Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Un patapievicios de Ion Simuţ


Un patapievicios se recunoaşte după filosofia modernităţii, după scepticismul că schimbarea în sensul postmodernist ar fi benefică şi, desigur, după multe altele. Dar cel mai lesne e de recunoscut după mers; adică după mersul ideilor şi după ţinuta ştiinţifică a discursului critic. Semnul distinctiv e unul formal: un anumit comportament intelectual, un anumit stil al ideilor şi al argumentaţiei, presărat cu asertări, decelări, inferenţe, aprehendări şi sintagme latiniste. La debutul său, în volumul Lumile lui Argus. O morfotipologie a poeziei vizionare (Ed. Paralela 45, 2005), craioveanul Cătălin Ghiţă se resimte benefic de o astfel de influenţă. Semnele sunt foarte discrete, relevabile numai cunoscătorilor, de pildă, după cum introduce în analiza logică particula qua. O fizică şi o metafizică a actului poetic sunt pasiunea lui Cătălin Ghiţă, deopotrivă cu proiecţia profetică a lumilor fictive, într-un mod înrudit, foarte de departe, cu explorarea întreprinsă de H.-R. Patapievici în universul lui Dante. Mai tânărul cercetător, exersat pe domeniul filologiei, nu al filosofiei şi al ştiinţelor exacte, este preocupat de William Blake ca paradigmă a poeziei vizionare.

Sunt salutare iniţiativa şi opţiunea lui Cătălin Ghiţă de a studia vizionarismul poetic, dând noţiunii o fundamentare teoretică doctă, pe care nu o avea până acum în exegeza literară românească. Fără contribuţiile lui Eugen Negrici şi ale Ioanei Em. Petrescu, singurii care au stăruit asupra implicaţiilor vizionarismului, nu am avea în critica noastră literară nici o cercetare deschizătoare de drum în acest domeniu - după cum subliniază cu îngrijorare tânărul exeget în introducerea amplei şi documentatei sale exegeze. El construieşte o ,arhitectură exegetică", sedus de sistem. Pentru noi, studiul lui Cătălin Ghiţă este mai mult decât o cercetare de pionierat, oferind pentru prima dată în bibliografia critică românească o poetică generală a vizionarismului. Este o cercetare sistematică, temeinică, bine şi ingenios articulată, cu o impunătoare ţinută academic-universitară, bazată pe o argumentaţie minuţioasă şi convingătoare. Meritul inaugurării unei cercetări într-un domeniu generos, privitor la problematica liricii vizionare, este el însuşi de ajuns şi trebuie subliniat de la început. Nu e mai puţin important faptul că această îndrăzneaţă iniţiativă este realizată cu un echipament bibliografic (pentru partea teoretică) şi cu o disponibilitate analitică (pentru partea practică) ce inspiră deplină încredere - ceea ce relevă alte merite evidente ale cărţii.

O definiţie a viziunii fixează exigenţele cercetării: pe de o parte, viziunea în sensul de ,capacitate a eului de a percepe, prin intelect sau prin simţuri, realitatea înconjurătoare ocultată vederii comune", pe de altă parte, viziunea în accepţia de ,capacitate a eului de a proiecta, prin imaginaţie, lumi fictive sau chiar posibile şi de a reţine în descrierea lor aceleaşi aspecte ocultate vederii comune virtuale" (p. 19). Structura studiului evidenţiază organizarea judicioasă a obiectivelor, a observaţiilor şi a ideilor în trei secţiuni: o morfologie generală, o tipologie paradigmatică, exemplificată de William Blake, şi, în al treilea rând, ca aplicaţie, o tipologie derivată, decelată în literatura română în patru variante distincte, grupate câte două: o diadă a vizionarismului primar, cu tipul mitic eminescian şi tipul religios arghezian, şi o diadă a vizionarismului secundar, cu tipul barochizant Macedonski şi tipul social Octavian Goga (mai multe disocieri la p. 185-188). Ultima treime a cărţii relevă un critic literar cu o bună aplicaţie asupra ,instanţelor vizionare în poezia românească". Un critic ce se risipeşte, neaşteptat, şi în actualitatea literară, aşa cum constatăm din eseurile şi cronicile adunate în volumul Ipostaze ale actului critic (Ed. Universitaria, Craiova, 2005). Înclin să cred că nu va persevera în această direcţie publicistică, unde adesea pare stânjenit. Cătălin Ghiţă e un teoretician, cu înzestrare de filosof şi poetician, după cum o dovedeşte foarte clar gândirea speculativă din Lumile lui Argus.

Elementele morfologice ale viziunii sunt analizate în funcţie de trei coordonate: eul creator (vizionar sau instaurator), factorii inductivi (ideali sau empirici) şi viziunea propriu-zisă ca produs final (care înglobează un timp referenţial şi un spaţiu referenţial). Acest prim capitol se situează cu luciditate între o psihologie a creaţiei şi o filosofie a creaţiei, pendulând între o poetică a pansenzorialului şi antimimetismul universurilor vizionare. Este aici locul unde exegetul îşi poate etala capacitatea disociativă, operând succesive distincţii între eul biografic şi eul creator, între categoriile binomului vates/artifex, între viziune şi imaginar sau între viziune şi câmpul realului, între factorii ideali (imaginaţia, inspiraţia, visul) şi factorii empirici (maladiile, stupefiantele, alcoolul) ca stimuli ai viziunii. Consideraţiile exegetului nasc - aşa cum e şi firesc - anumite întrebări. Viziunea este numai un act generator de lumi, nu este şi un act raţional organizator al lumilor generate? Altfel spus: factorii inductivi nu sunt dublaţi de factori formativi, de tipul miturilor? În accepţia criticului, într-o versiune anterioară a cercetării (în faza tezei de doctorat), exista o diferenţă considerabilă între ,coordonata eminamente spontan-iraţională a viziunii şi cea eminamente deliberat-raţională a pseudo-viziunii", la care - am impresia - a renunţat. Astfel că proclamă acum hotărât că viziunile primare şi viziunile secundare ,nu sunt şi nu pot fi niciodată conotate axiologic pe plan estetic" (p. 85). Diferenţa dintre ele rămâne de natură morfologică, nu axiologică. În acest fel, criticul scapă de reproşul că ar conota pozitiv componenta iraţională a viziunii, în sensul acordării atributului de autenticitate, iar componenta raţională, care intervine în etapa de elaborare a viziunii, ar fi conotată negativ. Căci nu există viziune poetică în afara expresiei, adică în afara unui efort de elaborare cu o minimă participare a raţiunii. Viziunea neexprimată este o pură presupoziţie. Ca o consecinţă, diferenţele dintre mai multe viziuni estetice pot fi estimate estetic în funcţie de gradul de elaborare a expresiei, în funcţie de posibilitatea raţională a expresiei de a scoate la suprafaţă iraţionalul. Prin urmare, dacă iraţionalul este cu adevărat o sursă sau un factor inductiv al viziunii, aceasta nu se poate materializa fără un efort raţional de elaborare şi expresie. Viziunea înainte de expresie sau transa pot constitui obiectul de studiu al parapsihologiei sau al altor false ştiinţe, în nici un caz nu pot fi (pentru că, literar, nu există ceea ce nu e materializat în expresie) obiectul de studiu al unei psihologii sau filosofii a creaţiei. Cătălin Ghiţă a înţeles bine această dificultate de a disjunge între componenta iraţională şi cea raţională a viziunii: a renunţat în bună măsură la actul valorizator de distincţie între viziune şi pseudoviziune, înlocuind aproape peste tot această opoziţie înşelătoare cu termenii mai adecvaţi, de natură morfologică: vizionarism primar şi vizionarism secundar.

Eram înclinat să cred că vizionarismul poetic este prin excelenţă romantic. Exegetul întâmpină o astfel de presupunere din prima pagină a introducerii: ,vizionarismul poetic nu este apanajul romantismului" (p. 15), chiar dacă exemplele analizate preferenţial pot induce o astfel de conexiune obligatorie. Rămân, totuşi, la această idee că vizionarismul poetic, dacă nu e apanajul romantismului, e o virtute sau o predispoziţie de sorginte romantică, bazată pe încrederea totală în puterea (divină şi divinatorie) a poeziei de a inventa trecutul, prezentul şi viitorul ca lumi fictive ce concurează sau exploatează realul. O astfel de convingere ar fi putut fi combătută sau contracarată de Cătălin Ghiţă dacă acorda o atenţie mai mare vizionarismului lui Rimbaud, poetul care nu este în mod natural vizionar, ca romanticii, ci se face vizionar, după cum el însuşi pretinde, printr-un program (deci printr-un act de voinţă ca premisă raţională) de dereglare a tuturor simţurilor. Episodic, criticul se referă la Rimbaud şi la fantezia lui dictatorială ca ,demiurgie totală a eului instaurator, generator de lumi" (p. 59). Un capitol nou se impune cu necesitate pentru a distinge între paradigma romantică a poeziei vizionare, foarte bine exemplificată cu William Blake, şi paradigma modernă a poeziei vizionare, exemplificabilă cu Rimbaud. De altfel, în final, autorul cărţii recunoaşte că ,exegeza poate fi, desigur, continuată şi aprofundată" (p. 289) şi-şi propune să abordeze ,instanţe vizionare extra-europene", pentru a confrunta imaginarul poetic european cu cel asiatic. Beneficiar al unei burse a guvernului Japoniei, Cătălin Ghiţă, metodic şi perseverent, va merge, din câte bănuim, cât de departe se poate pentru a explica şi a situa vizionarismul lui William Blake într-un context universal. Exegeza vizionarismului este, prin excelenţă, una a deschiderilor. Distincţia dintre poezia fotografică şi cea cinematică (p. 47) solicită apelul la vorticismul lui Ezra Pound. Relaţia comparativă Blake-Novalis merită extinsă. Viziunea onirică, cu sau fără ancorări în Jung, ar putea conduce până la Dimov.

Profetismul şi ocultismul impun o confruntare mai stăruitoare cu esteticul atunci când e vorba de literatură. Caracterul elaborat al viziunii estetice vine oare în contradicţie cu caracterul spontan, natural, atât de des subliniat de exeget, al viziunii profetice, religioase, onirice, maladive sau narcotice? Nu este oare dicteul - transcendent-religios, spiritist sau poetic -, considerat natural şi spontan, fără nici cea mai mică suspiciune, una dintre cele mai mari farse din istoria psihologiei şi a literaturii? Se câştigă oare dimensiunea estetică a unui text vizionar, fie că e vorba de poezie, fie că e vorba de proză, într-un mod spontan şi natural? Noţiunea de ,produs" ca sinonim al viziunii datorate eului creator şi factorilor inductivi ar putea fi înlocuită cu aceea de expresie a viziunii, mai potrivită, după părerea mea. Vizionarismul este explorat de Cătălin Ghiţă ca o paradigmă, ca un ,pattern" general uman, nu doar ca o categorie estetică. Ambiţia cercetătorului este de a defini vizionarismul dincolo de literatură, dincolo de specificul său estetic şi dincolo de evoluţia lui istorică. În acest scop, mobilizează o vastă bibliografie teoretică (îndeosebi de limbă engleză), ceea ce ne îndreptăţeşte să apreciem erudiţia exegetului în exploatarea surselor.

Cătălin Ghiţă face parte din categoria din ce în ce mai răspândită a tinerilor umanişti, foarte serioşi, care nu ies în lume (adică în publicistică) înainte de a se legitima printr-o cercetare doctorală, recomandându-se ca specialişti într-o temă puţin frecventată. Strategia şi perspectiva sa de afirmare sunt demne de toată atenţia.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara