] Nu încape îndoială că tînărul Maiorescu îşi scrie viaţa zilnică spre a o cunoaşte şi transforma în funcţie de o viaţă ideală" (Contradicţia lui Maiorescu, 1970). La extrema cealaltă se află Eugen Ionescu, care-şi exprimă perplexitatea în faţa adolescenţei de tip Maiorescu: " Nu mi-am închipuit ca un şcolar, un adolescent, să trăiască numai pentru şcoală, fără dorinţa de a evada din ea. Nu simte nici o nevoie de libertate, de aer [...] Ajunge să fie cel dintîi în clasă şi cel mai remarcabil elev al Academiei Tereziene din Viena. Dar, băgaţi de seamă, nu este cel mai remarcabil adolescent, cel mai remarcabil talent, personalitatea în formaţie cea mai interesantă, ci numai cel mai bun elev, cel mai silitor şcolar. Lucrul acesta îmi pare inuman la culme" (recenzie la vol. I. din însemnări zilnice, 1937, s.m.). Destinul lui Maiorescu justifică mai degrabă prima interpretare, cea generoasă, deşi impresia de lectură e clar în favoarea celei de-a două. Mai nimic din expresivitatea involuntară a unui adolescent, din geniul "neconştiut" al vîrstei nu răzbate în aceste însemnări. Mai mult: trupul, una din marile descoperiri şi creaţii ale adolescenţei, este ignorat cu totul (o singură dată consemnează, totuşi, că se socoteşte urît şi ar fi preferat să fie frumos). Pe la 15, 16, 17 ani Maiorescu este o maşină de învăţat, care din cînd în cînd se defectează. Şi cînd se defectează, maşina simte omeneşte. Mai tîrziu, situaţia se inversează. Omul, care domină, se defectează din cînd în cînd, devenind, după propria apreciere, "maşină de trăit". Este momentul cînd şi jurnalul său se umanizează şi este atrăgător. într-o seară de decembrie, bărbatul de 37 de ani, care de pe la 32 simte că îmbătrîneşte şi e nemulţumit că nu mai are memoria dinainte, consemnează: "Sufleteşte, nefericit. Advocatura bine, am scăpat de datorii, casa este în bună rînduială, - însă dorul de fericire mă chinuieşte ca o idee fixă. [...] în fundul sufletului mi-e groază de existenţa mea zilnică. Sînt însă mai aproape de soluţie". Această soluţie era sinuciderea.
Copilul, închis îndărătul marii porţi Maria-Theresia a unei şcoli destul de rigide, se exilează îndărătul unei porţi sufleteşti mult mai grele şi îşi arată laturile cele mai antipatice. "Tocilar", cum îl numeşte Eugen Ionescu în recenzia citată, îşi face temele cînd nici unul dintre colegii uniţi spontan, nu le face, şi are grijă să o spună profesorului. Cînd unul sau altul greşeşte răspunsul, el, care îl ştie pe cel corect, se strîmbă dezaprobator (pentru aceasta este mustrat oficial). Izbeşte lipsa lui de solidaritate, materie pe care vîrsta adolescenţei o secretă în genere din abundenţă. Corectitudinea faţă de ceilalţi, pentru care e un mic profesor sui generis, orgoliul tăcerii, dispreţul faţă de defectele lor nu puteau, fireşte, să atragă şi dragostea. Din cînd în cînd, adolescentul o simte. Din cînd în cînd îl stînjeneşte. Dar niciodată nu o regretă.
Ceea ce frapează în aceste pagini de început ale jurnalului pe care Maiorescu l-a ţinut, cu două întreruperi, pînă la moarte, este lipsa mărcii vîrstei biologice. Elevul pare dintr-o specie care nu are nevoie să crească, să se maturizeze. S-a născut matur, dacă nu cumva bătrîn. La întoarcerea în ţară şi după căsătorie, Maiorescu începe, într-o ciudată evoluţie de-a-ndăratelea, să întinerească şi să devină un om plăcut.

Ce se petrece dară în aceste suflete? Ce le umple? Ele nu produc nimic - asta o conced. Dar nici măcar să lase pasiv să se apropie de ei lucrurile, să vadă murind în ei orice mişcare - asta e, oricum, de nepriceput la nişte oameni aşa de inteligenţi şMite şi Wilhelm Kremnitzţ. [...] Nici unul nu are dorinţa de a intra împreună cu mine în vieaţa intelectuală, de a se lăsa transportat de mine acolo, de a simţi sufleteşte împreună cu mine. (Sîmbătă 4/16 Oct. 1873)

Sînt mai mulţi Maiorescu plăcuţi în primul volum publicat al jurnalului (am preferat ediţia interbelică, a lui I. Rădulescu-Pogoneanu şi, pentru textul în germană, am comparat-o cu cea publicată în 1975), dar e necesară puţină imaginaţie pentru a-i reface din fărîme. însemnările continuă să fie abstracte, uscate, lipsite de carnea expresivităţii, iar autorul continuă să-şi cenzureze sentimentele. (Gentileţea merită subliniată tocmai pentru că e ultimul lucru care i s-a cerut şi care i s-a recunoscut severului îndrumător cultural.) Cel dintîi este bărbatul care are grija unei familii, care vorbeşte cu discretă căldură despre "meine Clara", care suferă cînd băieţelul lui e bolnav şi-i vînează, ca un îndrăgostit, fiecare zîmbet (i-l smulge citindu-i poveşti), care-şi învaţă fiica să recunoască cu voie bună cînd a greşit, ca să cîştige inima celorlalţi şi care, după separarea de familie, scrie lungi scrisori de unde îi veghează cu tact evoluţia. Al doilea este omul de societate. Este evident că viaţa mondenă nu era zona în care Maiorescu să caute cine ştie ce bucurii. Cu atît mai înduioşătoare sînt eforturile lui de a se simţi bine făcîndu-i să se simtă bine pe cei din jur, într-o după-amiază petrecută împreună, la un bal sau în timpul vreunei călătorii. încercă, de pildă, să distreze rudele soţiei: mai întîi cu muzica (era un bun flautist, încă din vremea şcolii), dar cei doi, Mite şi Wilhelm consimt cu greu, ca la o povară; apoi le pune în faţă un album, probabil o raritate, cu portrete egiptene, pe care aceştia "à peine, à peine le răsfoiesc"; îi duce în grădină să le arate ultima lui îndeletnicire voltaireiană, dar le smulge numai un căscat etc. E glumeţ în situaţii neplăcute "pour soutenir le moral" (trăsătură ce aparţine mai degrabă generaţiei paşoptiste), îşi ascunde inconfortul pentru a nu strica bucuria celorlalţi, rezistă la greu, se sacrifică. E mare amator de anecdote - va cultiva această plăcere şi la junimişti - astfel că le consemnează pe pagini întregi, în jurnal. întrucît umorul de acest tip este unul dintre lucrurile dependente de context şi se pierde cu timpul, puţine mai rezistă astăzi. între cele încă citabile este povestea aflată de la Eminescu, la Botoşani, în 28 iunie 1872: "I. Scipione Bădescu [...] tipăreşte în 300 de exemplare un volumaş de poezii proaste, cu pagina întîi goală. Atunci se adresă lui Ioanovici [...] din Pesta şi i le dedică; obţinu printr-asta costul tiparului; dar o altă sută de exemplare le dedică, pe întîia pagină, lui Mocioni şi căpătă vre 100 de florini; în sfîrşit, a 3-a sută Principelui Carol. "Ce, nu sînt poeziile mele?", răspunde el, cînd îi cere cineva socoteală".
Poate cel mai vizibil în jurnalul lui Maiorescu scris pînă pe la 40 de ani este însă omul politic, omul public. Acesta este, într-adevăr o rara avis, un ins care se controlează, generos şi un observator plin de pătrundere. Remarcă imediat trăsătura fundamentală a opiniei publice româneşti, pasionalitatea: "De obicei oamenii sînt indiferenţi la chestiuni de Stat. Ca să se intereseze şde eleţ, nu e de ajuns activitatea intelectuală: trebuie să fie prinşi sentimental, trebuie să intre în joc pasiunea. într-aceasta, opinia publică se aseamănă cu sufletul femeilor". O frază-aforism care ar trebui să dea de gîndit chiar politicienilor de astăzi este cea despre idealism în politică: "Idealismul nu e aşa de important prin ceea ce săvîrşeşte pozitiv în politică, cît prin ceea ce împiedică, prin înlăturarea acelei vulgarităţi care cel puţin nu cutează să se arate în faţa lui". în ce priveşte comunismul, Maiorescu are, în 1873 (!), o perspectivă lucidă, de-a dreptul premonitorie: "Primii creştini aveau, ce-i drept, evanghelia egalităţei, aduceau însă cu ei în acelaşi timp o lege religioasă, de o enormă exigenţă pentru abstinenţa omeneşte posibilă şi stăpînire de sine în toate privinţele. Unde e legea comuniştilor? Şi ce s-ar întîmpla, cînd averea ar fi împărţită altfel, fără drept de moştenire şi fără proprietate privată, şi oamenii ar fi lăsaţi numai în voia instinctului fără frîu?" Educat la Viena, a pledat toată viaţa pentru cunoaşterea Vestului, a lumii civilizate şi îşi consemnează de cîteva ori antipatia politică faţă de vecinii din est. Pe Caragiale îl duce, pe cheltuiala lui şi cu un scop precis, la Viena, notînd bucuros că e prima întîlnire a acestuia cu Occidentul. Mult mai tîrziu, într-un discurs academic despre tînărul Sadoveanu, îi va sugera prozatorului, cu o discreţie "specific maioresciană" că talentul nu e suficient, e nevoie de o lărgire a educaţiei, posibilă numai în ţările civilizate. Doar Lovinescu va mai fi atît de constant în pledoaria lui pentru sincronizarea cu Vestul. Cu totul remarcabilă, pentru epoca în care trăieşte, este şi atitudinea (publică şi privată) în problema evreiască, ceea ce nu era de natură să-i faciliteze succesul politic: "Eu însumi în Cameră în situaţie nefavorabilă. în chestiunea evreească privit cu neîncredere, în orice caz ciudat. De fapt, eu nu cunosc şi nu pricep deloc ura ce o au oamenii în contra Evreilor. Sentimentul lor naţional e foarte puternic cînd vorbesc de rău despre Evrei, dar niciodată destul de tare ca să facă ceva pozitiv pentru Români"(s.m.).
Despre lumea literară de la sfîrşitul secolului trecut şi despre romanul erotic al lui Maiorescu, în episoadele următoare.