Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi libere:
Un jurnal neobişnuit de Gabriel Dimisianu

Gheorghe Grigurcu, Jurnal. I,
Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2014, 418 pag.

A apărut în 2014, la editura clujeană Eikon, primul volum din Jurnalul criticului, poetului şi eseistului Gheorghe Grigurcu, o scriere aşteptată de cititorii săi şi despre care se poate anticipa că va fi una de dimensiuni considerabile. Acest prim volum însumează, numai el, peste patru sute de pagini. Dar până le vom avea pe toate sub ochi să notăm despre acesta, întâiul, câteva constatări.

Să încep prin a spune că avem în faţă un conglomerat de mărturisiri, de evocări, de portrete, de reflecţii despre literatură şi despre lumile literare, alternând, acestea toate, cu citări, cu decupaje, mai bine zis, fie din autori universali (Proust, Kafka, Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Faulkner, Thomas Mann, Camus, Gide şi din mulţi alţii), fie din autori români (Caragiale, Ibrăileanu, Mircea Eliade, Noica ş.a.). Jurnalul se deschide astfel atât către ceea ce autorul a trăit în viaţa curentă, spre a-i spune astfel, cât şi către exponenţii unor valori morale şi intelectuale pe care i-a frecventat şi pentru care mărturiseşte afinităţi.

Nu voi întârzia să spun un lucru care m-a contrariat citind Jurnalul lui Gheorghe Grigurcu şi anume lipsa datării. Jurnalele recurg îndeobşte la datare şi eu spun îndeobşte spre a nu spune, cum totuşi cred, că orice jurnal o face. Cutare eveniment a fost consemnat, fără doar şi poate, într-o zi anume şi nu altcândva. De fapt timpul însuşi este, la urma urmelor, personaj al oricărui jurnal.

Grigurcu a procedat altfel, eliminând datările, lăsându-şi cititorul să aproximeze şi chiar să şi ghicească, uneori, după detalii care i se dau, care a fost momentul întâmplării cutărui fapt, niciodată indicat limpede. După atmosferă, după personajele care apar în scenă, după elemente de cadru se poate deduce anume când s-a petrecut respectivul eveniment, dar fără să fi fost menţionat în jurnal ca atare. Este unul din argumentele care m-a făcut să-i dau comentariului meu titlul pe care i l-am dat (Un jurnal neobişnuit). Dar neobişnuit este jurnalul lui Gheorghe Grigurcu şi din alte motive. Nu se aduce pe sine, cel care ne vorbeşte, deloc în faţă, în chip explicit, de multe ori această poziţie este cedată altora, sau astfel suntem lăsaţi să credem, autorul umblând mai tot timpul deghizat, am spune, ascuns după iniţiale care nu trimit la numele său. A.E. sunt acelea sub care, mie unuia, mi s-a părut că-l recunosc pe Gheorghe Grigurcu, după faptul că purtătorul lor e mereu invocat, citat, aprobat în ce spune, dar pot fi sigur? De câteva ori , totuşi, Gheorghe Grigurcu apare el însuşi în pagini cu intervenţii nemijlocite, ca să le spun astfel, şi totdeauna când se raportează,cu melancolie şi dezolări, la Amarul Târg. Este denominaţia pusă de multă vreme în circulaţie, strict legată de numele şi de destinul său.

Vorbind despre Cluj, altă urbe care i-a marcat existenţa, Gheorghe Grigurcu are prilejul să facă deosebiri între noţiunile de Amintire şi Memorie, un distinguo mereu întâlnit când e vorba de a defini raportările la trecut, la felul cum privim la ce fusese altădată Amintire şi Memorie. „Pe când prima e caldă – scrie Grigurcu – , frisonantă, o ficţiune mulată pe palpitul vieţii, a doua e solemn-rece, înzestrată cu o funcţie de cinstire: memoria unui dispărut, a unei epoci, a unui loc etc. Amintirea e alipită existenţialului, Memoria se proiecteză, impasibilă, în Istorie. În prezent imaginea Clujului s-a contras, ca să spun aşa, în Istoria mea personală. A căpătat o anume rigiditate a vidului, precum un vas care conţinea un lichid ce da în clocot, însă acum golit. Străzile metropolei transilvane care-mi erau atât de familiare au dobândit luciul mat al unor ilustrate (...) În timp ce Memoria are luciul unei pietre tombale, Amintirea, aidoma unei seminţe, conţine un germen vital care promite resurecţia (...) Amintirea are şansa de a fortifica Memoria. În schimb Memoria riscă a formaliza Amintirea”.

În chip fatal jurnalul lui Gheoghe Grigurcu va oscila între cele două ipostaze, chiar dacă autorul înclină, din impuls lăuntric, să-i dea curs mai ales uneia dintre ele, desigur Amintirii. Ne pune în gardă, explicit-patetic, încă de la început: „Sunt ros până la os de amintiri”.

Fiind astfel nu poate fi rece, neutru, „obiectiv”, simplu depozitar de informaţii privitoare la unul sau la altul dintre contemporani, fie ei oameni apropiaţi, prieteni, fie pentru el, numai figuri publice. Sigur că îşi au locul lor în Jurnal personaje ale mediilor literare, frecventate de autor din apropiere sau numai urmărite de la distanţă, din perspectiva pe care i-a impus-o Amarul Târg. Spun că este obiectiv cu personajele sale (confraţii săi literari, cei mai mulţi), în sensul că nu evită să le numească defectele şi e de observat că figuri marcante ale epocii (Marin Preda, Eugen Jebeleanu, Nichita Stănescu) nu sunt deloc scutite de examinări critice. Nu atât sub raport literar cât sub latura firii şi a comportărilor sociale. În schimb, cu simpatie sunt portretizaţi scriitori din linia secundă a vremii lor, de incontestabilă valoare, unii, însă obscurizaţi, cum îi apar lui Grigurcu. Printre aceştia Taşcu Gheorghiu, poetul suprarealist şi traducătorul inspirat al Ghepardului, al poemelor lui Lautréamont. Beneficiază, în jurnalul lui Gheorghe Grigurcu, de un excepţional portret: „Taşcu Gheorghiu. Traducător dar mai cu seamă matein. Adică un ins decorativ al vieţii noastre scriitoriceşti, cu reputaţia că, perfecţionist al stilului, dar şi nepotolit noctambul, urma de nenumărate ori un anume traseu ce ar fi fost al «Crailor», oprindu-se preţ de câteva clipe, «aristocratic», la localurile pe care acesta le cuprindea, nu puţine. În fiecare degusta ceremonios câte un strop de cafea. Avea o înfăţişare rasată, de orăşan îmbătrânit, cu un ten măsliniu, cu obraji laţi şi maxilarele căzute, ochi apoşi, mişcări lente, rodate. Scântei agile îi treceau prin pupile când negocia un mic avantaj ori acorda cu scumpătate volumele de el tălmăcite, cu autograf. Avea ceva comun, în balcanismul său domptat, de nuanţă burgheză, cu M.R.P. Fiu al cetăţii lui Bucur din creştet până-n tălpi, îi cunoştea bine străzile vechi, casele dormitânde sub tencuiala avariată, cotloanele cu amăgiri levantine, satisfăcut de a da în privinţa lor informaţii dintre cele mai amănunţite. Epigon nu al unui autor ci al unor personaje”.

E, în cele de mai sus, şi ironie şi bonomie, e mai ales plăcerea de a înzestra un personaj matein cu datele unuia real, din zilele noastre, şarjat cu fineţe dar şi simpatizat. În schimb Jebeleanu, Preda, Nichita Stănescu nu sunt văzuţi deloc bine şi nici Zaharia Stancu, Bogza, Zaciu, Marin Sorescu, toţi performeri nu doar în scrisul lor, ci şi în sferele sociale. Spre a nu mai vorbi de Adrian Păunescu, beneficiarul nemeritat, consideră Gheorghe Grigurcu, al unui bust în Grădina Icoanei. Cu bust sau fără, mereu i se uită lui Păunescu obţinerea în Parlament a indemnizaţiei de merit pentru scriitori, muzicieni, actori, plasticieni, pentru marii sportivi, o binefacere pentru toţi aceştia de care ei se bucură sincer, dar parcă fără a mai şti cui i se datorează.

Alte subiecte propuse reflecţiei de Jurnalul lui Gheorghe Grigurcu: îmbătrânirea, râsul ca expresie a fiinţei morale a indivizilor, scrisul ca „îndeletnicire vitală”, cititul profesionalizat şi nostalgia după lecturile neobligate, ipocrizia „apolitismului” şi, în fine, sensul expiator al confesării. O acţiune, aceasta din urmă, întreprinsă cu pasiune şi inspiraţie de marele critic, în cartea de faţă, şi cum suntem convinşi că o va face şi în celelalte din aceeaşi suită anunţată.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara