Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Un mănunchi de fascicole critice de Cristian Măgura


"Şi scrisorile înseamnă la mine punctele lucii, în care sunt de o comunicativitate neobicinuită." Aşa îşi descrie Eminescu, într-o scrisoare adresată lui I. Negruzzi prin 1871, dispoziţia sufletească ce-l împingea la confesiuni epistolare. Al. Săndulescu împrumută sintagma "puncte lucii" pentru titlul volumului său de comentarii, Acele puncte lucii...Să fie critica un "fascicol de lumină" orientat spre operă, să aibe ea menirea de a limpezi semnificaţii ascunse într-un text, obscure chiar şi pentru creatorul său? Este posibil ca autorul să fi privit lucrurile în acest fel. Volumul însumează recenzii şi articole critice "despre scriitori români de înaltă valoare şi despre critici literari de largă audienţă." Mai lipseşte "larga respiraţie" şi setul ar fi complet. Prima propoziţie din textul de prezentare de pe ultima copertă este formulată cam neglijent. Cu acest limbaj nu se face... audienţă dar, în fine, nu mai insist asupra unui mic defect ce se poate pierde între alte calităţi.

Am remarcat în această culegere de texte abordarea pragmatică a celor mai întâlnite acuze aduse opţiunilor politice ale lui M. Eliade, în două articole: "Huliganul " Mircea Eliade şi O utopie tragică. Acest demers ar fi extrem de util. în primul rând, s-ar circumscrie petele biografice, derapajele reale, dincolo de exagerări tendenţioase ori de aproximări vulgare; în al doilea rând, s-ar invalida apetitul denigrator al unora şi s-ar imprima un curs firesc dezbaterilor, de multe ori contraproductive, din pricina inflaţiei necontrolate a certitudinilor, atât în tabăra avocaţilor, cât şi în cea a procurorilor, pe fondul sărăcirii vizibile a adevărurilor relativ uşor de recoltat din publicistica eliadescă. Cam aici ar fi problema, după cum o vede Al. Săndulescu. Multe texte sunt ignorate de comentatori, se foloseşte citatul tendenţios, surse de mâna a doua (observaţie care atinge, în câteva aspecte, şi apreciatul studiu al lui Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească), plus informaţiile relative şi opiniile "umorale" ale lui M. Sebastian în privinţa lui Eliade. De vreme ce prea mulţi comentatori încruntaţi s-au angajat în dispute, cum prea multe pagini adunate de M. Handoca în Texte "legionare" şi despre "românism", nu ar mai constitui pentru unii surse de prima mână (Alexandra Laignel-Lavastine a avut acces la ele, dar degeaba; studiul Cioran, Eliade, Ionescu: Uitarea fascismului, este, pe alocuri, o clasă de hermeneutică delirantă), abordarea calmă şi obiectivă se impunea. Al. Săndulescu nu ocoleşte nici una dintre cele mai grave imputări. Lămureşte semnificaţia românismului, atitudinea univocă faţă de rasism, relaţia cu Garda de Fier, cu ideologiile extremiste şi cu evreii. Apreciază cu măsură studiul lui Z. Ornea, este precaut cu Jurnalul lui Sebastian, susţine unele concluzii ale lui Sorin Alexandrescu din eseul Paradoxul român, respinge paternitatea lui Eliade asupra unui foarte controversat răspuns la o anchetă, De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare. Răspunsul domnului Eliade, şi atrage atenţia în dreptul unor articole mai ambigue, cum ar fi Piloţii orbi. Despre acesta chiar afirmă: "O reacţie firească, instinctivă de autoapărare a propriului organism nu mi se pare condamnabilă, ci pur şi simplu firească. A califica drept xenofob sau antisemit articolul Piloţii orbi, în întregul lui, cred că ar fi o exagerare." Nici articolele "legionare" nu sunt de incriminat: "în susţinerea ideologiei legionare (susţinere mai degrabă morală), el pluteşte printre abstracţiuni, convins că singura soluţie ar fi purificarea spirituală, efect probabil şi al studiilor sale de indianistică. Să recunoaştem că autorul Profetismului românesc nu depăşea bunele intenţii creştine, care, întâmplător, coincideau şi cu unele precepte ale Gărzii de Fier, ca sectă religioasă. El se găsea din punctul de vedere al doctrinei politice (oricât ar fi respins conceptul) în pură utopie." în cele două articole ale lui Al. Săndulescu, M. Eliade nu este deloc şifonat, apărarea "obiectivă" a acestuia calchiind un scenariu în stilul lui M. Handoca.

Din galeria "criticilor de largă audienţă" volumul Acele puncte critice... reţine doar trei nume: Mihai Ralea, Tudor Vianu şi Vladimir Streinu. După cum remarca Al. Săndulescu, numele lui M. Ralea este destul de rar amintit în publicistica noastră. Explicaţii se pot găsi, dar nu este nici cazul şi nici locul potrivit acum pentru un asemenea demers. în schimb, oricare ar fi ele, nu pot fi reduse doar la colaborarea sa cu regimul comunist.

S-ar intra astfel într-o zonă în care contraexemplele l-ar aşeza pe sociologul şi criticul M. Ralea într-o poziţie mai puţin favorabilă. Nu este cazul. Important este studiul său din 1927, De ce nu avem roman?, studiu pe care Al. Săndulescu îl ia în discuţie reţinând motivele care pot sta în picioare, şi surdinizându-le pe cele mai pripite. Această problematică merită contextualizată - şi a fost - într-un demers mai amplu, cum este antologia de Aurel Sasu şi Maria Vartic, Bătălia pentru roman. Mai merită citit şi articolul Fenomenul românesc. între Occident şi Orient, pentru abordarea obiectivă a cunoscutului studiu apărut tot în 1927, Fenomenul românesc. Reţin un pasaj pentru acuitatea şi concreteţea observaţiei: "ne deosebim de toată lumea Orientului, dar şi de cea a Apusului. Există în caracterul nostru excese de lene, de plictiseală, de îndurare, de răbdare excesivă, care ne împiedică de a fi occidentali. Pe de altă parte, găsim în noi iniţiative, o anumită hărnicie în a pricepe ce e bun în altă parte şi în a ni-l apropia, o vioiciune în a pricepe imediat mecanismul unei noutăţi, o agerime în a nu fi dezorientaţi şi nici intimidaţi în faţa neprevăzutului, care ne îndepărtează cu mult de apatia indolentă a Orientului." "Această adaptabilitate am perfecţionat-o făcând din ea arma noastră de luptă în existenţă." în Instituţia Tudor Vianu Al. Săndulescu aduce meritate aprecieri, pentru efortul depus de Maria Alexandru Vianu şi Vlad Alexandrescu, la publicarea unui număr de 887 de scrisori primite de profesor, din totalul de 2500. Ultimul critic asupra căruia se opreşte autorul este Vladimir Streinu. Autorul Paginilor de critică literară este prezentat sub latura sa de critic de proză şi de monografist târziu.

Prezentarea succintă a corespondenţei dintre Eminescu şi Veronica Micle, paginile despre Rebreanu şi Topârceanu, autori care l-au mai preocupat pe Al. Săndulescu (a publicat în 1958 o monografie documentară G. Topârceanu, în 1976 o Introducere în opera lui Liviu Rebreanu, iar în 2002 un studiu critic despre Pădurea spânzuraţilor) şi celelalte comentarii din volum, mi-au adus aminte de primele lecturi de critică literară care mi-au deschis apetitul pentru lectura profesionistă. Recomand Acele puncte lucii... tuturor tinerilor care nu au deprins încă această patimă nobilă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara