Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronică Literară:
UN MARE SCRIITOR SOLITAR de Alex. Ştefănescu




Cărtile n-aduc fericirea

Cei mai valorosi prozatori apăruti după 1989 sunt Mircea Cărtărescu si Dan Stanca. Primul, cunoscut dinainte ca poet, a făcut senzatie cu romanul Orbitor. Al doilea, practic un necunoscut, ar fi putut si el să facă senzatie - dar n-a făcut, pentru că nu i s-a dat suficientă atentie - cu opt romane: Vântul sau tipătul altuia, Aripile arhanghelului Mihail, Apocalips amânat, Ultima biserică, Muntele viu, Ritualul noptii, Ultimul om si Morminte străvezii. Despre Mircea Cărtărescu se vorbeste - pe bună dreptate - ca despre un posibil candidat la Premiul Nobel. Despre Dan Stanca n-ar scrie nimeni că merită acest premiu - desi candidatura lui ar fi la fel de îndreptătită - decât riscând să stârnească zâmbete ironice.
Carte este explicatia acestei diferente de tratament?
Mircea Cărtărescu face parte dintr-un sindicat al succesului, care este "generatia optzecistă" - cea mai bine organizată din generatiile înregistrate de istoria literaturii române. Dan Stanca este un solitar, înclinat adeseori să vorbească sarcastic despre propriul său scris. Mircea Cărtărescu a adoptat un program estetic la modă, erijându-se si în teoretician al lui: postmodernismul. Dan Stanca se află într-un flagrant dezacord cu moda: el scrie o proză deopotrivă realistă si fantastică, extatică si satirică, obsedat de reziduurile ortodoxismului dintr-o societate desacralizată grotesc. În sfârsit, Mircea Cărtărescu este fundamental un apolitic, care îi priveste pe oameni cu o curiozitate rece, dusă până la cruzime si îsi foloseste întreaga energie pentru a-si administra cât mai bine talentul, în timp ce Dan Stanca, prea putin impresionat de înzestrarea sa, se lasă răvăsit de tragedia tării în care s-a născut.
Pentru Dan Stanca, opera literară nu reprezintă o salvare. Cu sau fără cărti proprii, de soarta cărora de altfel se dezinteresează, el rămâne esential un nefericit. Scrisul este, din punctul lui de vedere, un automatism al supravietuirii, ca zbaterea inutilă a cuiva rănit de moarte. Îl practică patetic, cu o deplină angajare existentială, dar si cu sentimentul zădărniciei.

Povestea vietii
unei femei

Cel mai recent roman al lui Dan Stanca, Morminte străvezii, cuprinde în prima sa parte povestea vietii unei femei, spusă de ea însăsi. Este vorba de Ruxandra Albescu, o specialistă în istoria artei, stabilită în Canada, împreună cu sotul si fiica ei. Scriind la persoana întâi, în numele acestui personaj, romancierul face dovada capacitătii de a întelege psihologia feminină, la fel de bine cum numai Augustin Buzura o mai întelege în literatura noastră contemporană.
Ruxandra nu este deloc o admiratoare a propriului ei sot, Cristian, un om sters, fără fantezie, care pentru
40 000 de dolari pe an lucrează în fiecare zi, "până seara târziu, aplecat în fata unui computer, atingând tastele claviaturii cu buricele aproape insensibilizate ale degetelor". Femeia are nostalgia iubitului ei dinaintea căsătoriei, Horia Cantacuzino, un intelectual strălucit, descendent al ilustrei familii care a dat de-a lungul istoriei si domnitori ai tării Românesti. Ea îl priveste însă si pe acesta cu luciditate, stiind de pildă că el a apărut pe lume ca urmare a căsătoriei unui Ilie Cantacuzino cu o servitoare - mezaliantă din categoria nenumăratelor mezaliante promovate de regimul comunist pentru compromiterea familiilor boieresti.
Cristian este un fiu de tăran, care nu s-a adaptat la stilul de viată din Canada, ci doar s-a resemnat să trăiască departe de tara lui. Cu un dispret duios, Ruxandra povesteste cum îsi exprimă el uneori, stângaci, deznădejdea: "din când în când, în serile noastre lungi de singurătate, după ce am obosit să ne tot jucăm cu Raluca, privindu-ne unul pe altul ca niste camarazi vechi, ce-si cunosc defectele, slăbiciunile, durerile, în fata geamurilor întunecate pe care scânteiază miile de puncte luminoase ale metropolei canadiene, devine apăsător de sincer si, coborând fruntea, apucându-mă de mâini, strângându-le si lăsându-si fata în ele ca să nu-l văd, icneste, geme, vrea să-mi spună aproape fără cuvinte că îi e dor de casă, de rândurile de vinete si rosii pe care le uda după ce vâra furtunul de cauciuc de la pompa electrică în două tevi metalice puse cap la cap pentru a acoperi astfel toată suprafata grădinii".
Horia are un echilibru psihic precar, fiind capabil, deopotrivă, de momente de măretie, dar si de prăbusiri morale înspăimântătoare. Tocmai acest periculos mod de a trăi o atrage pe femeie, care mai si simte nevoia de a se devota cuiva, refuzând tiparul feminitătii fragile si dornice de ocrotire. Rămas în România, Horia o obsedează încă pe Ruxandra. Ea si-l evocă adeseori, însetată - în lumea aseptică în care s-a instalat - de intensitatea trăirilor lui: "nu pot să uit imaginea cuvintelor ce tâsneau ca niste stropi de sânge si aschii de dinti rupti din gura sa deschisă ca o cavernă a unui viitor imprevizibil".
Citatul este ilustrativ si pentru expresivitatea mereu dată la maximum a frazelor lui Dan Stanca. Prozatorul nu scrie niciodată ca să scrie. El urmăreste să-i provoace pe cititori si, uneori, exasperat de absenta oricărei reactii, să provoace - s-ar spune - cerul însusi.
Cristian si Ruxandra sunt vizitati la un moment dat de profesorul Bălan, un faimos medic, aflat la prima lui vizită în Canada. Spre deosebire de nostalgicul Cristian si de fremătătoarea Ruxandra (care nici ea nu se simte bine în Canada, chiar dacă din alte motive), profesorul se adaptează aici imediat. Realist, cinic, adept al unei vieti confortabile, el critică sever crestinismul în variantă românească, socându-le pe gazde. În mod special îi stigmatizează pe conducătorii bisericii ortodoxe: "stiti, voi, copii ce specimene au fost ierarhii ăstia, striviti sub vestmintele lor grele, orientale. Ametiti de mirosul de tămâie, călcau greoi si fără simtire pământul gingas al patriei, spunând că-l apără, când în realitate erau primii care-l trădau ca să-si umple mai bine burta."
Tot profesorul Bălan este cel care introduce în roman o a doua istorie, aceea a împreunării unei schizofrenice, Elisabeta Smeianu, cu o icoană a lui Iisus Hristos.

Eruptia de fantastic


Odată cu istorisirea profesorului, în roman erupe fantasticul. Un fantastic de o zguduitoare evidentă, inventie a lui Dan Stanca. Elisabeta este descrisă la început ca o femeie care, în loc de sânge menstrual, elimină o stranie materie neagră si nu procreează: "avea impresia că tot pântecul era o gură de iad unde demonii misună si nu se pot hrăni decât cu spermatozoizii care, argintii si inocenti, cădeau repede pradă lăcomiei lor". Un tânăr si rapace medic ginecolog, Viorel Untaru, o remarcă si, împotriva naturii lui, se simte fascinat de ea. Dornic să o vindece, o duce la Putna, la un bătrân preot, Sofronie. În biserică, are loc scena împreunării intempestive a bolnavei cu icoana Mântuitorului. Scena este falsă, dar descrierea metamorfozării icoanei în urma acestui sacrilegiu atrage atentia prin forta imaginatiei plastice a autorului: "Vopseaua se umezise si crăpase, deformând întregul desen, creându-i lui Iisus o imagine grotescă, aproape buhăită si buboasă, ca a unui om care suferă de o boală de piele, un fel de acnee rebelă din care cauză se scarpină încontinuu, făcând o rană din obrajii săi. (...) Cu toate acestea, aspectul nu era atât de dizgratios cum ar fi părut la prima vedere, ci mai degrabă lăsa impresia că icoana ar fi înviat cumva, atinsă de aripa însufletirii si iesind din imobilismul ei estetic."
Viziunile de acest fel se succed în cascadă. După ce medicul ginecolog pune la cale, din plăcerea diabolică de a manevra oameni, căsătoria dintre Elisabeta si Horia (episod si el fals, scris parcă de un emul al lui Nicolae Breban, ceea ce Dan Stanca nu este), urmasul Cantacuzinilor decade ca persoană socială, dar cunoaste si un fel de resurectie spirituală, având revelatii uimitoare. Printre altele, crescându-i ochi pe tot corpul, inclusiv pe tălpile picioarelor, el "vede" tot ce se întâmplă în morminte (de aici si titlul romanului, Morminte străvezii). Cititorul acceptă toată această aglomerare de fantastic, considerând-o deopotrivă un delir al personajului si o satiră funambulescă a autorului la adresa caricaturalelor vestigii de credintă din România postdecembristă.

Apoteoza satirei


Dan Stanca merge cu îndrăzneala artistică foarte departe, imaginându-si că în România s-a inaugurat controversata Catedrală a Mântuirii Neamului. El nu face obiectia, meschină, că un asemenea edificiu monumental costă prea mult, ci se întreabă - epic - cum ar putea fi mântuit un "neam" care nu mai stie să folosească ocazia mântuirii. Preotii care au în grija catedrala constată că au dispărut cheile de la portile ei, iar muncitorii care vin să forteze intrările descoperă că intrări de fapt nu mai există, întrucât zidul a devenit între timp zid pe toată suprafata lui.
Toată această comedie a catedralei impracticabile, comedie care începe cu inaugurarea oficială a sfântului lăcas (în prezenta oficialitătilor, a multimii etc.) si sfârseste cu dărâmarea lui, cu ajutorul buldozerelor, ca pe timpul lui Ceausescu, este de un haz nebun si provoacă, totodată, o tristete sfâsietoare. Numai Dan Stanca, dintre prozatorii români de azi, poate declansa asemenea furtuni estetice în sufletul bietului cititor.
Surpriza este si mai mare, în finalul romanului, când profesorul Bălan le oferă gazdelor sale din Canada versiunea "reală" (prozaică) a întâmplării cu catedrala:
"- Ce v-am spus, fratilor, când am plecat! Ortodoxia asta a noastră ne joacă numai feste. N-ati aflat stirea? A fost pe Internet. Căscati, uituci, neisprăviti, cum suntem, ce credeti că s-a întâmplat? Arhiepiscopia, Patriarhia, mai stiu eu toate asezămintele astea, au pierdut cheia de la Catedrala Neamului. N-a mai putut nimeni să intre acolo câteva zile. S-a ratat si slujba de duminică. Dandana mare! Noroc că au găsit-o până la urmă! Dar stiti unde? Într-un morman de gunoaie si resturi menajere pe malul lacului Pantelimon. Dracu' stie cum a ajuns acolo..."
Ca o sonerie stridentă, de ceas desteptător, această replică finală ne trezeste până si din simulacrul de trăiri metafizice pe care romancierul ni le propusese batjocoritor. Scepticismul său este total, fără remediu.

Dan Stanca, Morminte străvezii, roman, Bucuresti, Ed. Albatros, 1999, 266 pag.