Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Un cântăreţ al unei lumi apuse de Nichita Danilov

O anumită inerţie a criticii noastre literare din epoca post-totalitară l-a împins încetul cu încetul pe poetul Constantin Preda, al cărui debut era salutat cu entuziasm la începutul anilor optzeci într-o zonă gri a receptării, vecină cu abisul. Reţeaua de socializare facebook l-a scos din „locul umbros” aducându-i numele, ca să spun aşa, din nou în atenţia publicului.

Poetul s-a născut pe 12 ianuarie 1961, în satul Damian, judeţul Dolj. A debutat, în 1981, cu versuri în revista „Flacăra”, iar editorial în 1984, la 23 de ani, la Ed. Scrisul Românesc, cu volumul Sora mea, înserarea. A obţinut nenumărate premii literare, printre care Premiul revistei „SLAST”, Premiul UTC, Premiul Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor, Ordinul Sfântului Nicodim etc., etc. Despre poezia sa au scris: Valeriu Cristea, Alex Ştefănescu, Eugen Negrici, Adrian Marino, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Constanţa Buzea, Gheorghe Tomozei, Gheorghe Pituţ, Grigore Vieru, Geo Bogza, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Laurenţiu Ulici, Mircea Dinescu (atunci aflat în mare vogă), Aurel Dumitraşcu, Adrian Alui Gheorghe, Mihail Gălăţanu, Paul Aretzu, Radu G. Ţeposu, Titu Dumitrescu, Tania Radu, mitropolitul Nestor Vornicescu, Ioan Lascu, Arcadie Suceveanu, Tudor Nedelea, Dan Cristea, Ion Horea, Nicolae Dabija, Vasile Tărâţeanu ş.a.

Fănuş Neagu vedea în Constantin Preda „drept cel mai talentat poet tânăr din România”, Alex Ştefănescu îl percepea ca pe un „extraterestru” căzut în lumea rurală, în spaţiul domestic, precum îngerul din povestirea lui Marquez, Gabriel Rusu, ca pe un „romantic, de fel tenebros, ori încrâncenat”; Adrian Păunescu – ca pe „un fel de Esenin, născut la într-un sat de lângă Dunăre”, iar IPS Nestor Vornicescu, Arhiepiscopul Craiovei si Mitropolitul Olteniei, „un poet setos de sfinţenie, preţuitor de martiri, păstor al literelor române oltene”. După Revoluţia din ’89, poetul descoperă o altă latură a personalităţii sale, nebănuită, cea de gazetar, transformându-se într-un „reporter frenetic, în stare să dea foc lumii ca să fie el primul gazetar ajuns la faţa sinistrului pe care nu va înceta să-l descrie în timp ce flăcările-l mistuie” (am citat din Dinu Săraru), neîncetând să cânte, în momentele de respiro, dragostea ce-i pârjoleşte alcătuirea intimă. În poezia sa, ţambalul, fagotul, trombonul, trompeta, clarinetul, cimpoiul, măiastra vioară şi alte instrumente muzicale „îşi dau mâna” cu dangătul clopotelor, „văruind cu sunetele lor limpezi văzduhul”, făcând să se întrevadă carnalitatea formelor femeii risipite în peisajul bântuit de fuga cailor îmbătaţi de propriul lor galop.

Constantin Preda este „un cântăreţ solitar, periculos de nepăsător la jocul bursei literare – cum îl caracterizează Constantin Sorescu –, un poet neguvernabil”, care nu se lasă sedus nici de postmodernism, nici de optzecism, nici de alte curente literare, urmându-şi propriul destin literar. Dar cel mai frumos portret i l-a făcut lui Constantin Preda prozatorul Ştefan Mitroi, fostul redactor-şef al „Opiniei studenţeşti” din anii optzeci. În viziunea lui Ştefan Mitroi, Constantin Preda e un ginere etern al frumuseţii feminine, îmbrăcat într-un costum de nuntă, „purtat pe dinăuntru”. Trecerea anilor nu i-a domolit arderea interioară şi nici dorinţa de-a se îndrăgosti de o câte o nouă hetairă jucând pe masă în ovaţiile publicului. De aceea nu e de mirare că poetul ridică deseori fustiţele ploii sau sfâşie ca pe o lenjerie intimă norii pentru a se cufunda cu totul în beţia cameleonică a formelor şi a cărnurilor ce năpădesc bolta cerească atât la vremea răsăritului, cât şi a apusului, când mirosul fânului proaspăt cosit gâdilă plăcut nările, iar cântecul ciocârliei, urcând spre înălţimi, îngreunează boabele de grâu din lanul dat în pârg, prin care se zbenguie mirii. La marginea lanului se întrevede o „biserică milenară”, clădită dintr-un singur bob de grâu, având „în loc de candele maci roşii de vară,/ iar în loc de icoane amurguri cu cai” stropiţi cu agheasmă. Aici, la ceas de taină, vine însuşi Dumnezeu, se închină şi plânge, gândindu-se la soarta lumii acesteia, care-i lunecă mereu printre degete. Şi tot aici stau în rugă „mâinile trudite ale mamei, mai curate decât lacrimile sfinţilor, ţinând departe toate spaimele lumii, mângâind iezii şi legănând pruncul care am fost”. Deasupra câmpiei potopite de arşiţa amurgului, în chip de Isus, ca în picturile naive, se înalţă însuşi poetul, răsfirându-şi larg „mâinile năuce” care „nu ştiu să mai coboare de pe cruce”. Decupate din peisajul câmpenesc doljean, imaginile sunt fruste, percutante. Ambalajul metaforic nu diminuează însă, ci, dimpotrivă, acutizează violenţa lor. Suprapunerea lor de-a lungul şi de-a latul poemelor creează un lanţ al slăbiciunilor poetice, ce ar putea fi evitate dacă autorul şi-ar controla mai atent efuziunile lirice. Constantin Preda este însă un poet a cărui vibraţii se transmit odată cu respiraţia şi transpiraţia poetică. El scrie cu dezinvoltură, aşa cum simte pe moment, fără să mai revină asupra textului. Iar atunci când revine, mânat de acelaşi avânt, are tendinţa de-a mai adăuga ceva întregului constituit, probabil pentru a-i conferi mai multă consistenţă. El scrie cu dezinvoltură, aşa cum simte pe moment, fără să mai revină asupra textului. Iar atunci când revine, mânat de acelaşi avânt, are tendinţa de-a mai adăuga ceva întregului constituit, refuzând, cu bună ştiinţă şi dezinvoltură lecţia cubului transmisă urmaşilor săi de condei de Nichita Stănescu. Fără un colţ, desigur, cubul ar putea fi mai interesant, mai expresiv decât cubul întreg, virgin. Ciuntirea lui creează enigme şi interpretări alambicate. Constantin Preda evită să-şi ciobească poemele. Dacă obţine un cub perfect,el mai adaugă într-un colţ al lui un alt cub sau chiar mai multe, obţinând efecte percutante. „Ceea ce frapează la el – spune criticul Al. Călinescu – este capacitatea de-a utiliza şi de-a distribui elementele unei recuzite destul de vechi şi cunoscute şi de-a scoate din ele efecte proaspete, surprinzătoare… Numeroase sunt autoportretele, aliniind candoarea cu gesturi largi, vitalismul cu neliniştile tulburi.”

În autoportretele sale, Constantin Preda mimează, cu candoare, când sfinţenia, când căderea în păcat. Urcarea pe cruce în înălţimi, deasupra lanurilor pline de dropii, nu-i purifică nici trupul, nici sufletul. Luarea în răspăr a lumii, privirea piezişă, dezinvoltura cu care alternează extazul, cu prăbuşirea în bezna cărnii îl apropie de Tudor Arghezi. Chiar şi în chip de Isus, el rămâne un rebel. Un trubadur pururi îndrăgostit ce hoinăreşte orb, înarmat cu o „chitară roşie deasupra norilor”, cântând „în străvechea limbă a cocorilor”, „iconarilor fugiţi din catedrale/ cel mai frumos poem pentru sfiala rochiei tale”. Ajuns pe peronul unei gări provinciale, poetul îşi aşteaptă iubita asemenea unui recrut, fumând ultima ţigară, în timp ce toamna îmbracă lumea în „zăbranice de ceaţă”, iar trenurile de noapte trecând peste „fantasmagorice punţi” coboară spre câmpie pendulând „între efemer şi vecie”. Risipind scrumul peste şine, poetul şopteşte parcă pentru sine: „La capătul ţigării te aştept iar fumul/ ce face halte mici în aer/ e însăşi viaţa-mi risipită cu duiumul…” Aruncând chiştocul printre şinele mâncate de rugina altor veacuri, poetul se agaţă în mers de tamponul trenului ce tocmai iese din gară. Îmbrăcat într-un frac ţesut din iluzii, având drept decoraţii frunze de arţar pe piept, hoinarul îmbătrânit în rele îngână în surdină: „mi-am cumpărat costum de paşte/ cutcurigii cântă vraişte la porţi/ fotografia veche-a mamei nu mă mai cunoaşte/ paşii mei, de lupi, sunt traşi la sorţi.” Şi: „mi-am pierdut minţile, mi-am pierdut capul, mi-am pierdut inima/ într-o noapte păgână, sălbatică, atât de frumoasă/ cine are nevoie de un nebun atât de nebun/ cine are nevoie de un sfânt fugit de acasă?”

Nu ştim. Poate ploaia sau poate vântul năucit de praf şi fluturi, care, purtându-i pe îndrăgostiţi în aer, ridică în urma sa imense catedrale de nectar şi de săruturi.

Apropiat ca vârstă de generaţia nouăzecistă, care înregimentează în matrice poeţi insurgenţi, precum Cristian Popescu, Mihail Gălăţanu, Daniel Bănulescu, Ioan Es. Pop sau Lucian Vasilescu, iar ca formulă de Mircea Dinescu, Grigore Vieru, Adrian Păunescu, Dimov şi chiar Emil Brumaru, Constantin Preda este un „poet al reveriilor erotice”, un cântăreţ al unei lumi apuse, un poet al cărui voce, însoţită adesea de fulgere şi tunete, cade ca o zăpadă în plină vară, uimind lumea cu naivitatea şi puritatea ei. Merită să-l ascultăm.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara