Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea de proză:
Un pact de lectură pe dos de Iulia Iarca

Dan Coman, Parohia,
Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2012, 160 pag.


Turnura pe care Dan Coman o face de la poezie la proză se dovedeşte a fi nu doar accidentală. După romanul Irezistibil, din 2010, Parohia îi consolidează autorului poziţia de prozator, fără a o împuţina în vreun fel pe cea de poet. Şi Marius Chivu, şi Paul Cernat, doi dintre deja numeroşii comentatori ai Parohiei, atrag atenţia asupra genului hibrid al textului. Ambii pariază pe un răspuns flexibil, situat în spaţiul larg al prozei poematice. Aceasta pare să fie una dintre nadele aruncate abil criticii, conturând în sine o miză a romanului. Interesant e faptul că Dan Coman preia din poezie nu lirismul, nu preferinţa pentru expresivitatea concentrată, nici măcar ritmul. Limbajul se păstrează, în mare parte, în sfera prozei. Organizarea internă însă, rupturile fluxului logic şi, mai ales, locurile intenţionat goale, acolo este vizibilă carnea poetică pe scheletul romanesc.
Categoriile generice trebuie aplicate cu multă precauţie până la capăt. Astfel că Parohia nu poate fi catalogat nici ca notaţie de tipul jurnalului. Fabulosul se manifestă, în forma lui degradată, atât de verosimil, încât nu lasă prea mult loc realităţii. Lumea Parohiei îşi are propriile legi interne, de un autism atroce. Personajele acţionează în numele unui mecanism cauză-efect fundamental defect. Personajulnarator e numit profesor de istorie, agricultură şi constituţie, de educaţie fizică, responsabil de PTAP şi patrula de circulaţie, deşi nu reiese de nicăieri că ar avea studiile necesare, ba dimpotrivă. Este băiatul cel mare al popii din sat, evident retardat, cu un frate despre care putem deduce că este complet autist, la limita umanului. Are o tovarăşă de joacă şchioapă, Ninia, însoţită permanent de nişte animale nenumite a căror imagine în interiorul poveştii e cu atât mai intensă, cu cât naratorul le descrie într-un mod natural, în treacăt, fără a denunţa bizareria totală care se naşte în ochii cititorului. La sfârşit, personajul le omoară prin neglijenţă, în urma şantajului erotico-marital al Niniei. Bărbatul de aproape treizeci de ani îşi recreează fiecare parte a lumii şi mărturiseşte constant existenţa ei, în ciuda oricărei evidente absurdităţi. Originalitatea acestui tip de perspectivă stă în faptul că, pe de o parte, nu se miră de absenţa logicii fireşti, pe de alta nici nu desenează un peisaj complet fantastic, cu o logică funcţională doar pe teritoriul acestui text. Lumea Parohiei lasă spaţii goale care neliniştesc, care pot fi umplute cu orice, într-o coerenţă mereu sincopată. Împrumută aici, desigur, mecanismul poeziei.
Tirania subiectivităţii apasă greu odată cu fiecare rând al cărţii. Aceasta nu e o poveste a ultimilor ani de comunism, nici a familiei oarecum înstărite, matriarhale, din satul românesc. Nu este o imagine a tinereţii sau, cu atât mai puţin, a iubirii. Parohia este cartea personajului central, e poemul absurd al unei minţi spectaculos de diforme. Haosul determină fie situaţii hilare, fie groteşti, ba nu de puţine ori, ambele deopotrivă. Episodul în care personajul fuge din cabinetul dentistului, după mai multe zile de dureri insuportabile de dinţi, cel în care redactează după dictare un raport pentru Mîrza, securistul satului, cel în care îi pune pe elevi să se bată până la sânge, cel în care intră, ca toboşar, în formaţia de muzică a satului, toate sunt văzute prin pelicula inertă a minţii eroului nostru. Sau, cum a fost numit de critică, anti-eroul. Are o plăcere greu de explicat să tragă clopotul la biserică şi să aducă steagul atunci când un mort este anunţat la poarta tatălui său. Aşa cum, împreună cu mama lui, se bucură ca în faţa unui spectacol de artificii atunci când trec pe drum camioanele misterioase, după vizita cărora sătenii pescuiesc morţi din râu şi îi îngroapă la grămadă, cu o slujbă scurtată ca pentru sinucigaşi. Îşi iubeşte mama, pe care o aseamănă în frumuseţe cu soţia preşedintelui şi căreia îi scrie într-o zi o „poezie frumoasă”, răsplătită însă cu două palme, să nu mai scrie asemenea „prostii”. Chiar dorinţa de a scrie poezii a fost preluată de la vărul său, Virgil, unul dintre copiii care putea fi văzut mereu la televizor dăruindu-i flori preşedintelui la vizitele oficiale. Mişcările minţii sale sunt cele ale unui copil de şcoală primară, evenimentele relatate fiind lipsite de orice cronologie în afară de cea a notării anotimpurilor. Secvenţa în care sătenii se duc pe un deal şi urcă televizorul în copac să prindă bulgarii, pentru a vedea finala campionatului mondial în care juca Olanda, indică probabil, aşa cum a semnalat şi Marius Chivu în cronica lui despre roman, anul 1978. Finalul romanului reflectă în ochii personajului nostru evenimentele revoluţiei din 1989. De la început până la sfârşit, însă, eroul anunţă în mod constant că are, de-acum, aproape treizeci de ani.
Până acum am notat aproape constant ceea ce nu este romanul lui Dan Coman. Fiindcă e, pesemne, mai la îndemână să spui ce nu este decât să numeşti cu exactitate ceea ce este. La intrarea în lumea Parohiei trebuie să abandonezi la uşă reperele teoretice, pentru că orizontul de aşteptare este, foarte curând, contrazis. De-a lungul celor 160 de pagini, cititorul îşi formează ochiul pentru a se putea raporta corect la textul pe care îl are în faţă. Şi abia la final se poate spune că semnează pactul de lectură, cumva răsturnat faţă de obişnuitele deprinderi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara