Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Un liric furios de Barbu Cioculescu


Fantasmele revin în lirica lui Theodor Vasilache, de la Primul milion şi alte fantasme, volumul publicat în 2000, la Fantasme din lumea cealaltă, Editura Vinea, 2002, o aură ambiguă nimbând termenul de lumea cealaltă. Este vorba de aceea a exilului, de care poetul a avut parte mai bine de două decenii, dar vizează egal lumea de vis-à-vis, care poate fi, cu schimbul, cea lăsată în urmă sau peronul unde îşi depune emigrantul valizele.

De la bun început trebuie spus că bardul este un hâtru, în termeni culţi un spirit hipercritic, un mare nemulţumit, odată ce mediul (moara) la care dejugă nu-i oferă paradisul sperat, iar de locurile părăsite s-a despărţit cu neascunsă mânie. A nu te simţi în largul tău nicăieri, aşa cum alţii nu se rabdă pe sine, a privi cu jale în urmă, cu suspiciune în prezent şi cu toată rezerva în viitor naşte un lamento pe două voci împletite, ale durerii şi ricanării, de certă forţă lirică, în deplina stăpânire a versului liber. Vers atât de profitabil celor ce-l ştiu mânui în toate meandrele sale, cu lăuntrice muzici.

Poate că însă nici noul-venit în lumea liberă nu este ceea ce se aşteaptă de la el - sau aceasta ar fi impresia generală, până, să spunem, foarte sus: "Aşa că la întrebarea îndreptăţită a bunului Dumnezeu/ "Petre ce mai face exilul românesc?", sfântul răspunde: ""Cel puţin, nou veniţii fac curat pe restul planetei"/ "Şi fac măcar treaba asta bine?", "Nu, Doamne!". Fiind emigrant omul care "a pierdut totul afară de accent", inserţia într-o nouă patrie se dovedeşte, de ambele părţi, descurajantă: "Până la urmă, totdeauna se găseşte cineva,/ cu glas mieros să te întrebe:/ "Dar de unde are domnul plăcerea să vină?"" Trista realitate stă martoră că: "99% din cei ce te întreabă "de unde vii?"/ nu sunt curioşi să afle de fapt decât "când pleci"/ dar, civilizaţi cum sunt oamenii de pe aici,/ nu-ţi pun niciodată întrebarea pe şleau".

Nesuferită, neapărat, situaţia noului venit şi, după sensibilitate, de-a dreptul insuportabilă: "Când, totuşi, gâtuiţi de emoţie, rupem tăcerea,/ O facem din nevoia disperată de comunicare / - şi nu pentru a schimonosi cu un accent imposibil/ limba frumoasă şi arogantă a ţării prin care tocmai/ călătorim, călătorim..." Aşadar, un jurnal de aventuri cotidiene ale emigrantului este lirica dlui Theodor Vasilache, jurnal scris sub aştrii lucidităţii, de felul ei amăruie, deci, compensativ, cu pantagruelic jubilativă poftă de a da în vileag potopitoarea ipocrizie a unei societăţi ajunsă la opulenţă prin mijloace care nu-l privesc pe străin.

Dar nici în Occident, fantasmele lăsate în urmă nu sunt inactive, cel plecat simte urma celor ce şi aici îl au în vizor. Şi iată-l pe fugar căruia i se pun în faţă luxoase publicaţii de acasă, tipărite pentru exclusivul lui uz, ispitit de agenţi: "Fiindcă ceea ce a fost a fost şi-a trecut.../ şi ei îşi dau acuma toată silinţa ca treaba să se aranjeze pozitiv/ cu copiii şi restul familiei... că oameni suntem, ce dracu'/ şi, bineînţeles, pot trece când vor ei pentru formularele mari..." Numai cine a trecut prin sita trecuţilor ani - repede de tot uitaţi, iar de tinerele generaţii ignoraţi - simte ironia vezicantă a acestor versuri, înţelege revolta insului la constatarea "că nicăieri nu se înţelege mai bine călăul cu victima/ ca în străinătate". Chiar ajuns pe un nou continent, obosesia călăului îl persecută pe emigrant, iar ceea ce vede, pe unde hălăduieşte, îi ascute simţul critic refractar unui pozitivism absolut.

Altfel, nici rândurile emigraţiei nu-i stârnesc poetului sentimente tocmai tandre, aşa cum o percepe, în inerţie şi abandon. Va vorbi, prin urmare de "ai noştri vârstnici la Paris", în clară trenă eminesciană. Revenit în patrie - căreia îi închină, de altminteri, un magnific imn -, el se ciocneşte de catastrofa de după 1989, de "peisajul căpcăun". Dacă tragismul reîntoarcerii n-ar fi evident - cum nu a fost o singură clipă pentru aceia care au schimbat mai departe pupicuri cu călăul - l-am putea taxa pe moralist drept prototip al eternului nemulţumit, cu trimiteri la acel personaj voltairian despre care un altul exclama: "ce om superior, nimic nu-i place". Numai că, în deficit de psihologie, am greşi, cum fals se situează cei ce văd în Eminescu un irecuperabil sceptic.

Pur şi simplu, fiul risipitor revenit acasă constată că aici se sufocă. Va trebui, atunci, să plece din nou. Pe punctul de a se statornici altunde, intră în panică: "Când, dând să pleci, constaţi cu stupoare/ că nu te mai poţi dezlipi/ de cleiosul mormânt.../ - călduţ, confortabil, cum sunt toate pe-aici - / şi că provizoratul de-o viaţă/ ţi-a devenit o a doua natură,/ ce nu te mai deranjează defel...". De altminteri, printr-un artificiu al editorului - Nicolae Ţone -, prima şi ultima copertă sunt identice, cauzând lectorului tentaţia de a deschide cartea la cotor. Ideea se potriveşte liricii dlui Theodor Vasilache, de aparenţă prozaică şi, în realitate, de moderne resurse ale vivacităţii, suscitând cititorului, prin surpriza fiecărui vers, acea fervoare care certifică autenticitatea. Cu simţământul de participare al celui care, cât îl priveşte, a rămas locului...