Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica ediţiilor:
Un eveniment: ediţia de autor Virgil Nemoianu de Răzvan Voncu

Virgil Nemoianu – Opere. I.
Critică literară, cultură şi societate, reflecţii, publicistică. 1.
Structuralismul. Calmul valorilor,
Bucureşti, Editura Spandugino, 2013, 354 pag.

Virgil Nemoianu este un cărturar care nu mai are de mult nevoie de nici o prezentare. Critic literar şi teoretician, filosof al culturii şi gânditor politic de anvergură, profesorul Nemoianu este, dintre marii intelectuali români din Diaspora, cel mai bine conectat la circuitele culturii române de azi.
Prezenţele publicistice, participările la târguri de carte, festivaluri şi conferinţe, dar şi traducerile cărţilor sale scrise în limba engleză i-au asigurat o bună vizibilitate şi, în acelaşi timp, o substanţială implicare în dezbaterile de idei din literatura noastră.
Însă această prezenţă nu înseamnă că un cititor interesat de cărţile profesorului le poate găsi cu uşurinţă. Cele de dinainte de a se stabili în Statele Unite se mai găsesc doar în biblioteci (în anticariate, am verificat, dacă apar, dispar imediat). Volumele de la începutul anilor ’90 au apărut în tiraje meschine şi sunt încă şi mai greu de găsit decât cele din anii ’70. Era necesară reeditarea tuturor acestora, de la Structuralismul (1967) şi până la Îmblânzirea Romantismului (apărută în traducere românească în 1998 şi reeditată în 2004).
Din fericire, în locul unor reeditări disparate, autorul, împreună cu Editura Spandugino, a ales o soluţie mai bună: cea a unei ediţii de autor. Care să ofere cititorilor esenţialul operei româneşti şi americane a lui Virgil Nemoianu, într-o versiune revizuită de autor, ordonată nu cronologic, ci tematic. Redactorul întregii serii este tânărul critic Luigi Bambulea, bun cunoscător al operei profesorului, de care se ocupă de mai mulţi ani.
Primul volum cuprinde două cărţi româneşti ale lui Virgil Nemoianu: Structuralismul (1967) şi, respectiv, Calmul valorilor (1972). Raţiunea alăturării lor – sărind peste Simptome, din 1968 – ţine de gândirea critică pe care o configurează: una care începe cu despărţirea de structuralism şi ajunge, în ultimul eseu din Calmul valorilor , la definiţia criticii simptomatologice.
Înainte însă de a ajunge la conţinut, se cuvine să remarc modul în care a fost rezolvată o problemă editorială, pe care o pune reeditarea multor cărţi de critică literară din anii ’60-’70. Mă refer la prezenţa unor sintagme, introduse atunci de autori sau de redactori, prin care se făceau concesii, mai mici sau mai mari, ideologiei dominante. Rolul lor, atunci, era mult mai redus decât îşi închipuiau cenzorii (şi decât acuză azi cei care nu înţeleg contextul): nu numai că nu convingeau pe nimeni, dar le semnalau tuturor limitele libertăţii de exprimare în România comunistă.
În cazul lui Virgil Nemoianu, spune redactorul proiectului, Luigi Bambulea, s-a pus problema de a decide ce trebuie făcut cu cele 3-4 sintagme ce făceau aluzie la „critica marxistă”, care în mod vizibil nu aparţineau stilului autorului, cunoscut pentru neadeziunea sa la comunism, încă din vremea când se afla la Bucureşti. Iar felul în care redactorul şi autorul au rezolvat această problemă poate servi de model şi altor ulterioare ediţii din critica generaţiei ’60. Concret, acolo unde contextul a permis-o, sintagme de tipul „critica marxistă” au fost înlocuite cu mai potrivita „critica sociologică”. Alteori, însă, sintagmele ieşite din uz au fost lăsate în text, ca un semn al timpurilor pe care am fost siliţi să le străbatem şi al eforturilor pe care autorii au trebuit să le facă, pentru ca ideile lor să ajungă la cititori. Este un act de onestitate intelectuală şi de subtilă pedagogie morală pe care nu îl pot saluta îndeajuns.
Cele două cărţi cuprinse între copertele primului volum al ediţiei de autor Virgil Nemoianu au, dincolo de deosebirile inerente, câteva puncte comune: 1) se nutresc dintr- o nemulţumire faţă de critica impresionistă, ce revenea cu putere în literatura română , în anii ’60, 2) reprezintă gesturi curajoase de gândire critică originală, la numai câţiva ani de la „amorţirea” realismului socialist, şi 3) pornesc de la o înţelegere mai amplă, culturală şi chiar identitară, a actului critic.
Astfel, anunţat ca o introducere într-un curent aflat în mare (deşi superficială) vogă în România anului 1967, Structuralismul reprezintă, de fapt, un prim act de distanţare critică. Dar nu distanţarea de curentul structuralist este meritul esenţial al cărţii, ci clarviziunea foarte tânărului autor de a vedea în structuralism nu doar un curent critic, ci un mod de a gândi, identificabil în mai toate domeniile culturii, de la ştiinţă la filosofie. Era o îndrăzneală remarcabilă în cultura română din acei ani, dar şi în cea occidentală, în care strălucirea Noii Critici franceze obscuriza, din păcate, evidenţa întinderii structuralismului şi în alte domenii. Pe care, fie şi pe scurt, cartea lui Virgil Nemoianu le parcurge, depăşind cu mult sursele pe care le invocau, la acea dată, criticii români.
Ar fi riscant să pretind că se văd, în această lucrare de început, evoluţiile ulterioare ale fascinantei personalităţi care a devenit profesorul Nemoianu. Însă e cert că se pot distinge trăsăturile unei gândiri care nu se împiedică în clişee, nu se mulţumeşte cu idei primite de-a gata şi are scrupulul de a verifica totul pe cont propriu, la surse de primă mână. Bănăţenism, spirit german sau central-european: li s-a spus în mai multe feluri acestor trăsături aparte ale personalităţii lui Virgil Nemoianu, aparte mai ales în mediul bucureştean în care s-a format. Ele îl diferenţiază de colegii săi de generaţie şi anunţă un traseu critic ce se va îndepărta progresiv de critica de întâmpinare şi de interpretarea strict estetică a literaturii.
Cel de-al doilea volum are un titlu ce conţinea, în 1972, o dublă provocare. Mai întâi, valorile pe care le invoca erau ostentativ altele decât cele oficiale: proveneau preponderent din spaţiul anglosaxon şi nu aveau nimic de-a face cu comunismul. În al doilea rând, invitaţia la calm contrasta vizibil cu isteria ceauşistă a afirmării „valorilor naţionale”. Din nou, cu aceeaşi discreţie şi modestie, Virgil Nemoianu făcea pedagogie intelectuală, arătând că valorile autentice configurează un teritoriu din care exaltarea, intoleranţa şi nombrilismul – ce caracterizau noua ideologie culturală ceauşistă – sunt pe veci relegate. Nu cred în mitul „rezistenţei prin cultură”, dar sunt sigur că asemenea cărţi (nu multe, din păcate) au întreţinut un climat fertil de încredere şi speranţă în capacitatea literaturii noastre de a se regăsi şi de a regăsi făgaşurile culturii autentice.
Calmul valorilor ne propune, astăzi, un dublu pariu: cu timpul care s-a scurs şi cu canonul critic cu care operăm, în care generaţia ’60 înseamnă mai ales Nicolae Manolescu şi Eugen Simion, Lucian Raicu şi Gabriel Dimisianu, Valeriu Cristea şi Mircea Iorgulescu. Adică o preeminenţă a criticii impresioniste şi a cronicii de întâmpinare. Volumul din 1972 al lui Virgil Nemoianu ne demonstrează, atât prin articolele dedicate unor scriitori români şi anglo-saxoni clasici şi contemporani (ca Ion Pillat, Ion Negoiţescu, Ştefan Augustin Doinaş, dar şi Shakespeare, Swift, Evelyn Waugh, J. D. Salinger ş.a.), cât şi prin eseurile Preludii la o critică simptomatologică sau Câteva rosturi ale literaturii, că peisajul critic românesc era mai bogat şi, în orice caz, divers. Şi că plecarea unor Matei Călinescu, Sorin Alexandrescu, Toma Pavel, Tudor Olteanu şi, deloc în ultimul rând, Virgil Nemoianu a dezechilibrat tabloul criticii şi teoriei noastre literare.
Inaugurarea ediţiei de autor Virgil Nemoianu, al cărei prim volum a apărut în condiţii grafice pe măsura valorii conţinutului, reprezintă unul dintre evenimentele literare ale anului în curs. Ea ni-l aduce acasă, metaforic vorbind, pe profesor, cu marile sale sinteze româneşti şi americane, într-un demers ce are şi un caracter reparator de netăgăduit. Spiritul critic se dovedeşte, din nou, mai puternic decât dictaturile.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara