Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Un film bun întrerupt la jumătate de Alex. Ştefănescu




Optiunea pentru munca intelectuală

Denisa Comănescu si-a făcut un nume în literatură încă din studentie, publicând versuri întâi în România literară (1975) si apoi si în alte reviste, pentru ca în scurt timp să debuteze si editorial, cu volumul Izgonirea din Paradis (Ed. Cartea Românească, 1977). La numai douăzeci si ceva de ani (s-a născut la 4 februarie 1954, la Buzău) cunostea orientările de ultimă oră din poezia engleză si americană si se situa cu dezinvoltură într-un raport de emulatie cu poetii români la modă. În plus, în cercurile pe care le frecventa era întotdeauna o aparitie spectaculoasă, un triumf al feminitătii, cum românii mai aveau ocazia să vadă numai în filmele occidentale, cu piscine si palmieri.

Surprinzător si lăudabil este faptul că frumoasa poetă - o adevărată Claudia Schiffer a poeziei - a rezistat tentatiei de a deveni o vedetă a vietii mondene si s-a consacrat, cu modestie si seriozitate, muncii intelectuale. După ce a absolvit (în 1977) Facultatea de Filologie - sectia română-engleză - a Universitătii din Bucuresti, s-a angajat la Editura Univers, ca redactor responsabil cu literaturile de limbă engleză (pentru ca în 1992 să devină redactor-sef al acestei importante edituri). A continuat să scrie versuri - după cum atestă publicarea volumelor Cutitul de argint (Ed. Eminescu, 1983) si Barca pe valuri (Ed. Cartea Românească, 1987). Însă, treptat, s-a lăsat tot mai mult absorbită de activitatea de traducător si editor, de administrarea, cu competentă si devotament, a textelor altora. Asa se face că de peste un deceniu nu a mai publicat nici o carte de versuri proprii, desi în acest răstimp a fost prezentă cu diferite poeme în numeroase antologii românesti si străine.

Culoare si prospetime

Tot ceea ce a scris mai bun Denisa Comănescu poate fi regăsit în volumul retrospectiv recent apărut, Urma de foc. Prima impresie care ni se impune citind acest volum este aceea de prospetime, desi de la prima aparitie a textelor respective au trecut multi ani (în unele cazuri peste douăzeci!), desi peisajul cultural nu mai este nici pe departe sobru, ca în timpul comunismului, astfel încât să facă imediat vizibilă, prin contrast, orice pată de culoare. Poezia Densiei Comănescu arată, si azi, ca frunzisul copacilor după o ploaie de vară. Din acest punct de vedere - dar numai din acest punct de vedere - ea seamănă cu poezia lui Mircea Dinescu.

Poeta se comportă ca o fiintă liberă, lipsită de complexe. Ea nu-si compune o morgă de "scriitoare" înainte de a începe să scrie si, în general, nu-si asumă nici un fel de obligatie fată de cititor. Povesteste într-un limbaj fantezist tot ce simte, ce vede si ce i se întâmplă. Aproape că n-o interesează dacă o "ascultă" cineva. Procedează asemenea celor care cântă singuri în baie.

Exuberantă si sinceră, pentru că este de fapt cu ea însăsi, poeta îsi declară temerile cele mai intime:

"cine stie când mai prind o zi/ primitoare ca spatele/ unui bărbat adormit" (Un copil).

Sau se laudă copilăreste cu prietenia unui poet:

"m(ircea) i(vănescu)/ îmi trimite zilnic/ două pungi de plastic/ cu fărâmituri de poezie" (Din Sibiu).

Sau povesteste - cu inima încă bătându-i puternic de emotie - ce i se întâmplă când scrie:

"Uneori o plăsmuire devastatoare/ tâsneste printre silabe/ ca molia ce-si făcuse culcusul/ în rana de purpură a soldatului" (Lumea limbajului).

Subiectele sunt cele care îi vin în minte, n-au legătură între ele, constituind un cuceritor spectacol al spontaneitătii. Totodată, limbajul folosit în relatarea faptelor este un limbaj poetic foarte bine însusit, care nu obligă la o pronuntare solemnă. Denisa Comănescu poate deopotrivă să se amuze si să se lamenteze, să acuze si să alinte, să soptească si să strige în limba poeziei sale. Îndrăznelile artistice nu sunt acompaniate de acel înfiorător răpăit de tobe care la circ anuntă salturile mortale sau care la alti poeti evidentiază "eroismul" unor inventii imagistice. Poeta se lansează în riscante aventuri ale exprimării fără să ne prevină în vreun fel. Iată cum începe poemul Obsesia biografiei:

"Dacă cineva mi-ar da părul într-o parte/ dacă mi l-ar ridica usor de pe frunte/ ca un diamant aiurit s-ar ivi/ orasul acesta".

Numeroase sunt în versurile ei gesturile de curaj artistic făcute firesc. Chiar si în momentele de mare gravitate, în ritualurile unei iubiri de o intensitate mistică, poeta practică o originalitate socantă cu o deplină sigurantă, cu siguranta cuiva care visează si stie că visează astfel încât se poate arunca într-o prăpastie fără să pătească nimic:

"De-aceea mă las în seara aceasta sfârtecată de fructe/ tu scrii la o masă aplecată putin spre infern/ saltă vulpea albastră din ochii tăi/ spre desisuri abrupte/ unde pletele-mi lungi ca o moarte/ pentru dragoste ti le astern." (Vulpea albastră)

Descoperirea suferintei

Ca document sufletesc, poezia Denisei Comănescu înregistrează momentul trecerii de la ingenuitatea unei fete care încă se joacă cu păpusile la luciditatea unei femei mature. Este o trecere bruscă si într-o oarecare măsură dureroasă. Noaptea magică a copilăriei se subtiază, devine albăstruie si lasă în cele din urmă locul unei lumini matinale triumfătoare si devastatoare. Trezită din lumea povestilor ei, femeia-copil se simte în bătaia soarelui ca sub reflectorul unui anchetator cosmic.

În mod înduiosător, ea reactionează si în cursul acestei treziri brutale ca un copil, bucurându-se de luciditate ca de o nouă jucărie. Titlul primei cărti a Denisei Comănescu, Izgonirea din Paradis, este foarte bine ales, cu mentiunea că trebuie să ne gândim la o izgonire primită cu o încredere plină de candoare.

Originalitatea profundă a poeziei Denisei Comănescu constă tocmai în acest mod naiv de a accepta maturitatea, într-o generoasă strângere la piept a suferintei.

Chiar si în momentele de paroxism ale luciditătii, când singura solutie pare sinuciderea, personajul liric are un ton voios si ingenuu si, cel mult, o inofensivă ironie în relatarea dramei sale:

"o foarfecă foarte fină a mai tăiat astăzi din mine ceva/ cu multă delicatete, cu pricepere" (Sauna).

Poeta are revelatia mecanicii dragostei, acea mecanică atât de fastuos si caustic reprezentată în Casanova lui Fellini, dar nu devine niciodată cinică. Luciditatea ei este o luciditate visătoare:

"furnica harnică a întâmplării si-a găsit în mine/ un depozit sigur/ din nou o ploaie de aur/ din nou trupul acesta amortit se electrizează/ ca o pisică în fata cărnii/ mă uit în oglindă/ figura
mi-este străină: prea multă strălucire,/ prea mult triumf (ca si cum m-as fi spălat cu un gălbenus/ si peste noapte mi s-ar fi îndesit părul)/.../ play-boy, play-boy, ai milă de femeia aceasta/ care nu se poate reinventa decât prin/ dragostea sa" (Întâlnire cu un play-boy).

Din această stare de spirit, din rememorarea nostalgică dar si resemnată a unei vârste fericite rezultă cel mai frumos poem al Denisei Comănescu si unul din cele mai frumoase care s-au scris în ultimele decenii în limba română:

"Cu spaimă pieptănându-mă în loc de frunze/ bărbati uscati parcă-mi cădeau din păr/ eram atât de tânără încât pe buze/ surâsul mi-era frate râsul văr// oglinda se-nrosea ca fata mare/ scaune mieunau, pisicile deveneau tepene/
mi-era dor de tine ca de o eroare/ adormeam îmbrăcată în rosu - sământă de pepene// cu spaimă pieptănându-mă în loc de frunze/ bărbati uscati parcă-mi cădeau din păr/ eram atât de tânără încât pe buze/ surâsul mi-era frate râsul văr" (Lied).

Ar fi păcat ca Denisa Comănescu să nu continue ceea ce a început cu ani în urmă. Asteptăm cu nerăbdare reluarea captivantei ei aventuri lirice, asemenea spectatorilor unui film bun întrerupt la jumătate.


Denisa Comănescu, Urmă de foc, postfată de Mircea Ivănescu, Botosani, Ed. AXA, col. "La steaua - poeti optzecisti", 1999. 124 pag.