Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Vintage:
Un cadou delicat de Simona Vasilache

Mi-a parvenit, prin una din fericitele complicităţ i de care lumea scrisului se bucură, uneori, o cărticică rară: Un vis din nóptea de Sânziene, traducerea lui G. P. Sterian din A Midsummer’s Night Dream, apărută în ianuarie 1893 la Socec şi reprezentată de ziua Unirii Principatelor, pe scena Teatrului Naţional, în cinstea sosirii în ţară a proaspeţilor miri, Principele Ferdinand şi Principesa Maria.

Cercetătorii pieselor lui Shakespeare nu cad de acord asupra identităţii mirilor pentru care comedia-feerie a fost scrisă, pe la 1590 şi ceva (asta şi fiindcă reperele temporale sunt destul de laxe), însă e limpede că era destinată unei petreceri de nuntă, poate chiar unei audienţe private nu, aşadar, sălii de teatru.

Nunta perechii princiare române, care avusese deja loc, la finalul lui 1892, a fost însoţită, simbolic, de nunta mai multor perechi de ţărani, 32 la număr, câte una din fiecare judeţ al Principatelor, cărora Ferdinand şi Maria le-au fost naşi. Piesa lui Shakespeare pune, şi ea, în scenă un cortegiu de nunţi. Cea aşa-zicând principală, dintre Tezeu, ducele Atenei (cetatea raţiunii, să ţinem seamă!), şi Hipolita, regina amazoanelor – cu o identitate destul de tulbure, de-ar fi să-i dăm crezare Adrianei Babeţi, care în piesa lui Shakespeare nu se confundă cu Antiope – se însoţeşte de mai multe încurcături.

Două cupluri de îndrăgostiţi trec, unul prin drama tipică a condiţiei nobiliare (pasiunea pentru altul decât cel hotărât de familie), celălalt prin drama tipică a condiţiei omeneşti – pasiunea pentru un bărbat atras de altă femeie. Nici una din situaţii nu pare să cunoască rezolvare, într-o lume în care încălcarea regulilor nu prea intră în discuţie, până când poznaşe fiinţe supranaturale nu se amestecă, din joacă, în treburile muritorilor. Oberon, regele zânelor, e supărat dintr-o copilărie pe regina zânelor, Titania. Dintr-un fleac, amândoi ajung să se învinuiască de vechi amoruri cu Tezeu, respectiv Hipolita, iar ruptura dintre ei pare la fel de fără soluţie ca între tinerii din Atena. Însă urmează o noapte a tuturor posibilităţilor, pe care traducătorul de sfârşit de secol XIX, autohtonizând, a echivalat-o nimerit cu magica noapte de Sânziene, când iţele se descurcă imediat, ca prin minune. Puck, zburdalnicul ajutor al lui Oberon, îi procură acestuia o floare fermecată, viorea în traducerea lui Sterian, în vreme ce traducătorii de după el au preferat să-i spună pansea, al cărei suc, picurat pe ochii adormiţi, îl face pe cel vrăjit să se îndrăgostească de prima fiinţă pe care-o vede la trezire. Floarea va servi spre a-i juca o festă Titaniei, dar şi spre a rezolva dilema în care sunt prinse Hermia (fiica unui nobil de la curtea lui Tezeu), îndrăgostită de Lysander dar promisă lui Demetrius, şi Helena, cea mai bună prietenă a ei, iubindu-l fără speranţă pe Demetrius, care are ochi doar pentru Hermia. Fireşte, drăcuşorul Puck, pentru care muritorii sunt toţi o apă şi-un pământ, îi încurcă pe Lysander şi pe Demetrius, reuşind să-i facă pe amândoi îndrăgostiţi de Helena. Hermia, respinsă de amândoi, trăieşte, pentru o clipă, drama prietenei sale care crede, la rându-i, că i se face o farsă. Vraja e repede corectată şi lucrurile reintră în normal cu o uşurinţă de basm. În celălalt plan, al zânelor cu nasul pe sus – dar nu e, în definitiv, şi Hipolita imaginea supremei răzvrătiri feminine, pregătindu-se, totuşi, să intre, lin, în rândul lumii? – serafica Titania se îndrăgosteşte, orbită fiind de licoarea fermecată, de primul nătăfleţ care-i iese în cale, Bottom, pânzar şi actor de ocazie, purtând, pe deasupra, un cap de măgar, dăruit de Puck, ca să fie lucrurile cum nu se poate mai clare. Bottom şi trupa lui de ageamii, meseriaşi din diferite bresle, încearcă să adapteze o piesă serioasă, cu final tragic, Pyramus şi Thisbe, la împrejurarea fericită a nunţii lui Tezeu cu Hipolita. E, pesemne, plăcerea omului de teatru Shakespeare de a-şi lua meseria peste picior. Fiindcă şi el, mutatis mutandis, face, în Visul unei nopţi de vară, acelaşi lucru. Totul sar putea termina cum nu se poate mai prost şi totuşi, o magie lejeră, în luna (şi lumea) florilor salvează miraculos nişte iubiri pe muchie. Oamenii lui Bottom n-au decor, şi improvizează, încearcă să se explice, spre a nu speria publicul care şi-ar putea închipui că pe scenă vine, de pildă, un leu adevărat, fac, cu alte cuvinte, totul spre a deturna atenţia de la finalul piesei, moartea celor doi îndrăgostiţi pe care familiile lor nu-i vor împreună. Lucru care se putea întâmpla şi în piesa mare, dacă spiriduşii şi zânele n-ar fi vrut altfel.

Traducerea lui G. P. Sterian e destul de prudentă – nu caută, de pildă, tălmăciri româneşti ale numelor actorilor amatori, sacrificând, astfel, poante sugestive în original – însă deschide un drum. Pe care, de la 1900 încolo, s-a tot mers.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara