Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

focus:
un Eminescu viu de Răzvan Voncu

Alex Ştefănescu, Eminescu, poem cu poem, Editura ALLFA, Bucureşti, 2017, 431 pag.

cel dintâi merit al cărţii lui Alex Ştefănescu, Eminescu, poem cu poem, este acela că iese din scenariul detestabil al „eminescologiei” curente. Care – diagnosticul i l-a pus G. Călinescu – împrejmuieşte opera lui Eminescu cu sârmă ghimpată, tăgăduind oricui altcuiva dreptul de a interpreta opera sacrosanctă a „poetului nepereche”, după care începe să emită enormităţi fără legătură cu această operă. De la „Eminescu, anticipator al teoriei relativităţii”, la „Eminescu, asasinat de Maiorescu, la ordinul Imperiului Austro-Ungar”, se întinde o lungă listă de aberaţii puse în spinarea bietului poet de către tot soiul de „eminescologi” tenebroşi, dar, în fond, cum spunea tot Călinescu, surzi la sublim.

Potrivit acestei aşa-zise „eminescologii”, Eminescu nu poate fi interpretat de cine nu ştie germană (de ce numai germană, când poetul ştia şi citea şi în alte limbi?) şi nu a parcurs întreaga exegeză de până acum, inclusiv cele mai mărunte note de subsol despre nepotul de văr al mătuşii poetului. De asemenea, Eminescu nu poate fi analizat, în această optică strâmbă, pe baza versiunii Perpessicius şi nici măcar, pentru antume, pe baza celei princeps: corupte de aceeaşi conspiraţie anti-naţională, ele trebuie abandonate în favoarea manuscriselor, chiar dacă acestea fuseseră destinate de însuşi autorul lor sertarului... Cunosc un eminescolog eminent (fără ghilimele), altminteri, lipsit de gust literar, care a demontat toate ediţiile cunoscute din opera lui Eminescu, fără a propune el însuşi una în loc, ci doar lecţiuni fragmentare: unele, convingătoare, altele, mai puţin, dar toate (în opinia autorului lor) suficiente pentru a susţine o interpretare conspiraţionistă a unei opere misterioase, poate, pe ici, pe colo, dar atât de transparente, pentru cine se pricepe la poezie...

Alex Ştefănescu ignoră cu desăvârşire acest peisaj „eminescologic” sulfuros şi nu-l pot felicita îndeajuns pentru că o face. Pentru el, Mihai Eminescu poate fi obiect de veneraţie intelectuală personală, dar nu obiect de cult naţional, îmbălsămat şi gata mumificat. Ceea ce are de făcut criticul în legătură cu opera sa este să o citească şi să o comenteze.

Marele câştig al cărţii sale este, în această ordine de idei, unul care ţine de firesc. Eminescu, poem cu poem face ceea ce ar trebui să facem cu toţii, dacă am fi consecvenţi cu propriile noastre enunţuri. Şi anume, îl citeşte pe Mihai Eminescu ca şi cum ar fi un poet contemporan. Căci, dacă poezia sa este, cel puţin prin câteva aspecte, încă actuală (putând, cu alte cuvinte, să îl impresioneze pe cititorul de azi), atunci se cade să o citim în continuare. S-ar cuveni chiar să o şi comentăm pe mai departe, nu numai pentru că nu avem foarte multe monografii plauzibile, ci şi din cauză că, rămânând în mare parte postumă şi editată târziu, la intervale lungi, opera sa este şi azi puţin cunoscută majorităţii cititorilor.

Eminescu, poem cu poem parcurge doar antumele, urmând ca un volum viitor – început, deja, în serial, în paginile României literare – să străbată la fel de minuţios şi postumele. Criticul a citit poeziile lui Eminescu, în ordinea lor din ediţia Perpessicius, şi le-a comentat pornind de la o lectură literală, dar fără a se opri, desigur, la ea. La mijloc sunt, cum putem cu uşurinţă ghici, o miză şi o provocare.

miza este considerabilă. Ea constă în a verifica onest, prin lectură, dacă şi în ce măsură poezia lui Mihai Eminescu chiar mai este actuală, adică dacă mai poate alimenta emoţia şi spiritul unui cititor contemporan. Provocarea, la rândul ei, îi vizează pe eminescologi: pe cei care, sistematizând pe un plan ideologic reţeaua de imagini şi simboluri poetice eminesciene (ignorând avertismentul aceluiaşi G. Călinescu), l-au îngropat pe poet într-o cutie de moaşte, din care este scos numai la maslurile naţionale. Alex Ştefănescu îi provoacă, în cartea sa, să abandoneze „bibliografia” stufoasă, constând mai ales în maculatură critică şi istorico-literară, şi să îl citească pe Eminescu cu „antenele” critice cu care astăzi îi citim pe poeţii în viaţă. Nu sanctificând, ci intrând în dialog critic cu sensibilitatea sa, cu stările şi viziunile sale. Deconstruindu-i, pas cu pas, opera poetică şi reconstruind-o critic, spre a o justifica estetic încă o dată.

Ambele, şi miza, şi provocarea, sunt de anvergură şi implică un efort de lectură pe care umorul şi jovialitatea criticului îl fac să treacă neobservat. În realitate, cine îi reproşează lui Alex Ştefănescu că „nu s-a documentat” (adică nu i-a citit pe „eminescologi”) şi „nu a parcurs bibliografia”, nu a citit el însuşi cum trebuie cele câteva interpretări ale operei lui Eminescu care contează. Călinescu, Vianu, Negoiţescu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Ioana Em. Petrescu, Constantin Noica şi alte câteva contribuţii fundamentale sunt bine asimilate în discursul lui Alex Ştefănescu, iar cine nu le vede înseamnă că nu le cunoaşte. Criticul nu-şi propune – straniu, nu?, într-o literatură ca a noastră – să polemizeze cu înaintaşii, să revizuiască şi să repoziţioneze cu orice preţ. Ceea ce nu înseamnă că Eminescu, poem cu poem nu revizuieşte unele interpretări sau nu polemizează cu lecturile consacrate. Doar că o face nu de pe poziţii ideologice, ci pornind de la litera textului eminescian, de la o lectură atentă şi de detaliu, practicată de un ochi sensibil, care iubeşte poezia şi nu se grăbeşte să o definească şi să o fixeze în insectarul unor formule. Alex Ştefănescu, în paranteză, se dedulceşte la poezia eminesciană, adastă prin cotloanele textului şi nu o dată (ba chiar... destul de des!) scoate de acolo observaţii critice surprinzătoare, care împrospătează, inclusiv la nivel de limbaj, interpretarea convenţională a unor texte de manual.

Eminescu, poem cu poem nu îşi propune, spuneam, să zguduie hotărâtor profilul literar al poetului, aşa cum a fost el configurat de cele câteva interpretări de autoritate. Să nu se înţeleagă, însă, că Alex Ştefănescu nu corectează şi nu amendează o mulţime de interpretări acreditate, fie explicit, fie implicit, fără a mai polemiza cu perspectiva pe care o depăşeşte. În toate, criticul se străduieşte (şi reuşeşte) să scrie o carte la fel de vie ca poezia pe care o comentează, o carte deschisă şi destinată să fie citită, nu doar... citată.

Absenţa trimiterilor, a notelor de subsol şi, în general, a protocolului unei cercetări de tip academic nu afectează deloc seriozitatea demersului critic, dimpotrivă. Este evident, pentru oricine citeşte Eminescu, poem cu poem, că Alex Ştefănescu ştie când să recurgă la manuscris (are acasă întreaga colecţie a caietelor eminesciene, editate anastatic de Academie), când să meargă la variante şi când să dea întâietate substanţei textului poetului, pe care o virgulă pusă altundeva nu o poate, totuşi, dacă suntem critici adevăraţi, altera în adâncime.

am văzut, în scris, dar mai ales în mediul virtual, unele comentarii rău-voitoare, care acuzau „accesibilitatea” interpretării critice din Eminescu, poem cu poem. Dincolo de faptul că mi se pare detestabil acest obicei al unora, de a zeflemisi cărţi pe care ei înşişi nu sunt capabili nici măcar să le copieze de mână, aş spune că, în măsura în care e vorba de accesibilitate, în cazul de faţă, aceasta e un alt merit al cărţii. Şi prin comparaţie cu alte contribuţii „eminescologice”, ilizibile sau aberante, şi în contextul în care, în mod evident, în România se citeşte tot mai puţin. Se citeşte tot mai puţină literatură contemporană, dar şi clasică. Se citeşte, de asemenea, tot mai puţină poezie şi aproape deloc critică literară. În aceste condiţii, încă un text critic încifrat în limbajul tehnicist şi inexpresiv, atât de drag post-structuraliştilor desueţi de care e plină critica noastră, ar fi fost o pierdere de timp. Alex Ştefănescu nu se simte umilit să fie un Ganimede al poeziei eminesciene, căreia să îi redeschidă drumul către cititorul de azi, în special către acela care, de fapt, a abandonat lectura. Limpezimea discursului nu este, cum cred unii, un semn al superficialităţii şi al lipsei de substanţă intelectuală, ci al clarităţii gândirii critice. Dacă nu cumva şi al unei evidente capacităţi de expresie, care lipseşte atât de multora, azi.

Eminescu, poem cu poem e o carte frumoasă, pe care am citit-o cu plăcere şi cu folos intelectual. Ea mi-a furnizat un Eminescu viu şi verosimil, fără ostentaţie şi fără pretenţia de a epuiza posibilitatea altor interpretări.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara