Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi libere:
Un critic al principiilor de Gabriel Dimisianu

Am citit noua carte a lui Mircea Martin, RadicalitateşiNuanţă, începând cu ceea ce criticul mărturiseşte că l-a îndemnat, printre altele, s-o alcătuiască. „Răspund astfel – ne spune Mircea Martin în Argument - unor injoncţiuni amicale referitoare la numărul redus al cărţilor mele...”

I s-au făcut astfel de „injoncţiuni amicale” lui Mircea Martin, după cum ne încredinţează, şi nu doar privitoare la „numărul redus”. Privitoare la dimensiunile acestora, aş adăuga, la faptul că nu erau prea voluminoase, ci mai degrabă mici, subţiri. I se răspunde acum şi unei astfel de „injoncţiuni amicale”: Radicalitate şi Nuanţă este un tom masiv, însumând aproape 600 de pagini.

Mi-am zis să pornesc aceste însemnări de lectură de la ceea ce confratele Gheorghe Grigurcu notează pe una din clapele coperţilor, în legătură cu Mircea Martin, şi anume că este, „mai presus de orice, un critic al principiilor”. Formulă potrivită, cred, şi pentru a-mi intitula articolul. Mircea Martin comentează cărţi, urmăreşte trasee literare individualizate, dar totul proiectat pe tabloul unei evoluţii generale şi al raporturilor multiple dintre Radicalitate şi Nuanţă. De aici şi concluzia lui Mircea Martin că pentru noi, generaţia sa, obsedant nu va fi deceniul proletcultist, ci răstimpul interbelic în care raportul dintre Radicalitate şi Nuanţă va fi de urmărit, în diferite forme, în scrierile tinerilor Cioran, Eugen Ionescu, Noica, dar şi ale maturilor Tudor Vianu, G. Călinescu, Edgar Papu.

Dar cartea lui Mircea Martin, extrem de bogată, strânge laolaltă nenumărate cazuri de manifestare literară şi eseistică în care raportul dintre Radicalitate şi Nuanţă este de urmărit. Nu-l cercetează explicit, de fiecare dată, dar îl pune în discuţie sub toate aspectele în eseul de la urmă care analizează cei doi termenicheie în toate accepţiile lor şi în toate semnificaţiile pe care le generează.

Să mă opresc însă, oricât de sumar o pot face în acest articol, asupra câtorva cazuri, „subiecte” pe care Mircea Martin le aduce în discuţie în cartea sa.

Un subiect: este G. Călinescu un critic de bibliografie şcolară ? Este recomandabil şcolii prin ceea ce susţine că este specificul nostru naţional, configurat prin Creangă, Eminescu, Rebreanu, Blaga şi ceilalţi păzitori ai solului nostru veşnic ? Cândva, aşa cum ştim, şcoala îl repudiase pe Călinescu, mai târziu îl acceptase, dar în forme simpliste şi falsificatoare. Cum să se procedeze acum ? Mircea Martin susţine fără urmă de „ezitare” o încorporare a călinescianismului autentic în programele şcolii, una care să recurgă la resursele încă neconsumate de idealitate şi de curiozitate care ar mai exista în adolescenţii de azi. Cred că Mircea Martin este, în acest punct, poate prea optimist.

În ce priveşte universitatea, spiritul liniei Tudor Vianu, Edgar Papu (cel de dinainte de a fi fost acaparat de protocronişti), Mircea Zaciu, Vera Călin, Silvian Iosifescu şi, spun eu, Mircea Martin, o linie a erudiţiei umaniste. Această linie ar fi bine să se impună, prin aceştia şi prin alţi protagonişti, de bunăseamă. Ei trebuie descoperiţi şi încurajaţi să se manifeste.

Între multele aspecte care ne cuceresc în cartea lui Mircea Martin sunt creionările de portrete ale unor contemporani iluştri, mari intelectuali pe care criticul i-a cunoscut, cu care a lucrat. Iluştri, de fapt, în alte vremuri, iar acum, mulţi dintre ei, ignoraţi, uitaţi. Pe nedrept, desigur. Adevărul e că unii dintre ei, emigrând, s-au făcut uitaţi, aici, cam cu vrerea lor, preferând să fiinţeze în alte spaţii cu mari succese (în SUA, în Franţa, în Germania vestică, în Israel şi în alte ţări). Dar o parte din viaţa şi din munca lor s-a desfăşurat aici, în condiţii care au fost aşa cum au fost.

Să vedem cazul Silvian Iosifescu. Acesta nu a plecat, şi-a ţinut cursul de teoria literaturii până la pensionare, a tipărit substanţiale cărţi despre Caragiale (mereu revizuite), despre Literatura de frontieră (1969), despre Configuraţii şi rezonanţe (1973), despre Mobilitatea privirii (1976). A acordat multă atenţie relaţiei dintre literar şi paraliterar, interesat de literatura de frontieră, astfel cum îşi intitulează una din cărţi. „Ca analist şi teoretician al literaturii mărturisirilor - conchide Mircea Martin - Silvian Iosifescu este, odată în plus, un înainte mergător în cultura postbelică”.

Vera Călin, „o mare doamnă a comparatisticii româneşti”, izbuteşte, în plin realism socialist, să pună în cursurile sale oarecare surdină ideologicului, relevând experienţa clasicilor (v. şi volumul Pornind de la clasici (din 1957) şi realizând, în Omisiunea elocventă (1973), „o profundă analiză retorică şi stilistică a textului literar, cu o arie de referinţă întinsă de la Homer la Claude Simon şi Marin Preda”.

Solomon Marcus a înfăptuit „matematizarea” literaturii şi „literaturizarea matematicii”, contemporan, la 85 de ani, „cu propria-i posteritate”. Ion Ianoşi, practicantul unei „asceze erudite”, este un „mediator” prin vocaţie, disponibil totdeauna, fără a-şi părăsi propriile-i idei, să audieze şi „partea cealaltă”. La Eugen Simion este de remarcat „o puternică voinţă de autoconstruc- ţie”, la Gelu Ionescu „vocaţia comparatistă”, la Valeriu Cristea, „criticul cu inima caldă”, capacitatea de a „înţelege să participe la via- ţa literaturii”, la Ulici „spiritul jucăuş” asociat celor mai exorbitante proiecte, cum a fost acela de a propune „contracandidaţi la premiile Nobel deja acordate”. Surprinderea lui Ulici în caracteristice ipostaze extravagante conduce la o memorabilă evocare plină de vervă: „...Sunt convins că lui Laurenţiu i-ar plăcea să ştie că scriu despre el în tren. El însuşi scria cu regularitate în trenuri, în hoteluri, în biroul său de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, cu doi-trei amici în faţă şi cu o friptură de miel sleită alături. Iar ceea ce scria nu era nici superficial, nici incoerent. N-a fost un om de bibliotecă şi nici de cabinet: fără nevoia de a trage între el şi ceilalţi o cortină izolatoare. L-am văzut, la el acasă, nu o dată, făcând treipatru lucruri simultan: conversând cu cei de faţă, urmărind un film la televizor sau la video (pe vremuri), vorbind la telefon şi... scriind, căci articolul trebuia predat la timp”. Aş spune că expresivul portret pe care Martin i-l face lui Ulici este scris de la polul opus al comportărilor acestuia. În toate deprinderile lui Ulici, nimic din felul de a fi al lui Mircea Martin.

Sunt de văzut în Radicalitate şi Nuanţă şi alte benefice readuceri în lumină ale unor personalităţi care au acţionat în direcţia înmulţirii formelor de cercetare literară, adoptând procedee şi trasee care, în respectivele domenii, configurau un pionierat. Ilina Gregori, de exemplu, îi apare drept „prima interpretă (postbelică) din perspectiva psihanalitică a literaturii române” , „primul «psihocritic» şi primul «text-analist» român”. Solomon Marcus, spre a ne mai raporta o dată la el, a inaugurat, în anii 60-70, raportările la structuralism, mai întâi, iar mai apoi, tot el, la semiotică.

De la Nicolae Manolescu la exponenţii „şcoalei de la Păltiniş“ (Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu), de la Mircea Cărtărescu („scriitorul total”) la Ion Vianu sau la Ion Pop, la care se fac mereu trimiteri, de la Adrian Marino la Ion Negoiţescu şi la încă alţii din aceeaşi prodigioasă serie, cartea lui Mircea Martin trece fără dificultăţi fiindcă toţi cei amintiţi, cu toate deosebirile şi uneori cu toate conflictele care-i separă şi învrăjbesc, sunt mari spirite confraterne. Sunt între ele punţi, tot astfel cum sunt între radicalitate şi nuanţă. Este sensul ultim al demersului spiritual întreprins de Mircea Martin în admirabila sa carte: „...nu cred în realitatea fără nuanţe, nu concep realitatea autentică altfel decât susţinută, fortificată de nuanţe. Cred în acţiunea combinată a radicalităţii şi a nuanţei...” Şi eu la fel.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara