Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Un eveniment low profile de Cosmin Ciotloş

Romulus Bucur, Arta războiului,
Bucureşti, Editura Tracus Arte, 2015, 78 pag.

În afară de Ion Bogdan Lefter, care i-a consacrat un studiu de extremă fineţe, şi de Al. Cistelecan, care i-a prefaţat empatic volumul de la Aula, criticii noştri nu s-au înghesuit să scrie aplicat despre poezia lui Romulus Bucur.

E drept că Radu G. Ţeposu îi rezervă, în Istoria tragică & grotescă... prima poziţie în capitolul Sentimentalii rafinaţi (ceea ce contează, în măsura în care e evident că avem de-a face cu o dispunere ierarhică), dar e de-ajuns să ne uităm cine ocupă restul clasamentului ca să înţelegem că preţuirea lui Ţeposu are ceva conjunctural. Frazele sunt constatative, iar concluziile, altădată fastuoase şi cu miez, sună, în cazul lui Bucur, banal: „educarea sensibilităţii prin inteligenţă şi instinct artistic”. Şi mai de neînţeles e tratamentul pe care i-l aplică Nicolae Manolescu, care-l omite din ambele Istorii... (chiar şi din aceea „mică”, apărută anul trecut, în care alţi lunedişti, de felul lui Viorel Padina primesc ceea ce li se cuvine). De neînţeles, spun, din cel puţin două motive: documentar vorbind, în anii optzeci, autorul Greutăţii cernelii pe hârtie părea să se numere printre răsfăţaţii criticului, el figurând în dream team-ul generaţiei din faimosul număr din 1978 al României literare şi beneficiind, la debut, de o cronică entuziastă şi angajantă. În al doilea rând, indiferent care vor fi fost fluctuaţiile scrisului lui Romulus Bucur, e cert că, recitit astăzi, el se dovedeşte a fi unul dintre cei mai actuali poeţi contemporani, deloc datat, deloc îmbătrânit, ba chiar confirmat tacit de o bună parte (valoric, cea mai bună) a douămiiştilor.

De vină trebuie să fie rezistenţa, s-ar zice atavică, pe care o au criticii noştri faţă de poezia simplă (pe care, chiar admirând-o, o exilează de obicei în zona purei transcripţii de stări), prefăcându-se a nu înţelege că efortul de a tăia un vers acolo unde trebuie nu e prin nimic inferior celui presupus de adaosul manierist sau de forjarea unei metafore. Cazul Bacovia e embematic. S-au scris despre el pagini de inestimabilă complexitate (mă gândesc la Caraion şi la Dinu Flămând, dar nu numai la ei), toate străduindu-se parcă să „traducă” limbajul auster al Stanţelor burgheze în forme proprii mai degrabă celorlalţi mari interbelici. Ce a rezultat a fost un Bacovia trecut prin pâinea lui Arghezi, a lui Blaga sau a lui Barbu. Nu şi, din păcate, un Bacovia at his best and at his worst, nu un Bacovia aşa cum este el în fond...

Romulus Bucur, spuneam, n-a avut nici măcar un asemenea noroc pieziş.

Sper să nu cad şi eu într-o eroare comparabilă notând, din capul locului, principala surpriză pe care mi-a produs-o această carte cu poeme mai vechi sau mai noi: afinitatea de adâncime cu Ion Stratan. Sunt, desigur, o mie şi una de incompatibilităţi între cei doi (de altfel, toate sintezele parţiale îi plasează în zone tipologice diferite). Atât de evidente încât nu mai necesită detalieri. Unul vine (cu precădere) din poezia autohtonă (amestecându-i în doze homeopate pe Nichita Stănescu şi pe Leonid Dimov), celălalt (cu precădere) din poezia americană (Wallace Stevens fiind un nume printre altele); unul e dispus la verbiaj, ca orice sudic, başca „republican” din Ploieşti, celălalt e disciplinat în spirit teuton, economisind cuvintele şi energiile; unul povesteşte câte-n lună şi-n stele, celălalt – câte-n cazarmă şi-n mica bucătărie (cartier general al generaţiei); şi aşa mai departe.

Şi totuşi, odată despicat în patru, firul de păr lasă să se observe textura comună. Amândurora le place enorm să deconcerteze cititorul. Prin recursul la artificii, în definitiv, nu atât de diferite. Aşa-numitele „stratanisme”, care fac încă deliciul paginilor memorialistice ale generaţiei, sunt (au fost de la bun început) abundente la Romulus Bucur. Chiar şi grupajul din Cinci dă la iveală câteva. Există, în plus, şi la unul, şi la celălalt, o predilecţie pentru secvenţele memorabile, care, de obicei, vin să închidă poemul imediat ce acesta s-a apropiat prea mult de zona explicitului. Nu e deci o întâmplare pur biografică aceea că prima carte a lui Ion Stratan, Ieşirea din apă conţine un tribute to Romulus Bucur. Nici că această Artă a războiului se aşază, marţial, sub comanda unui astfel de calambur, de astă dată traductologic (Venit mors velociter/ Vine moartea pe bicicletă), amintind de un altul, mai celebru, legat de solistul trupei Sex Pistols, care ar fi fost (minunată glosolalie) Sextil Puşcariu...

Nu ştiu dacă gluma din subsolul unui text („de morte poetae/ despre o potaie moartă”) se califică între reuşitele acestui gen ludic (fie el şi minor), în schimb încheierea celei de-a douăsprezecea părţi din simfonicul ciclu Arta războiului e, sub raportul umorului etimologic, un produs de orfevru: „te plimbi pe străzile oricărui loc din imperiu/ vorbeşti cu oamenii limba imperiului mai toţi/ o înţeleg deşi unii nu vor s-o vorbească pe alţii/ nu-i înţelegi tu deşi o vorbesc// e linişte şi pace în imperiu nu mai există/ învingători şi-nvinşi senatorii îşi/ văd de politica lor neguţătorii/ de negoţ iar plebea de distracţii cu dignitas totuşi/ se zice că barbarii de dincolo de Rhenus/ sau undeva în Africa ar pregăti ceva/ pe drumuri briganzi nu mai sunt pretorienii/ îşi văd şi ei de treaba lor/ amicul Dexter & amicul Sinister/ se ceartă despre toate astea cu o cupă de vin/ pe masă apoi o iau pe Mentula/ de mână şi dispar tustrei” (p. 37). Sunt de-ajuns câteva cunoştinţe de latină pentru a desluşi dedesubturile acestui poem, care e în fond o elegie a singurătăţii acordată perfect cu mai vechiul şi ai să ajungi (cunoscut, poate, cititorilor încă din volumul Cinci: „şi faci câte o vizită iubitei/ acea târfă numită singurătate/ întrebându-te mereu/ la ce bun” – p. 46).

Nu sunt numai asemenea arhitecturi „neserioase” în volumul lui Romulus Bucur. Sunt şi imagini splendide, care cad în contrapunct şi care fac din el un atlet al versurilor memorabile: „trăgându-ţi la edec trecutul/ cu o frânghie de gumă”, scrie într-un rând (p. 22) sau corespondenţe vizuale de un manierism curat şi înalt („ultima noapte departe de casă/ şi cârma mereu îndreptată/ spre port// istoria gusturilor unui om – câteva cuvinte/ etichetă de borcan în farmacie// şi te agăţi disperat/ de acele ceasului” – p. 62), dialogic şi inductiv. Aceasta e, de altfel, caracteristica de căpătâi a poeziei lui Romulus Bucur. Din selecţia de faţă sau din întregul scrisului său: o logică neconcesivă, sub monitorizarea căreia arbitrariul (cu care se delectează liricii şi adevăraţii fantezişti de ieri şi de azi) nu se poate manifesta. Este ceea ce deosebeşte bucăţile intens livreşti, aluzive şi citaţionale. Un poem ca Bled, de exemplu („e un loc romantic –/ o stâncă (putem să-i spunem neagră)/ un vechi castel albastru/ (codrii sunt şi ei prezenţi pe munţii dimprejur)/ nuferi galbeni o insuliţă într-un capăt al lacului” – p. 54) e, orice s-ar spune, departe de fumisteria cărtărescienei Seri la operă. L-aş apropia, în schimb, de partea a treia a Pentameronului aceluiaşi Ion Stratan: „Mai ştiu şi eu la ce gândeam?/ Ce-i pasă păsării de ram? De rupi din/ Codru-o rămurea, ce-i pasă codrului de ea?/ Ave moriturus. Imperatores te salutant”.

A venit deja vorba despre secvenţa care, după mine, conferă identitate întregii cărţi şi o ridică mult deasupra a ceea ce ea şi-a propus să fie: o antologie convingătoare. Am citat un poem din ea şi, dacă aş avea suficient spaţiu, le-aş transcrie şi pe celelalte treisprezece. Sunt, aşadar, cu totul, paisprezece bucăţi extraordinare, nu numai luate în sine şi nu numai decorticate („dintr-un cufăr închis acum mulţi ani/ răzbate un miros de rană stătută” – p. 34), dar şi prin ceea ce demonstrează „pe dedesubt”: anume că poezia minimalistă, personistă, de notaţie (spuneţi-i cum vreţi în măsura în care eticheta i se potriveşte lui Romulus Bucur) nu e câtuşi de puţin una construită din limitări şi restricţii, că poate acoperi, la rigoare spaţii de sensibilitate de o neaşteptată întindere şi că, în sfârşit, la capătul raţionamentului, e un tip de poezie sintetică. Sunt irizări expresioniste (trimiterea la Benn, pe ultima copertă e o găselniţă de toată frumuseţea), sunt spaime existenţiale, sunt întorsături ludice, sunt dedublări heteronimice (curios: pe legionar îl cheamă Romulus....) şi zvâcniri de demnitate clasică. E, dacă vreţi, şi-un pic de suspans: „sunetul înfrângerii se aude/ ca şuieratul unei săgeţi/ înfigându-se în scutul/ camaradului de lângă tine// un urlet de câine o ceată de barbari/ a fost semnalată la o zi distanţă. sau nu” (p. 33). Toate acestea, pe un fond care presupune o fluidă înţelegere a cotidianului, a vieţii private (în spiritul lui Ariès şi Duby, referinţele cele mai la îndemână) şi, de fapt, a vieţii (fie că ritmurile sunt cele de tympanum sau de chitară Led Zeppelin):

„întotdeauna mai există pământ/ de cucerit/ barbari de supus/ glorie de câştigat eroism/ de dovedit// mergem înainte dincolo de munţi/ dincolo de păduri// alege-ţi cu grijă cuvintele ultimele săgeţi pe care le-ai împlântat în faţa ta în pământ/ în aşteptarea asaltului final/ în cap îţi răsună versurile/ unui cântec de marş al barbarilor/ din cohorta ta/ OVER THE HILLS AND FAR AWAY” (p. 27).

După trei decenii de poezie, Romulus Bucur dezvăluie reţeta fantastă (sau arhetipală) care a stat în spatele celor mai rezistente şi mai eterate piese ale sale. O parte dintre ele se regăsesc şi în această selecţie. Cu altele, autorul a fost nedrept (am în minte câteva, risipite prin volume ori reviste). Chiar şi aşa, Arta războiului e o carte formidabilă, o carte-eveniment sufocată de o puzderie de evenimente care nu prea sunt cărţi... Cât de puţin trebuie să preţuim poezia ca să ne prefacem că nu observăm asta !

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara