Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Un poem de Umberto Saba: Fuga a şasea (pe trei voci) de Ilie Constantin


Eu nu ştiu mai dulce lucru

ca iubirea-n tinereţe
doi amanţi stând să-i răsfeţe;
din ea unu-n altul piere.
Eu nu ştiu mai grea durere
ca absenţa ăstui bine,
nici un lanţ nu port pe mine
decât două braţe goale,
albe; de se surpă, moale,
e pe-o clipă - scurtă pace.
Apoi gura ei ce tace,
totu-n ea îmi spune: încă.
Aurora roz-adâncă
iese-n cer, cu somn soseşte,
să gustăm ne întăreşte
acel mare, unic lucru.

2) Eu nu ştiu mai dulce lucru
ca iubirea, dar e-un alt
mai şiret ca tine, cald,
ce-s născut să-ndur deplin.
Nu plăcerea, acel chin
al iubirii mi-i pe plac;
zace-n pieptu-mi, şi-i prefac
chipu-n mine cum doresc.
Singuratic drumuiesc
peste munţi, peste câmpii,
cu în ochi captive, vii
chipuri, gesturi de mister.
Oamenii-i evit sever:
să nu pângăresc, aminte
iau, ce e la mine-n minte
un atât de dulce lucru.

3) Eu nu ştiu mai dulce lucru
ca a mă gândi. Iubirea
pură în mine şi-are firea,
tot în mine-i revenită.
Zi şi noapte fericită
de-a fi însămi ştiu în tihnă.
Grija mea fără odihnă-i
să mă fac frumoasă mie.
Vocea-n sus mi se-nmlădie
ori coboară, rău şi bine
totu-i pur atunci când vine
în albastra mea pupilă.
Ca o apă imobilă,
calmă, ce-n culori de seară
munţi răsfrânge, ţărmul - clară -
pe cei vii, şi orice lucru.

1) Eu nu ştiu mai dulce lucru
ca ascunsa-mi casă; toate
îmi anunţă-un ceas ce bate,
toate mi-l aduc aminte.
Surdă e ca în morminte,
zvonuri n-o ajung, reflectă -
în gravura lor perfectă -
stele, ziua de poveste.
Parte de Levant îmi este
pentru-a tihnelor sorocuri;
pentru veselele jocuri
are pat adânc, anume.
Tot ce e frumos în lume
luându-ţi ochii şi chemându-i
poţi vedea că-n ea, le rându-i
spre-acel mare, unic lucru.

2) Eu nu ştiu mai dulce lucru
ca ascunsa-mi încăpere,
s-o tot văd e o plăcere
goală ca o puşcărie.
Şi puţinul ei doar mie
îmi e bun, fiinţei mele.
Ale vieţii zvonuri grele
îmi sosesc, dar de departe.
Tot ce-n lume-i vană parte,
rău la mers şi la schimbare,
loc prieten în ea are,
cum polenul stă pe gene.
În culcuş mă-ntind alene,
ca ostaşu-n aspre pături.
Gândul meu îmi zace-alături,
al meu mare, unic lucru.

3) Eu nu ştiu mai dulce lucru
nici vreun alt locaş îmi place
ca hoinar în a mea pace
să fiu - nor în zarea sură.
Îmi sunt, drept e, pe măsură,
nedorind, iubesc pe cine
e îndrăgostit de mine,
pot în focul meu să-l bântui.
M-auziţi, voi? Al cui rându-i
să-l fac mâine fericit?
Poate-un jalnic prăbuşit
în ruşine, până jos.
Urcă-n piept impetuos
o deplină graţiere,
promptă; schimbă-a lui durere
într-un mare, unic lucru.

1) Eu nu ştiu mai dulce lucru
ca iubirea-n tinereţe;
însă poate să răsfeţe
o beţie mai deplină.
Nu-i de mine, căci m-alină
forma dulce a femeii,
pentru cel ce vrea cu zeii
în dorinţi să fie geamăn.
Nu o fată fără seamăn -
viu ciorchin crescut în toamnă -
pentru el plăcere-nseamnă
soartei lui să te-ncovoaie.
Şi un drum al său îşi taie
prin inerţi ori firi ostile.
Pentru vise juvenile
nu ştiu mai măreţ vreun lucru.

2) Eu nu ştiu mai mare lucru
ca al celui ce se zbate
sclav, ci-n mândra-i libertate
intimă - ales îşi pare.
Fericire alta n-are
din alt ghem să se deşire.
Nu te-nşele blânda-i fire,
faţa lui să nu te-nşele.
Printre chinuri, trude grele
ce-i fac proprie lui soarta
lui doar i se crapă poarta
spre ocultul paradis.
Ucigaş nu-i, nici ucis
acolo, şi nu-i demenţă.
Din blânda adolescenţă
eu nu ştiu mai dulce lucru.

3) Eu nu ştiu mai vesel lucru
ca seninu-mi, iubit mult.
Totuşi, când vorbind v-ascult
în discuţii aiurând,
pacea mea v-aş da curând,
pentru-a voastră, oh, să pot!
Dar din limite de tot
să ieşim nu ne e dat.
Nu-s de mine-amor turbat,
paradis, trufii de ură.
De i-ar fi permis pe gură
muritor să mă sărute,
ar simţi acele mute
stări, cum e al morţii ger:
atât am azur din cer,
şi-atât ard într-o iubire.

1) Nu ştiu mai arzând iubire
ca iubirea ăstui lut
când la piept îl strânge, mut,
credinciosu'-n mângâiere.
Precum mărul gust de miere
şi de crud îmi lasă-n gură;
dacă-un strop de-amar
se-ndură
e ca pofta să-mi continui.
Sfâşiere nu-i, de chinu-i
ce exalţi, ce-mi dă de veste
mai iubit ce lucru-mi este
decât singurul al meu?
Dar în lume nu doar greu
doliu văd şi jale mare,
ci cum muşcă fiecare
caldul, rodul de iubire.

2) O mai oarbă de iubire
nu ştiu, ca iubirea vieţii.
Ocolindu-mă pereţii
în odaia mea de pustnic;
un delir fugos şi unic
noaptea sufletu-mi purtându-l,
în atâtea rânduri gândul
să o las îl încercai!
Fericit eşti dacă-o dai:
risc de dragoste-nvelit,
şi e mult mai fericit
cel ce-o zvârle-n gest măreţ;
cel ce soartei cu dispreţ
drept mănuşă i-o aruncă.
Ah, de ce de moartea lungă
arde tânăru'-n iubire?

3) Eu nu ştiu de-acea iubire,
eu nu ştiu de acea moarte:
neclintită este soarta
bucuriei mele-n floare.
Gândul că e viu ori moare
altul - nu m-a străbătut.
Să mă facă i-a plăcut
vreunui suflet într-un vis.
Poate-un suflet într-un vis
m-a creat ca o podoabă,
binelui e mintea-mi roabă
şi-i albastră-a mea pupilă,
ca o apă imobilă
răsfrângând, nimic jignind.
Ah, de ce încerc un jind
printre voi, după-un alt lucru?

1) Eu nu ştiu mai dulce lucru
ca prezentul. Altădată
sta dorinţa să m-abată,
vagă, azi n-o mai ascult.
Binele, nimic mai mult,
cât mi-e dat. Să văd îmi place
mândre forme şi în pace
să le am mă ispiteşte.
Ce-i frumos m-ademeneşte,
graţia cătuşe-mi pune:
şi nu sufăr chin anume
alt, decât a lor absenţă.
Blânda mea adolescenţă,
vane visuri nu-mi mai sameni.
Om să fii între alţi oameni,
nu cunosc mai dulce lucru.

2) Eu nu ştiu mai dulce lucru,
mai amar, lipsind, nu ştiu.
În prezentul abia viu
văd cât altul nicicând vede.
Mari comori, în cari nu crede
nimeni, îmi surâd în gând.
Lumea - cimitir la rând
fără ele îmi devine.
Stinsă-i bucuria-n mine
ce-ar putea să te exalte,
sănătos. Prea scunde-s, nalte,
visele ce le păzesc?
Ah, visând, mă risipesc;
în nesomn şi zile vane.
Om să fii între alţi oameni
nu e, nu, mai dulce lucru.

3) Eu nu ştiu mai dulce lucru
ca în voi să mă preschimb,
doar un ceas; dar pot la timp
reveni la vechea-mi stare?
Aş mai fi apoi în stare
să mă-mpodobesc doar mie?
Desfătarea, cine ştie
de-o mai ai, în zbor pierdută?
Eu ce văd şi nu-s văzută,
dacă aş putea să-ndur
dintele dorinţei dur,
mai mult poate-aici aş sta.
Poate unu'-ar asculta
pe-a mea gură vorbe vane:
om să fii între alţi oameni
pare-mi un prea dulce lucru.

1) Eu nu ştiu mai dulce lucru
decât dulcea tinereţe.
Cât stă vântul s-o răsfeţe
pe obraz, şi-un pic o-mpunge.
Glorie de mai pui, se-ajunge
culmea binelui din tine.
Mie zvonul lui, de-mi vine,
mi-i destul, să-i sorb vorbirea.
Tinereţea-n mine firea
doar şi-o plânge, de fugară.
Chinul altul n-am afară
de-ăsta, în inimă purtat.
Şi s-o uit am învăţat,
fermecată din iubire.
Cum poţi să aduni mâhnire,
lucru-atât de trecător?

2) Eu nu ştiu mai dulce lucru
decât dulcea tinereţe.
Cât stă vântul s-o răsfeţe
pe obraz, şi-un pic o-mpunge.
Glorie de mai pui, se-ajunge
culmea binelui din tine.
Mie zvonul lui, de-mi vine,
mi-i destul, să-i sorb vorbirea.
Tinereţea-n mine firea
doar şi-o plânge, de fugară.
Chinul altul n-am afară
de-ăsta, în inimă purtat.
Şi s-o uit am învăţat,
fermecată din iubire.
Cum poţi să aduni mâhnire,
lucru-atât de trecător?

3) De-ale tale mari suplicii
nu fug, nu urăsc ce-ţi place,
gândurile-mi, cum se face?
printre-a voastre rătăcesc.
La credinţa ce-mi vădesc,
tu-n plăceri şi tu-n durere,
inima-mi vrea să ofere
multe, de-ar fi muritoare!
Să vă văd mi-e desfătare,
şi mi-e drag să v-aud iar.
Pentru voi încerc un dar
rar, virtuţi de diamant;
el înmieşte delirant,
în roş, galben, în albastru
raza din al zilei astru,
şi nu ştiu mai dulce lucru.

1) Eu nu ştiu mai dulce lucru
ca să te-aud, glas curat.
Dar de nu poţi vătămat
să fii, ruga-mi împlineşte.
Ochiul meu nu te zăreşte,
te aud: eşti oare-o fată?
de-i aşa, din legănată
boare, când te chem -
coboară!
Dor mi-e să te văd, amară
ziua mi-e, e negru chipu-i.
şi frumoasă mi te-nchipui
cum auzul nu te fură.
O, te-aş săruta pe gură,
duioşie ce-o ignori.
Două patimi să măsori,
eu nu ştiu mai dulce lucru.

2) Eu nu ştiu mai dulce lucru,
nici mai van, amic pribeag.
Vorbeşte-un înger; şi cu drag
în amant dorinţa-i vie.
Oh, înclină-mi-te mie,
doar la glasu-ţi iau aminte.
De-unde vii şi spre ce ţinte
te îndrepţi mi-e întrebarea.
Nu te leg cu-mbrăţişarea
de-un muritor, foc deplin,
mai rămâi încă puţin
cu noi, între lut şi cer.
Oare-n van să te văd cer?
Nu ai trup, înfăţişare;
numai un surâs eşti oare?
Hai, vorbeşte, spune încă!

3) Spune, bunule, tu încă,
dacă să m-auzi te frângi.
Oare-n visele-ţi adânci
n-ai ajuns nicicând la mine?
Aurora-n cer când vine?
În veghea binecuvântată,
cum îi spune el; mascată
e-n ea scârba lui, dezgustul.
M-a născut tocmai dezgustul
lui, şi chinul ce-l sfâşie:
şi atât mă simt de vie
pe cât traiul meu vi-i drag.
Dar dacă tăceţi, mă trag
retopindu-mă-n văzduh;
liberă cu voi prind duh,
mor tot liberă cu voi.



(din culegerea Umberto Saba, Canţonierul, în curs de apariţie la Editura Paralela 45)