Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica muzicală:
Un minunat ansamblu, o capodoperă de Dumitru Avakian

London Philarmonic Orchestra (Orchestra Filarmonică londoneză) este unul dintre colectivele simfonice europene importante. Iar cea de a treia Simfonie enesciană, cea în do major, este una dintre capodoperele simfonismului european din prima jumătate a secolului trecut.

După cei câţiva şefi de orchestră din afara ţării, după Ghenadii Rojdestvenski, după Lawrence Foster, rusul Vladimir Jurovski este dirijorul care înţelege, care împlineşte cu reală pertinenţă valorile simfonismului enescian în această lucrare, creaţie a maturităţii timpurii a maestrului, pe când nu trecuse încă de pragul celor patru decenii de viaţă. Enescu se aliază aici acelei viziuni umaniste care însufleţeşte în aceeaşi perioadă o parte dintre vocile semnificative ale timpului, pe Arthur Honegger spre exemplu. Ororile războiului, răsturnările spectaculoase operate de revoluţia rusă, uciderea familiei ţarului, evenimente cărora le fusese aproape cu prilejul primului său turneu întreprins în Rusia, la St. Petersburg, toate speranţele unui întremător drum al unei umanităţi traumatizate, capătă la Enescu o reală dimensiune umanistă. Sunt aduse teme şi procedee ce vor fi reluate în acea monumentală frescă a devenirii umane prin suferinţă, prin înţelepciune, prin demnitate, frescă pe care o reprezintă opera Oedipe. Ultima parte a simfoniei, cea de-a treia, prefigurează momentul final al operei muzical dramatice, momentul iluminării eroului, moment al trecerii sale într-o altă dimensiune spirituală. În Simfonia în do major, lucrare monumentală pentru cor, orgă, pian şi orchestră mare, structura se organizează pe modelul de triptic ce susţine o evoluţie poematică amplă temeinic construită de Jurovski. Viziunea sa este predominant dramatică, evocând relaţia pe care Enescu o păstrează cu simfonismul romantic german de sfârşit de secol XIX.
În plus, sunt detaliate aspecte ce ţin de experienţa impresionistă a muzicii franceze. Coloritul timbral cunoaşte rafinamente ce amintesc de creaţia lui Claude Debussy, de acel luminos echilibru dintre evoluţia stărilor de spirit şi mişcările armonice; sunt marcate de duioşia tipic enesciană întreţinută de sentimentul compasiunii, al eternei întoarceri spre valorile umane. Ecouri ale marşului din secţiunea mediană a simfoniei nu au nimic comun nici cu forţa mobilizatoare a mişcărilor similare din simfoniile lui Gustav Mahler şi nici cu asaltul totalitar al tropăitului de cizme din finalul Simfoniei a 5-a a lui Dmitri Şostakovici.
O regretabilă defecţiune tehnică a făcut ca sonoritatea electronic elaborată a orgii să nu susţină la timp amploarea discursului simfonic. Dar colaborarea cu formaţia Corului Academic Radio condus de maestrul Dan Mihai Goia a fost una realmente fructuoasă. Nu poţi să nu observi faptul că acest mare opus enescian a fost compus la aproximativ un secol după marea capodoperă beethoveniană care este Simfonia a 9-a, în re minor. Dar cât de diferite sunt cele două lumi revelate! Cât de mobilizator este textul odei lui Schiller, preluat de Beethoven, pe direcţia apropierii, a înfrăţirii oamenilor! Câtă introspecţie meditativă, câtă îndoială luminată de speranţe revelează textul enescian al Simfoniei în do major! Cuvintele rămân inutile. Ce ar fi fost, oare, potrivit să se clameze? Vocile aduc culori. Culori ale sufletului. Vocalizează, însufleţind discursul simfonic instrumental.
În deschiderea aceleiaşi seri de muzică, Leonidas Kavakos a prezentat o versiune autentic personalizată a acestui celebru opus care este Concertul în re major pentru vioară şi orchestră de Johannes Brahms. Este într- adevăr unul dintre marii violonişti ai timpului nostru! În ce anume constă originalitatea demersului său? În primul rând, în felul în care conciliază datele, structura clasico-romantică a lucrării, cu propriile căutări, care ţin de detalieri semnificative ale frazei muzicale. Pe această direcţie, Kavakos tinde a îmbogăţi aspectele de bază ale stilului concertant cu cele ale zicerii intim camerale. N-aş spune că rezultatul se constituie într-un anume fel de hibrid simfonic concertant. Căutarea este cu totul captivantă, seducătoare, chiar. Kavakos înaintează pe această direcţie fără a disloca structura mare a acestui monumental opus. Îi conferă particularizări şi nuanţe, rod al unor proprii investigaţii realmente atrăgătoare.
Cu siguranţă, în vederea concertului, Kavakos şi Filarmonica londoneză condusă de Jurovski s-au întâlnit abia la Bucureşti. Întâlnirile în cadrul repetiţiilor au fost insuficiente. În suficiente situaţii s-a acţionat în modalităţi diferite. Se întâmplă, în economia actuală a timpului şi a spaţiului!
Dar Adagio-ul sonatei lui Bach – oferit la cererea insistentă a publicului – a respirat climatul intim al unei detaşări de podium, o detaşare ce nu ştirbeşte cu nimic coeziunea elementelor lucrării. Nu trebuie uitat că acum câţiva ani, la una dintre ultimele ediţii ale Festivalului enescian, Kavakos a realizat o mare performanţă prezentând Sonata a 3-a de George Enescu „în caracter popular românesc”, o versiune a cărei autenticitate uimeşte prin pertinenţa pătrunderii fibrelor spirituale celor mai afunde ale acestei magistrale creaţii. Comunitatea unei bune părţi a fondului lăutăresc balcanic al muzicii este evidentă.
Trebuie apreciată, pe ansamblu, structura ambelor concerte bucureştene ale Filarmonicii londoneze. Uvertura de concert Marele Paşte rus de Nikolai Rimski- Korsakov oferă orchestrei un mare spectacol, un spectacol pe cât de pitoresc, pe atât de colorat, timbral şi intonaţional. Inclusiv aici, Korsakov realizează o semnificativă trecere de la datele şcolii ruse a sfârşitului de secol XIX, de la Modest Mussorgski, spre epoca modernă, spre lumea cea nouă a deceniilor începutului de secol, spre lumea lui Igor Stravinski. Al doilea moment al primei seri, cel de al treilea Concert pentru pian şi orchestră de Serghei Prokofiev, a fost neinteresant realizat de tânăra pianistă Anika Vavic, din Serbia. A fost prima întâlnire mai puţin fericită cu Jurovski, cu muzicienii londonezi.
Puţin captivantă, prima Simfonie în do minor de Anton Bruckner trădează avatarurile începutului de drum. Scherzo-ul, însă, este fantastic! Prevesteşte viitoarele mari opus-uri ale acestui umil slujitor al bisericii, cel care, din respectul tradiţiei, nu s-a putut desprinde de marile construcţii ale simfonismului clasico-romantic, dar l-a admirat pe Wagner, i-a înţeles înnoirile de limbaj.
London Philarmonic Orchestra dispune de bucuria unei fireşti comunicări pe care ţi-o oferă conştiinţa de sine a fiecărui muzician al ansamblului, sentimentul corelării cu strădania întregului colectiv, un organism viu, inteligent, flexibil. Poate că sonoritatea alămurilor nu dispune de alura statuară pe care o respiră partidele similare din marile orchestre americane. Dar comunicarea este una cordială, luminoasă, organizată, ademenitoare. Jurovski? Un suflet slav. Este generos, european, comunicativ de o manieră riguroasă, este un talent consistent. Un excelent profesionist al baghetei. Alături de creaţii importante din propria ţară, programul celor două concerte imaginate de muzicienii londonezi, de Jurovski, a inclus pagini ale repertoriului universal european, a inclus un semnificativ opus enescian. A promis că va realiza o versiune concertantă a operei Oedipe. Îi aşteptăm la viitoarea ediţie a Festivalului Enescu. Întâlnirea cu Jurovski aduce bucuria unei preţioase revederi.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara