Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Un fenomen în mişcare: piaţa de artă de Pavel Şuşară

Economia reală şi bunurile simbolice

În aparenta precaritate în care trăim de vreo şaptesprezece ani, exisă o efervescenţă şi o dinamică fără precedent a societăţii româneşti. România nu e chiar aşa cum apare ea în tînguirile noastre cotidiene şi în statisticile sindicatelor cu lideri supraponderali. Dacă e să privim cu atenţie în jur, nu se poate să nu observăm că au apărut sute de localităţi noi, pe centura vechilor oraşe s-au născut peste noapte cartiere de lux, iar toate acestea se fac cu bani foarte mulţi, cu materiale, cu forţă de muncă. Există o investiţie privată imensă în România care nu este consemnată şi cuantificată nicăieri, dar care se răsfrînge implicit şi asupra existenţei noastre simbolice, asupra fenomenului artistic, în particular. Marea avalanşă de expoziţii, de galerii, de consignaţii şi de magazine de artă, deschise, în ultimii doi ani, în zona Lipscani, Blănari, Covaci, trăieşte dintr-o relaţie directă cu un anumit tip de cumpărător, fie el ocazional sau colecţionar cu proiecte sistematice. În România se construiesc săptămînal sute - dacă nu mii - de hectare de pereţi care trebuie mobilaţi cu ceva. Dacă nu se umplu cu lucrări de artă, se găsesc alte substitute care să acopere marile suprafeţe oarbe. Pentru că nu poţi sta într-o cameră albă decît dacă vrei să faci experienţe yogine, să deliberezi asupra capacităţii tale psihice şi asupra puterii de a face faţă provocării vidului. Pereţii goi sînt inacceptabili moral şi neliniştitori metafizic; ei desocializează, la scară mică, şi prefigurează cavoul, la scară mare. Or, tocmai aceste prefaceri atît de rapide din economia reală generează o dinamică extraordinară a actului artistic şi a circulaţiei obiectului de artă.

Artistul,
între frustrare şi adaptare

În acest context, supravieţuirea artistului nu constituie o problemă şi ea nu trebuie dramatizată, chiar dacă artistul nu mai este preţuit la fel ca în perioada interbelică sau la începutul secolului. Grigorescu, în epoca lui, era un reper al timpului, în jurul lui se coagulau energiile contemporanilor. La fel Luchian, Pătraşcu, Tonitza. Astăzi, rolul simbolic al artistului s-a erodat. În ciuda acestei realităţi, artistul român nu este tocmai un cerşetor. Toţi profesioniştii şi-au găsit formule de supravieţuire şi au relaţii directe cu o clientelă fidelă şi, adesea, chiar permanentă. Ei îşi rezolvă, astfel, problemele materiale, dar evitarea galeriilor şi vînzarea din atelier nu creează, din păcate, cotă, şi nu aşază raţional preţurile pe piaţă, cu alte cuvinte nu aduce beneficii fenomenului în ansamblu şi pe termen lung. Chiar şi artiştii tineri care, la prima vedere, par a fi grav dezavantajaţi, au la dispoziţie o plajă largă şi diversă de programe cu finanţări din spaţiul european, şi nu numai. Pe de altă parte, oricît de bine ar fi văzut în ambientul lui profesional şi oricît de eficient şi-ar fi reglat sistemul de relaţii, artistul contemporan se va afla mereu într-o stare de insatisfacţie mai mult sau mai puţin manifestă , pentru că noii colecţionari nu se dau în vînt după arta ,,proaspătă". Ei caută maeştri şi vînează mitologii. În mod paradoxal, singurul domeniu în care moartea poate fi percepută pozitiv este acela al artei. Sună sinistru, dar, din păcate, aşa este: se consideră în mod tacit că un artist bun este un artist mort. Sînt, evident, şi colecţionari care caută artă contemporană fără nici un fel de prejudecată, însă ei sînt puţini şi, oarecum, nereprezentativi în economia generală a climatului nostru artistic. În principiu, fiecare artist are o supapă prin care poate să iasă la suprafaţă. Dar, deocamdată, aceste supape sînt marginale, ele acoperă doar nevoi imediate, nu marchează fenomenul în profunzimea lui, şi nici nu ating acea înălţime la care ar trebui să funcţioneze mecanismele specifice ale unei existenţe artistice bine articulate.

Comerţul brut şi proiectul cultural

În zona culturii, a artelor plastice în speţă, situaţia de fapt, cea de drept şi cea morală sunt cu mult mai grave decît în celelalte segmente de piaţă. Aici se manifestă încă un amatorism gregar şi o spontaneitate vecină cu sălbăticia. Asta nu înseamnă că nu sînt, printre negustorii de artă, actori ai pieţii şi galerişti cu totul străini de această imagine. Pot fi oferite multe exemple de galerii care se mişcă extrem de dinamic şi la un remarcabil nivel profesional, unele dintre ele înfiinţate şi coordonate de către oameni foarte tineri, cum sînt: Matei Câlţia, Oana Tănase, Nicu Ilfoveanu (acum plecat cu o bursă la Roma), Dan Popescu etc. Apoi, sînt galeriile unor profesionişti cu multă experienţă, cum ar fi Zamfir Dumitrescu, Alexandru Ghilduş, Maria Magdalena Crişan, Ovidiu şi Marie-Jeanne Bădescu de la Timişoara, proprietarii Galeriei Brâncoveanu 28, casele de licitaţie Alice şi Monavissa, şi, evident, nu trebuie uitate magazinele de artă.
Deşi aceste forme ale pieţei de artă, ca şi altele pe care nu le mai amintim acum, sînt prezenţe de bună calitate, ele nu au reuşit să coaguleze un climat. Au rămas doar nişte insule, dar un arhipelag nu se poate constitui, deocamdată, pentru că nu există nici un sistem juridic coerent şi bine aşezat, şi nici nu au început să funcţioneze la un nivel de competenţă acceptabil acele instituţii fundamentale care ar putea să structureze piaţa de artă şi s-o scoată din zona gri în care ea se află astăzi, cum ar fi, de pildă, instituţia expertului. În profunzimea fenomenului artistic, piaţa neagră include încă zeci sau chiar sute de colportori de imagine, de geambaşi, de traficanţi, de falsificatori, iar, uneori, în siajul acestora se nasc fenomene hibiride, amestec de amatorism, de incompetenţă şi de dispreţ implicit. În acest climat au apărut, totuşi, cîteva galerii - cele deja amintite, dar şi altele - dar şi unele instituţii noi, cum ar fi Asociaţia Experţilor şi Evaluatorilor de Artă, care îşi propun să facă, în mod evident, cîţiva paşi importanţi înainte. Miza acestor acţiuni este calitatea operei de artă, garanţia lor este autenticitatea obiectului artistic, iar aspiraţia este ca lucrarea de artă să ajungă exact unde trebuie, adică la oamenii care iubesc arta şi care o pot plăti cît mai aproape de valoarea ei reală. Cu alte cuvinte, la marii actori ai unei pieţe de artă adevărate care, mai devreme sau mai tîrziu, vor apărea şi în spaţiul nostru public aşa cum se cuvine. Pentru ca aceste lucruri să funcţioneze şi dincolo de enunţuri şi de principii, este nevoie de o rediscutare profundă a relaţiei nemijlocite cu opera de artă, cu atît mai mult cu cît există încă, din păcate, locuri în care obiectul artistic este supus literalmente unui regim de sclavaj. Uneori lucrările sînt tăiate ca să intre mai bine în ramă, alteori se elimină fragmente dintr-o compoziţie pentru simplul motiv că sînt mai prost conservate, iar restaurarea diminuează substanţial veniturile. Mulţi dintre cei care manipulează direct bunuri artistice sînt oameni care nu ştiu, nu cunosc şi nici nu sînt interesaţi profund de acest tip de obiect, obiect pe care-l folosesc, însă, fără scrupule şi exclusiv din raţiuni lucrative, exact aşa cum folosesc proxeneţii tinerele pe care le exportă pentru a dansa în străinătate.
Concluzia care derivă dintr-o asemenea realitate este una singură: anume, crearea şi impunerea unui nou model de relaţie între galerist şi obiectul de artă, pe de o parte, şi între acţiunea comercială şi actul cultural, pe de alta.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara