Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de poezie:
Un cântăreţ al minunilor de Gabriela Gheorghişor

În comparaţie cu „barbarii“ poeziei de azi, primii „echinoxişti“ par nişte nobili de catifea, ceremonioşi, împalidaţi de aerul greu al bibliotecii, purtându-şi cu graţie (ne)liniştile şi tristeţile metafizice, de neomodernişti târzii. De altfel, eticheta de „manierism“ a fost repede cusută de critica literară pe manşeta impecabilă a redingotei lor poetice, brodate cu măiestrie şi rafinament de „modă veche“. Generaţia tânără nu-i prizează, nu se văd semne de emulaţie sau de admiraţie pentru lirica „manierată“, drapată pudic în faldurile dantelăriei livreşti. Dar, cum ştim cu toţii, literatura bună nu se devalorizează doar pentru că nu se (mai) află în trend-ul actualităţii. O dovedeşte şi recenta antologie a lui Adrian Popescu, Ieşirea în larg, publicată în Colecţia Poeţilor laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ de la Paralela 45.
Selecţia poemelor îi aparţine autorului, şi nu-i cunoaştem criteriile. De pildă, din Umbria debutului au rămas pe dinafară două „piese“ importante în definirea viziunii sale poetice: Nu striga şi Arsură (aceasta din urmă conţinând şi memorabilele versuri de „luminos ecou platonician“, citate de Ion Pop în postfaţă: „Odată am ştiut să zbor, odată,/ Dovadă n-am, dar îmi aduc aminte“). Din punct de vedere cantitativ, supremaţia culegerii o deţine volumul Suburbiile cerului (1982), considerat de unii comentatori drept cel mai reuşit. Aşezarea ca uvertură a „poeziilor noi“, din 2010, atrage intenţionat atenţia asupra vârstei lirice de-acum, una elegiacă, de întâmpinare a bătrâneţii şi de întrezărire a morţii. Dar angoasele nu izbucnesc cu violenţă, lăsânduse surdinizate de blânde reverii marine şi de imaginarea sfârşitului ca „ieşire în larg“, într-o ultimă călătorie iniţiatică. Nici măcar scrâşnetul Apocalipsei nu produce tremur de spaimă, pentru că Adrian Popescu vesteşte, de fapt, Împărăţia Luminii. Stihurile în ton profeticromantic exhibă însă mari înălţimi vizionare: „Măduva timpului a început să crape,/ Se umflă tot mai tare, ca o spumă,/ Ce creşte din interior, tot mai aproape/ De punctul unde coaja ce-o sugrumă/ Va exploda, cu stele, nove, căi lactee,/ Eonul vechi peste puţin se-ncheie“ (Deja, dar încă nu…).
În ciuda umbrelor melancolice sau a încruntărilor mânioase, adăugate uneori de-a lungul vremii, figura spiritului creator apare neschimbată. Adrian Popescu este „un poet al beatitudinii şi al beatificării“ (M. Iorgulescu), scriind un neîntrerupt „jurnal al iluminării personale şi al iluminării materiei“ (Al. Cistelecan). Autorul Umbriei rămâne, cu alte cuvinte, o fiinţă profund religioasă, care nu înfrumuseţează lumea de dragul poeziei, fiindcă în ochii credinciosului veritabil lumea însăşi este „o ţesătură ingenioasă şi mirabilă”. El păstrează intact „gustul miracolelor” germinând în contingent şi se încăpăţânează să slujească imnic „frumuseţea netrecătoare“. Pretutindeni caută şi revelează „tiparul sideral“, adunând, precum o umilă albină, „polenul paradisiac“ al lucrurilor. Consecvenţa atitudinaltematică prezintă, ce-i drept, riscul monotoniei, deja semnalat (Şt. Borbely, îndeosebi). Împotriva lui, poetul îşi mobilizează fantezia baroc-fastuoasă şi variază decorurile epifaniei, întrucât evantaiul peregrinărilor turistice îi permite. Trebuie însă spus că, oricât de banală ar fi priveliştea, Adrian Popescu o descrie cu încântarea cu care ţi-ar arăta Grădinile Boboli, din spatele Palatului Pitti, sau cu senzaţia înfiorării de la intrarea într-o catedrală renascentistă. Totuşi, să fie euforia acestui cântăreţ al minunilor atât de compactă? Poate că nu, şi iată şi un indiciu, o mărturisire disimulată a suferinţei, prin oglinda unui „personaj“: „Cum îşi poartă cu frică destinul, ca pe o partitură,/ ferind-o sub pardesiul strâmt de ploaia nemiloasă,/ dar notele s-au umplut de stropii lacomi clipocind.// Dâre de lacrimi, salivă şi sânge-i pătează foile nepreţuite,/ cum va mai citi limpezile, cristalinele acorduri celeste/ printre acestentunecate averse care-i cutremură făptura?“ (Ultima zi de toamnă).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara