Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Polemici:
Un fel uimitor de a sărbători de Livius Ciocarlie


A trecut aproape un an de când n-am mai scris o pagină destinată publicării. îmi promisesem să nici nu mai scriu. Şi iată că, deşi stiloul îmi scârţâie, mă reapuc. încă mai puţin aş fi crezut că am s-o fac ca să mă războiesc cu România literară, de autorii căreia mă leagă, de unii, o veche şi strânsă prietenie, de ceilalţi un sentiment cordial. E drept, n-aş fi publicat aceste rânduri în altă revistă. Ar fi fost un gest ostil. Tot ce doresc este să-mi exprim o consternare, iar aceasta cu acordul dat fără ezitare de prietenii amintiţi.

în numărul din 6-12 aprilie, România literară anunţă pe prima pagină că Alexandru George a împlinit 75 de ani. Cum e o vârstă care se sărbătoreşte, iar Alexandru George e unul dintre scriitorii noştri cei mai importanţi, era firesc ca anunţului să-i urmeze, în corpul revistei, un articol omagial. Articolul nu lipseşte. E semnat de Alex. Ştefănescu. Şi e aproape în întregime negativ. L-am citit cu stupoare. Situaţia se complică întrucâtva din cauză că articolul nu e unul ocazional. E "fragment dintr-un studiu" şi apare în bine cunoscuta rubrică intitulată La o nouă lectură. Prin urmare,

s-ar zice că intervine dreptul criticului la liberă opinie, drept de necontestat. Am scris s-ar zice fiindcă nu poate fi coincidenţă faptul că fragmentul dintr-un studiu apare în momentul aniversar. Oricum am lua-o, textul reprezintă contribuţia României literare la acest moment. De altfel, cuvintele de pe prima pagină Alexandru George la 75 de ani au tocmai acest sens.

Se ştie, Alexandru George se consideră nu atât critic, cât prozator. în aparenţă, Alex. Ştefănescu face altă distincţie: eseist şi prozator. Alexandru George ar scrie într-adevăr proză de bună calitate, dar numai în eseu. Prin eseu, Alex. Ştefănescu înţelege "această proză care trece drept critică literară" şi în care autorul încearcă să acrediteze numeroase neadevăruri şi injustiţii. Injustiţii datorate, presupun, felului de a fi al eseistului. El e mereu "îmbufnat şi burzuluit", de unde şi scrisul său cu "ton bombănitor, care îl face, nu se ştie de ce, simpatic (sau, în orice caz, l-a făcut multă vreme)". De ce, în pofida tonului său bombănitor, Alexandru George a încetat să mai fie simpatic, nu aflăm.

Proza "propriu-zisă" a scriitorului sărbătorit (!?) este livrescă, ne spune Alex. Ştefănescu. Nu văd ce e livresc în admirabilele Petreceri cu gândul şi inducţii sentimentale sau în nu mai puţin admirabilele Capricii şi treceri cu gândul prin spaţii, dar nu insist fiindcă nici Alex. Ştefănescu nu o face în acest fragment. Insatisfacţia criticului e generată de romane şi mai ales de Oameni şi umbre. De fapt, caracterizează romanul mai curând ca pe o carte de memorii, de vreme ce îl botează pe protagonis A.G. şi se referă la tatăl lui A.G., la sora lui A.G., la prietenii lui A.G. Prozatorul a afirmat nu o dată că Oameni şi umbre nu e autobiografie, ci de-a binelea roman. E adevărat că mărturiile scriitorilor nu sunt totdeauna creditabile, încât criticul nu trebuie să ţină seama, neapărat, de ele. Totuşi, în cazul de faţă ar fi fost firesc să-şi motiveze opinia deoarece acţiunea se petrece cu mai bine de zece ani înainte de naşterea lui Alexandru George. în schimb, criticul explică de ce scrierea nu e roman: de-a lungul ei nu se produce nici o revelaţie, iar personajele nu semnifică nimic. în consecinţă, "această lume care înseamnă atât de mult pentru A. G. nu înseamnă aproape nimic pentru noi".

Mărturisesc că mă crispează acest noi. Nu înţeleg de ce mă asociază Alex. Ştefănescu părerii sale. Cred că n-ar putea să şi-l asocieze nici pe Matei Călinescu, al cărui articol referitor la Oameni şi umbre, publicat - pe două pagini - nu altundeva decât în România literară, era intitulat - dacă memoria nu mă înşală - Un roman excepţional.

Cum se ghiceşte uşor, nu împărtăşesc părerea lui Alex. Ştefănescu potrivit căreia "renunţăm să mai citim romanul ca literatură şi îl parcurgem ca pe o scriere cu caracter documentar". La rândul său, nu este deloc obligat să-mi împărtăşească părerea că Alexandru George este, şi ca prozator, unul dintre scriitorii noştri cei mai importanţi. Tot ce îndrăznesc să-i reproşez este că şi-a făcut-o cunoscută pe a Domniei Sale într-un moment oarecum nepotrivit.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara