Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Un epilog de Cosmin Ciotloş


Interesul unei cărţi ca Exerciţiu de sinceritate vine în primul rând din metodă şi abia apoi din informaţie. De altminteri, însăşi mărturia, expusă cu o întârziere de trei decenii, e livrată aici cumva sofistic. În sensul că, pe parcursul reconstituirii faptelor, şi mai ales a emoţiilor de atunci, evidenţa devine eventualitate. În loc de aşa e, Ion Vianu îl preferă, cât se poate de rezonabil, pe ca şi cum. (Iar aceasta în nici un caz din pricini retorice.) Rareori am întâlnit preambul logic mai convingător formulat: "E mult de atunci. Oare ştiu adevărat cum eram? Oare nu sunt obligat să ţes despre mine o legendă, să fabric un text care să semene cu un vis, pentru motivul bun că istoria personală - nu mai puţin decât istoria colectivă - devine vis, mit ? De fapte nu mă îndoiesc, dar pentru gânduri nu pot să garantez. Reconstitui ca un psihanalist (subl. mea), ca un arheolog, cu multă răbdare, mintea mea de atunci", se scrie cu falsă neutralitate la pagina 53.

Competenţa, invocată parcă pasager, nu lasă loc de îndoială. Precauţiile ţin de bun simţ, iar profesionalismul, de credibilitate. Când un psihoterapeut ca Ion Vianu aduce în discuţie recursul psihanalitic, e sigur că nu o face doar de dragul metaforei. Scenariul analitic nu dă niciodată greş. (Lucrul se poate constata cu uşurinţă la lectură.) Merită reţinut că autorului acestui Exerciţiu de sinceritate îi e mai puţin la îndemână să-şi amintească riguros data la care s-a decis, ŕ contre coeur, să intre în Partidul Comunist decât, să zicem, să înţeleagă, prin raţionament, motivele defectării unui coleg apropiat. Diferenţa de implicare în raport cu cele două episoade e sesizabilă la distanţă de numai câteva zeci de rânduri. Numai cel de-al doilea însă, în ordine intimă, se cuvine reprodus (cel legat de cererea de adeziune fiind în prea mare măsură legat de evenimente exterioare):

"S-a petrecut însă un lucru care m-a mirat. P. a refuzat să-mi dea recomandarea. Mi-a spus că ştia ce gândesc (gândeam ca el, deşi el era mai pornit ca mine contra sistemului, mai înverşunat) şi deci nu putea garanta pentru mine în faţa Partidului, ar fi fost incorect din partea lui. Atunci cum era el membru de Partid ? Aş fi vrut să-l întreb asta, dar m-am abţinut. Am căutat un timp explicaţia pentru atitudinea lui şi nu am găsit-o. Azi, cu o experienţă mai mare în cunoaşterea oamenilor, cred că principala lui motivaţie în a-mi refuza recomandarea a fost frica. Şi-a spus: ŤAcesta e un tip cam independent, s-ar putea să nu fie prea pe linie la şedinţe şi apoi o să fiu frecat; de ce i-am dat recomandarea?ť. Pot să formulez şi o ipoteză mai avantajoasă pentru P.; şi-a spus: Ťnu destul mă murdăresc eu, ce să se mai murdărească şi el ?ť. Asta era în stilul lui şi, de altfel, am avut indicaţii că raţiona aşa în legătură cu mine într-o împrejurare la care voi ajunge în aceste pagini." (pag. 22)

Cum, necum, cererea era făcută. (Să notăm că întâmplarea se petrece în 1973, în preajma plecării lui Matei Călinescu din ţară, ceea ce poate constitui o premisă a "relativismului moral" de care, în câteva ocazii, Ion Vianu se învinovăţeşte cu subliniată exigenţă.) Răspunsul cinic al unui activist, entuziasmat că din acel moment situaţia urma să depindă exclusiv de el, va genera din partea lui Vianu o adevărată întoarcere a armelor. Eliberat de tensiuni, acesta va intra într-una din cele mai indiferent luminoase perioade ale vieţii lui. (Fireşte că faptul nu rămâne nelămurit psihologic.) Această seninătate intimă, asumată în cerc restrâns, stă la baza câtorva admirabile capitole din Exerciţiu de sinceritate. Cei patru ani care separă greşeala tactică de exilul francez vor fi, sub toate aspectele, spectaculoşi. Nici propunerea de colaborare cu Securitatea, refuzată de pe poziţii de forţă (din cele trei întâlniri, ultimele vor reprezenta simple parade de umilinţă ale ofiţerilor), nici inspecţia la o clinică de psihiatrie din Poiana Mare, în care erau ţinuţi în cumplită mizerie internaţii politic, nici anchetele insistente şi repetate la care solidaritatea cu Paul Goma l-au condus, nici excluderea, prin şedinţă publică, din catedră, nici măcar agresiunea fizică asupra fiului, Ştefan, menită să demoralizeze pe oricine, nu vor reuşi să tulbure sentimentul de naturală superioritate al lui Vianu.

Într-un fel, această formidabilă rezistenţă se explică prin ceea ce numeam cu câteva paragrafe mai sus profesionalism. Lupta se dă între medic şi felceri, între cel care-şi supraveghează reacţiile şi cei care nu ştiu decât să le stimuleze prin tortură. Relatarea câtorva din numeroasele, dar neprecizatele, şedinţe de interogatoriu e pur şi simplu savuroasă. Remuşcările lui Vianu nu fac decât să accentueze ironia disproporţiei: "Am folosit o armă nepermisă, şi nu îmi face plăcere s-o povestesc: fiindu-mi greu să dorm după câte o zi de excitaţie şi luptă autodefensivă, luam la culcare un somnifer. O idee îmi venise, care mi-a fost de cel mai mare folos: trezindu-mă, dimineaţa, odată cu cafeaua, luam o pastilă de Preludine, un medicament moderator al apetitului, dar, în acelaşi timp, ca derivat al amfetaminei, un excitant psihic. Aşa se explică faptul că eu, acuzat şi lipsit de apărare, cu enormul aparat de represiune peste mine, gata să mă neutralizeze, am fost tot timpul, psihologiceşte, cu moralul deasupra anchetatorului meu. El venea dimineaţa la birou cu ochii scoşi de nesomn, de şedinţe care se prelungeau noaptea (poate şi de un şpriţ în plus), în timp ce eu, drogat în mod ştiinţific, eram în mare formă, cu verbul prompt, câteodată chiar tăios. Aşa că bietul Cepraga, de la un moment dat încolo, hotărâse că tactica de tipul Ťeşti în căcat până-n gâtť nu era rentabilă şi devenise constant politicos." (pag. 142)

Istoria cu Goma, care l-a adus pe Vianu aici, are îndărătul ei o întreagă grădină a cărărilor bifurcate. După ce ia cunoştinţă de diagnosticele cu substrat politic care se puneau, în epocă, celor incomozi, acesta publică, în Viaţa românească din noiembrie 1976, un articol intitulat Psihiatrie, antipsihiatrie şi hiperpsihiatrie. Cenzura nu-l decriptează corect şi-i dă, nonşalant, drumul. (Va avea ocazia să regrete neatenţia atunci când textul cu pricina va ajunge la Europa Liberă.) Sfătuit de Monica Lovinescu şi contrar opţiunii mai utopicului său prieten Alexandru Ivasiuc, Vianu va începe să-l frecventeze pe Goma. Decizia nu e lipsită de un anume tragism involuntar, căci lucrul se petrece chiar în zilele cutremurului din 4 martie 1977, când autorul Racului va sfârşi sub dărâmăturile blocului Scala.

Totuşi, cea mai impresionantă depoziţie a sincerităţii lui Vianu se referă la eliminarea din facultate. Rezumată în carte cu acelaşi calm imun la vendete, ea poate fi citită integral în Addenda care colecţionează din arhivele CNSAS, pe lângă un număr de delaţiuni, şi stenograma judecăţii publice la care a fost supus şeful de proiect (pe vremea aceea) Ion Vianu. Capetele de acuzare sunt halucinante. Iar răspunsul în faţa propunerii de reabilitare condiţionată, emblematic. În fond, e vorba de un exerciţiu de demnitate care ar merita transcris integral (din lipsă de spaţiu, îi voi reproduce numai finalul): "Astfel, prof. Predescu a susţinut că eu am redactat capitolele pentru tratat sub orice critică. Eu însumi am arătat slăbiciunea acestor capitole. Vreau să spun însă că, din cele 4 capitole, numai unul a suferit corecturi. În orice caz, nu mi s-a spus niciodată că capitolele prezentate de mine erau nu sub orice critică, ci măcar slabe; dimpotrivă, de câte ori am scris ceva, am avut ecouri favorabile. Regret numai faptul că atitudinea mea a fost calificată ca antinaţională. Nu pot accepta acest lucru. Sunt sigur că, alături de cei 11 vorbitori care au luat cuvântul, există foarte numeroşi vorbitori virtuali care ar fi vrut să ia cuvântul, dar au fost zguduiţi de ce s-a întâmplat. Şi, chiar punându-mă în afara persoanei mele, cred că această şedinţă a fost zguduitoare. De ce n-au fost şi alţi vorbitori? Vă las pe dvs. să ghiciţi ş...ţ Tov. rector, vă mulţumesc foarte mult pentru posibilitatea pe care mi-aţi dat-o de a mă reabilita, însă cu tot regretul vă spun că nu mai este posibil." (pag. 223)

Şi, după toate acestea, aşa cum notează amar în noiembrie 2006, Ion Vianu a rămas încă, în comunitatea psihiatrică românească, un outsider. "Breslele nu suportă nici o ofensă", conchide el la capătul unui splendid Exerciţiu de sinceritate în care a ştiut să supună (cu atâta nuanţă) irevocabilul doctrinar la testul relativului cultural. Tristeţea urbană a cărţii poate fi citită astăzi, măcar circumstanţial, ca un epilog însingurat al Amintirilor... scrise în 1994 împreună cu Matei Călinescu.