Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

ex libris:
Un jurnal care îşi scrie autorul de Mircea Anghelescu

Publicat până acum doar fragmentar, în câteva volume intrate în topul prozei (nu doar) autoscopice de după ultimul război, celebrul jurnal al lui Radu Petrescu a apărut în ediţie integrală cu ocazia Salonului de Carte de acum o lună.
De această dată este vorba despre întreaga serie a caietelor sale, începută – după încercări anterioare – în ianuarie 1946 şi încheiată în chiar ziua morţii sale timpurii, în ianuarie 1982. În total, sunt cincizeci şi trei de caiete de însemnări (iau datele din prefaţa lui Ion Bogdan Lefter, iniţiatorul şi sufletul acestei importante restituiri) dintre care o primă parte, până în august 1957, au fost transcrise de autor în caiete noi, de format mare, iar restul a rămas în forma iniţială.
Din acest lanţ de note aproape zilnice, cărora autorul le dădea o atenţie cu totul deosebită, dar care alcătuiesc şi substanţa vitală a celorlalte cărţi ale sale, în volumele apărute anterior lipseşte perioada utilizată în cele unde forma „jurnalistică” rămâne prezentă, deşi materia iniţială suportă prelucrări esenţiale: Ocheanul întors, Părul Berenicei şi A treia dimensiune. Părţile din jurnalul propriu-zis care au fost utilizate pentru aceste romane au rămas inedite până astăzi, când soţia scriitorului, doamna Adela Petrescu, le-a integrat în locurile cuvenite din şirul notelor zilnice şi astfel înfăţişează cititorului materia neîntreruptă a însemnărilor în forma lor iniţială, lăsând romanele amintite să-şi ducă mai departe existenţa lor diferită, în calitate de „ficţiuni”. Cititorului i se prezintă deci substanţa intimă a unei existenţe dedicată scrisului şi artei, gândită şi reflectată în notele unui jurnal care îmbină francheţea observaţiei cu meditaţia tânărului intelectual, apoi scriitor matur, asupra artei, scrisului şi existenţei sale în acest spaţiu. Comparaţia cu Amiel mi se impune încă în timp ce scriu aceste rânduri pe hârtie, în pofida diferenţelor considerabile dintre cei doi autori, născute în primul rând de secolul care îi desparte. Ca nici un alt autor de asemenea însemnări, ei par să fie, sau chiar sunt făcuţi pentru aventura periculoasă a unui jurnal (înţeles după formula lui Baudelaire, mon coeur mis à nu) precum alţii pentru aventura unei vieţi de acţiune, de călătorii sau de explorări. Chiar experimentarea unor formule diferite de jurnal înainte de a se decide pentru aceea care va deveni definitivă, cum a făcut şi Amiel (e drept că acesta a avut timp să-şi modifice formula şi să scrie 174 de caiete) este o dovadă a importanţei pe care tânărul Radu Petrescu o acordă acestor note.
Semnificativ pentru felul în care îşi scrutează aptitudinile şi implicit destinul literar, jurnalul lui Radu Petrescu începe cu o însemnare (din 16 ianuarie 1946) în care autorul vorbeşte despre o carte, probabil de versuri, pe care trebuia să i-o editeze Saşa Pană; la 16 septembrie, notează el, „am trecut pe la P. şi i-am spus că renunţ la publicarea volumului, deşi nu şi de ce”. Vom afla cauza probabilă peste două pagini (peste o lună, la14 oct.), dintr-o discuţie cu Mircea Horia Simionescu: „am cu Ţoncu o discuţie despre poezie, dar totul mi se pare zadarnic dată fiind lipsa mea de talent”. Iar pe 16 sept., zi în care citeşte Le bateau ivre (nu se înţelege dacă renunţarea are vreo legătură cu lectura lui Rimbaud, aşa cum pare să sugereze apropierea), notează: „Poezia începută pe 17 septembrie n-o mai continui. Trebuia să fie cosmică, explozivă, tablouri largi ş...ţ şi ce-a ieşit!”. Nu ştim poezia lui Radu Petrescu de la nouăsprezece ani, şi probabil n-o vom şti niciodată, dar ea ar putea semăna cu aceea apunakistă pe care o consemnează, fără comentarii, în 2 sept.1981: „Citat citadin/ E număr, nu măr...” etc. (găsesc asemenea jocuri şi în alte părţi, făcute de pildă în timpul unei şedinţe, p.966).
Autorul dezvăluindu-se pe fiecare pagină a fi un spirit reflexiv, autocritic, aplecat în chip natural spre meditaţie, părea încă de la începuturile scrisului său că „jurnalul” (adică reflecţia), va ucide poezia (creaţia deci, etimologic vorbind) printr-o preferinţă care nu lasă loc pentru ezitări sau pentru negocieri. N-a ucis-o, cum se va vedea în statura pe care o câştigă în timp romanul Matei Iliescu şi alte scrieri ale sale, dar se putea observa de atunci că, „într-o zi, jurnalul intim al lui Radu Petrescu va fi considerat opera lui cea mai importantă” (cum spune N.Manolescu în 1981). Deşi autorul va respinge această idee care a mai fost formulată de critică, ea se poate verifica în chiar paginile jurnalului în cauză. Una (dar nu singura) dintre explicaţiile neplăcerii cu care scriitorul priveşte eticheta de „autor de jurnal”, şi o contestă, poate fi aceea că, jurnalul fiind un gen al libertăţii şi al sincerităţii totale, paginile sale cele mai bune, luminate de acest spirit, nu păreau să aibă vreo şansă de a vedea vreodată lumina tiparului. Din fericire, lucrurile s-au schimbat şi avem astăzi în faţa ochilor ediţia completă a notelor zilnice, care confirmă în Radu Petrescu unul dintre spiritele cele mai libere, mai necruţător introspective şi mai torturate de ideea creaţiei dintre scriitorii noştri din a doua jumătate a secolului trecut.
Prefaţa lui Ion Bogdan Lefter, care suplineşte în mare măsură şi necesara Notă asupra ediţiei, explică nu numai relaţia jurnalului cu romanele sale, ci pune în valoare şi felul în care romanelejurnal se constituie într-un roman al romanului, documentând de pildă, în Părul Berenicei (din 1981), construcţia „ficţiunii” şi gestaţia ei, structura lor elaborată şi simbolică, în care fiecare detaliu formal este încărcat de semne pe care cititorul este invitat să le descifreze: numai că, din nefericire, în cazul lui Radu Petrescu cititorul a lipsit adesea de la această întâlnire şi înţelesurile construcţiei elaborate a cărţilor sale scapă, cu rare excepţii, majorităţii recenzenţilor de atunci. Este punctul de plecare al unei lungi cariere de autor neînţeles, care se simte şi care chiar este nedreptăţit prin eşuarea efortului de a comunica un model ce continuă, în vremuri teribile, linia prozei interbelice, precum şi o nouă arhitectură a unei proze care trebuie să transmită un text încărcat de intelectualitate, contemporan cu marile opere ale literaturii universale. În ciuda eşecului de moment, el continuă fără să cedeze, „experimentează mereu, cu o mare consecvenţă şi încredere în propria vocaţie, noi posibilităţi de supunere a sensibilităţii la rigorile formei literare, reconstituind astfel elementele definitorii ale unei existenţe dominate de imperativul artistic”, cum spune Alexandra Ciocârlie în una dintre cele mai limpezi descrieri ale prozei sale (într-un articol din DGLR). Ceea ce Amiel căuta în plan moral, Radu Petrescu căuta, cu febrilitate mai arzătoare încă, în plan artistic, dublând astfel rezultatul, căci, dacă opera didactică şi estetică a lui Amiel este neglijabilă în raport cu jurnalul, aceea a autorului nostru este foarte importantă, cel puţin din punctul de vedere al nivelului la care plasează discuţia literaturii, şi a literaturii române în primul rând.
Radu Petrescu avea intuiţia şi, cu vremea, convingerea fermă că paginile sale de critică, sau de filosofie a literaturii universale, erau foarte importante şi că este sarcina sa de a împlini ceea ce nimeni altcineva nu va putea face. Ceea ce apare, rapsodic, încă în însemnări de la sfârşitul anilor cincizeci şi a anunţat în unele pagini din Ocheanul întors şi Părul Berenicei este continuat în „cărţulia” („libriciolul” cum îi spune el în jurnal, românizare a it. libricciuolo) la care lucrează în 1981 şi care „e o adevărată întemeiere a criticii literare europene şi de aceea am obligaţia să scriu şi să public Meteorologia lecturii, schiţă a literaturii europene de la Homer până în zilele noastre... indispensabilă pentru oricine, de oriunde, care se ocupă de literatură” (14 aug.1981, p.1039). De aici, din convingerea că a găsit o cheie care explică liniile esenţiale ale dezvoltării literaturii europene, de la Homer, prin Ariosto, Shakespeare şi Flaubert, prin „lupa” lui Baudelaire şi prin Eminescu, pe care o pune în sclipitoare pagini necitite sau rău citite de un public întâmplător, vine şi iritabilitatea cu care priveşte în jur şi vede peste tot conspiraţii şi intenţia de a-l desconsidera („autoarea, o debutantă, face indelicateţea enormă să nu mă citeze pe mine, cel dintâi care l-am alăturat pe Călinescu de Urmuz”, Cioculescu... „citează pe Liviu Călin... deşi obiecţia îmi aparţine” etc.), când nu este vorba decât de superficialitatea obişnuită în orice publicistică, şi mai ales în ţara lui Caracudi. Întreprinderea sa este deci o nebunie: „În ţară nu va avea cine să-l citească... În Italia, în Franţa, în Germania, Anglia şi Spania nu va ajunge. Atunci înseamnă că Baudelaire, Eminescu, Benedetto Croce şi G.Călinescu sunt în viaţă şi că îl pot citi... Dar dacă e o nebunie, obligaţia de a scrie cât pot de bine... are o notă specială” (p.1028) etc.
Şi dacă „propunerile” sale care definesc „momentele decisive ale gândirii artistice de la început până în zilele noastre” au avut parte de unele comentarii şi aprecieri (în special în corespondenţa particulară sau în discuţii cu colegi precum Mihai Nasta, Livius Ciocârlie, Şerban Foarţă), cele referitoare la literatura română nu ştiu să fi fost puse într-adevăr la contribuţie sau măcar menţionate de profesioniştii domeniului pentru beneficiul unei posibile lecturi moderne a textelor: mă refer în primul rând la capitolul despre viziunea panoramică a timpului în opera lui Alecu Russo, precum în Memento mori, şi în general la determinările tipologice care trasează linii nebănuite, dar sugestive de analogii, de la Cervantes la Caragiale, a cărui „artă nouă” a întreruperii epicului prin tablouri static descriptive e practicată puţin mai târziu de către Joyce (desigur fără nici o relaţie materială), şi apoi de Urmuz şi Călinescu, în Cartea nunţii (Meteorologia, IV, 125-126 etc.).
Sunt convins că această ediţie integrală a Jurnalului lui Radu Petrescu, dincolo de un răsunt considerabil, va avea multe consecinţe, şi nu numai pentru felul în care îl vom vedea în viitor pe autorul său: posibil ferment de natură impresionistă (Radu Petrescu este şi un excelent cunoscător şi comentator al plasticii) şi filosofică a felului de a face critică literară românească pe un fundal european, autor al unor romane în care autobiografismul se referă înainte de orice la viaţa intelectuală, extrem de vie şi frământată a autorului/personaj şi totodată al unui jurnal care este în sine o operă de creaţie, sau – ca să-l parafrazez pe autor – o operă care îşi scrie autorul, îl „face” şi îl scrie în acelaşi timp, ca o mărturie a felului în care se putea trăi, citi şi gândi în subteranele intimităţii, într-o vreme dominată de vorbăria găunoasă a oficialităţii. Cred că apariţia acestui volum va contribui decisiv la readucerea cărţilor lui Radu Petrescu în prim-planul literaturii noastre contemporane, mişcare desigur benefică pentru ambele părţi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara