Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
Un Gogol dezideologizat de Gheorghe Grigurcu


Două feluri de falsificări s-au aplicat, sub regimul comunist, clasicilor literaturii, inclusiv celor ruşi, atît de mult traduşi şi mediatizaţi la începuturile comunismului pe meleagurile noastre. Mai întîi trunchierea operei, din care au fost eliminate pasajele neconvenabile interpretării procustiene, "marxist-leniniste". Apoi aplicarea canonului ideologic asupra construcţiei exegetice înălţate în jurul operei, astfel că rezulta ocultarea unor linii de forţă ale înţelegerii acesteia. Aşadar a funcţionat o dublă selectivitate, avînd ca obiect atît opera, cît şi contextul receptării ei, cu scopul degajării terenului în favoarea soluţiei oficiale, unica admisă. În virtutea unor atari constatări, universitarul ieşean Emil Iordache îşi întreprinde investigaţiile asupra lui Gogol. D-sa observă că pînă şi "cea mai completă" ediţie în limba română a marelui autor (Opere, vol. I-VI, Ed. Cartea Rusă, 1954-1958) este nu numai eliptică, ci şi ilogică, prin faptul că în sumar figurează Spovedania unui autor, prin urmare replica lui Gogol la polemica provocată de Paginile alese din corespondenţa cu prietenii, în timp ce lipseşte chiar punctul de plecare al Spovedaniei, adică Paginile alese! Un suprarealism editorial! Atît de "rezistentă" se simţea "cea mai înaintată orînduire din lume", încît se temea pînă şi de textele unui scriitor de la începutul veacului al XIX-lea. Iată un pasaj din comentariul însoţitor al ediţiei tendenţioase pe care am menţionat-o, menit a ilustra, după cum spune Emil Iordache, "imbecilitatea aparatului critic ce subminează munca traducătorilor care a fost, de cele mai multe ori, onorabilă": "Ideile progresiste, care au predominat în conştiinţa lui Gogol în perioada de înflorire a geniului său, şi-au găsit renegarea în lucrarea Pagini alese din corespondenţa cu prietenii. Renunţînd la demascare şi la satiră, păşind pe calea greşită a propăvăduirii ideilor religioase şi morale şi a afirmării justeţei orînduirii aristocratice şi iobăgiste, Gogol a devenit în mod inevitabil sprijinitor al cercurilor reacţionare, conservatoare, care au întîmpinat cu un triumf plin de bucurie răutăcioasă această cotitură din conştiinţa scriitorului, a cărui creaţie devenise demult stindardul forţelor progresiste din tînăra Rusie". Parcă avem a face cu dezvoltarea unei faimoase sintagme din limba de lemn a activiştilor şi a poliţiei politice, cea de "element duşmănos"!
În felul acesta se exercita funestul criteriu proclamat de Lenin, al celor "două culturi", fiind pusă în lumină, în cazul de faţă, linia narodnică, ulterior marxistă, instigatoare la lupta de clasă, a lui Radişcev, Belinski, Herzen, Cernîşevski, Plehanov, în timp ce era trecută în umbră ori pur şi simplu omisă linia opusă, spiritualistă, a lui Ceadaev, Dostoievski, Soloviov, Berdiaev, Bulgakov, Rozanov, Merejkovski, care afişa, în chip emblematic, vaticinarele versuri ale lui Puşkin: "Să nu dea Dumnezeu să vedem răzmeriţa rusă, absurdă şi nemiloasă". Eseistul nostru acordă, pe bună dreptate, o atenţie susţinută unui comentator de marcă al autorului Sufletelor moarte, Dmitri Merejkovski, a cărui carte, din 1906, Gogol şi diavolul, a şi tradus-o. Poet, romancier, critic, traducător, polemist, Merejkovski şi-a cîştigat în epocă un mare prestigiu. Atitudinile sale de frondă au mers de la despărţirea de Biserica ortodoxă rusă, în vederea edificării unei "noi conştiinţe religioase", pînă la anticomunismul său viguros, la protestul împotriva "cezaropapismului" proletar, în urma căruia a fost silit a se exila la Paris, unde a rămas pînă la sfîrşitul vieţii. O frază a eseistului rus este relevantă asupra raporturilor sale cu comunismul: "Forţa şi slăbiciunea comunismului ca religie constau în faptul că el predetermină viitoarea creaţie socială şi, în felul acesta, fără voie, închide în sine spiritul eternei mediocrităţi, al filistinismului, inevitabila consecinţă a pozitivismului ca religie, pe baza căruia el, socialismul, este edificat."
Azi putem vedea clar că emigraţia rusă a reprezentat continuitatea liniei spiritualist-religioase, pe care cîrmuirea bolşevică s-a silit a o jugula. Adică a liniei celei mai substanţiale a culturii ruseşti. Responsabilitatea faţă de cultura patriei sale l-a făcut pe Merejkovski să adreseze tinerilor literaţi din diaspora, adunaţi în jurul revistei Novîi Dom un patetic apel: "Noi, Diaspora rusă, sîntem critica personificată a Rusiei, ideea şi conştiinţa parcă îndepărtată de Ea, judecata asupra Ei, cea de astăzi şi profeţia despre Ea, cea viitoare". Următoarea propoziţie oglindeşte concepţia despre critică a emitentului său, care delimitează critica creatoare de cea aşa-zis ştiinţifică, atribuindu-i nu doar rostul enunţării unor judecăţi de valoare, ci şi o semnificaţie profetică: "Literatura rusă, privită din exterior, este cea mai puţin critică, iar din interior este cea mai critică, pentru că este şi cea mai profetică. De la "notaţiile amare" ale lui Puşkin, cel dintîi critic rus, prin Scrisorile filosofice ale lui Ceadaev şi geniala, încă neînţeleasa Corespondenţă cu prietenii a lui Gogol, pînă la Jurnalul de scriitor al lui Dostoievski şi spre Vl. Soloviov şi Rozanov - iată drumul critic, profetic al literaturii ruse. El este curmat odată cu existenţa Rusiei, dar tot simultan cu aceasta va fi refăcut". Gogol e integrat de Merejkovski curentului hristosocentric al culturii ruse, deci sustras zonei "demascatoare", pragmatic-sociale. Altfel spus, integrat caracterului celui mai profund al spiritului creator rus, care explică legătura decembriştilor cu frămîntarea mistică din contemporaneitatea lor, ca şi sorgintea problematicii religioase la Gogol, Dostoievski, Soloviov şi la atîţia alţii. O mişcare fundamentală pe care istoria literară comunistă a încercat a o eluda ori a o prezenta în chip parţial şi mistificat. Realitatea este că tendinţa socială a fost mereu contracarată în Rusia de cea spirituală, cei mai de seamă creatori ruşi, ajungînd, cu puţine excepţii, după cum se exprimă Merejkovski, "dacă nu la acţiunea religioasă, măcar la conştiinţa religioasă". Aici se cuvine menţionat un alt important autor de origine rusă, Vladimir Nabokov, conform căruia în Rusia s-au manifestat totdeauna două forţe cu acţiune antagonică: pe de o parte statul, care dispunea de instrumentul represiv al cenzurii, pe de alta criticii utilitarişti, gînditorii "radicali", din care Lenin şi-a compus o ascendenţă, Belinski, Cernîşevski, Dobroliubov, Pisarev etc. În pofida programului "progresist" pe care-l formulau, înrîurirea lor asupra literaturii a fost una de rău augur, întrucît îi limitau orizontul la satisfacerea nevoilor sociale şi politice: "Cu toate calităţile lor, aceşti critici radicali au devenit o piedică în calea artei, ca şi guvernul. Guvernul şi revoluţia, ţarul şi radicalii ocupau în artă poziţii la fel de filistine, căci îi pretindeau artistului să răspundă "comenzii sociale", nepermiţînd nici un fel de extravaganţă". E un punct de vedere surprinzător în comparaţie cu truismele ideologice ale "progresului social", văzut ca un panaceu. Lua naştere astfel un cerc vicios al interpretării lui Gogol. Piesa lui, Revizorul, a fost osîndită şi elogiată din aceleaşi motive utilitare, atît dinspre oficialitatea ţaristă, cît şi dinspre opoziţia "progresistă". În legătură cu numita comedie, exegeza celei din urmă a instituit un prototip literar, producînd, după cum scrie autorul Lolitei, nu numai "un potop clocotitor de literatură care denunţa corupţia şi celelalte racile sociale, dar şi dezmăţul criticii literare, care îi refuza calitatea de scriitor celui ce nu-şi dedica romanul sau povestirea demascării jandarmului sau moşierului care îşi biciuieşte mujicii". De unde vedem cum tendenţionismele extraliterare, indiferent de conţinutul lor tezist, sfîrşesc prin a se întîlni.
Să ne întoarcem însă la Merejkovski. Metoda sa critică este cea de-a studia opera în asociere cu aparatul biografic (extrase din corespondenţă, jurnale, mărturii ale contemporanilor), socotind-o pînă la urmă ca pe un jurnal dilatat, ca pe o "spovedanie" detaliată, deschisă spre infinit. Concluzia unei asemenea optici aplicate lui Gogol este că scriitorul e "bolnav" de dedublare religioasă, patimă sublimă de care au suferit şi genialii săi conaţionali, Dostoievski şi Tolstoi. Merejkovski crede că opera ca şi viaţa lui Gogol constituie o luptă permanentă cu diavolul. Acesta este "duhul nevieţii", ergo al inexistentului absolut, care vrea să treacă drept existenţă absolută. Diavolul este incompatibil cu adîncimea (cf. Apocalipsa II, 24), întrucît e platitudine, o iremediabilă platitudine. Dar - atenţie! - cînd platitudinea reflectă, cînd are o funcţie speculară, poate da impresia iluzorie de profunzime. Se află aci o blamare a estetismului pur, lipsit de miza spirituală, capabilă a-l transcende: "Şi cu cît este mai perfecţionată contemplarea noastră metafizică a lui Dumnezeu, remarcă Merejkovski, cu atît mai desăvîrşită devine oglinda diavolului. Bezna de jos, cerul de jos, răsturnat, ne atrage cu ispita zborului în jos, a zborului liber, fără efortul necesar pentru zborul în sus. Şi atîta timp cît privim doar, cît contemplăm metafizic doar, nu ne putem convinge că profunzimea aparentă e în realitate doar suprafaţă plată. Şi de-abia atunci cînd sîntem ispitiţi pe deplin, cînd ne desprindem, cînd ne prăbuşim, dorind să zburăm, strivindu-ne de oglindă, simţim prea tîrziu suprafaţa plană a "adîncimilor Satanei" şi ne convingem că n-avem unde zbura". Diabolica platitudine apare întruchipată, în creaţia lui Gogol, în două personaje etalon: Hlestakov şi Cicikov. Superficialitatea trivială, vicioasă a celui dintîi e probată chiar onomastic: "Însuşi numele de familie Hlestakov este genial inventat, deoarece, pentru urechea rusă, el creează senzaţia de uşurinţă, de inconsistenţă, de flecăreală, de şuier al unui baston subţire, de plesnitură pe masă a cărţilor de joc, de lăudăroşenie a unei haimanale şi de bravură a unui cuceritor de inimi (cu excepţia capacităţii de a duce la un bun sfîrşit şi această şi oricare altă întreprindere)" (Vl. Nabokov). În vederile lui Merejkovski, eroul principal al Revizorului înscrie o culme a minciunii. El îşi construieşte propria imagine - o imagine polimorfă - exclusiv din cuvinte şi exclusiv pentru uzul celorlalţi. Urcat pe piscurile fantasmagoriei, se declară autor al tuturor operelor literare la modă, atribuindu-şi concomitent o excepţională carieră în serviciul ţarului, sugerînd o intimitate cu suveranul şi pretinzînd că are o trenă de... treizeci şi cinci de mii de civili aflaţi în căutarea lui! Demonia lui Hlestakov constă în nelimitarea reprezentării eului său bicisnic, care poate fi gîndit în parametrii uzurpării metafizice, dostoievskiene: "Unde ar fi ajuns dacă nu ar fi alunecat? Se întreabă Merejkovski. S-ar fi autointitulat, ca orice uzurpator, monarh? Sau poate că, în zilele noastre, nu s-ar fi mulţumit nici cu numele imperial, nici cu un alt nume omenesc şi şi-ar fi zis de-a dreptul "supraom", "Om-dumnezeu": ar fi rostit ceea ce, la Dostoievski, diavolul îl sfătuieşte pe Ivan Karamazov să spună: "Unde se află Dumnezeu, orice loc e sfînt; oriunde m-aş afla eu, acolo va fi locul cel mai de cinste - şi totul este permis"". Prin lăudăroşenia-i fără stavile, Hlestakov deschide perspectiva unui topos infernal care e Petersburgul, "paradisul" întors pe dos al lui Petru I, miraj al "ideii europene" goale de conţinut. Capitala imperiului figurează, sub pana lui Gogol, ca un centru al ticăloşiei, ca un antipod al vieţii patriarhale din provincia tradiţională. Contrastul e tranşant exprimat în Moşieri de altădată: "Cu ajutorul lor puteai citi ca într-o carte deschisă, toată viaţa senină şi liniştită pe care o duceau odinioară neamurile vechi de boieri, bogaţi dar curaţi la suflet, şi atît de deosebiţi de acei maloruşi josnici, ieşiţi din rîndul păcurarilor sau al unor precupeţi, care năboiesc ca lăcustele în cancelarii, despoaie de ultimul bănuţ chiar pe consătenii lor, împînzesc Petersburgul cu pîrîtori, pînă la urmă-şi umplu buzunarele şi se leapădă de neamul lor malorus, adăugîndu-şi cu pompă un "v" la coada numelui lor, care se termină cu "o"". Nevski Prospekt se personifică în femeie, devine "frumoasa" capitalei, prostituata plină de minciuni cu ajutorul căreia diavolul îşi aruncă momeala nocturnă: "Tot timpul Nevski Prospekt minte, dar minte mai cu seamă cînd se lasă asupra lui noaptea neagră şi zidurile caselor albe şi gălbui ies la iveală, cînd tot oraşul este numai strălucire şi zgomot (...) şi cînd parcă dracul aprinde cu mîna lui felinarele pentru ca totul să arate altfel decît în realitate". Asupra funcţionarilor provinciali, logoreea demagogică a lui Hlestakov acţionează cu puterea unei magii, deoarece el pare a întrupa capitala, iar aceasta, la rîndul său, pare a întrupa o femeie uşor de sedus, "îndrăgostită de diavol". O altă postură a diavolului ni se descoperă, potrivit lui Merejkovski, în eroul central al Sufletelor moarte, Cicikov, plămădit din acelaşi blestemat aluat ca şi Hlestakov: "Amîndoi sînt polii aceleiaşi forţe, sînt copii ai clasei ruse de mijloc şi ai secolului al XIX-lea, rus, cel mai mediocru şi mai burghez dintre toate secolele; şi esenţa amîndurora este media eternă, "nici cîine nici ogar" - trivialitate perfectă. Hlestakov afirmă ceea ce nu există, Cicikov - ceea ce există, amîndoi au aceeaşi trivialitate. Hlestakov pune la cale, Cicikov execută. Fantasticul Hlestakov provoacă evenimentele ruseşti cele mai reale, la fel cum realul Cicikov provoacă cea mai fantastică legendă a "sufletelor moarte". Ei, repet, sînt două chipuri contemporane, două ipostaze ale răului etern şi universal, ale diavolului".
Apropiindu-se de Gogol cu sprijinul unei bibliografii puţin cunoscute cititorului român, Emil Iordache îi curăţă chipul de clişeele ideologice, îl restaurează în datele autenticităţii lui spirituale. Căci putem afirma că ideologia comunistă a fost un demon cu care genialul scriitor rus s-a confruntat postum.

Emil Iordache - Studiu despre Gogol, Ed. Timpul, Iaşi, 128 pag., preţ neprecizat.