Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Un poem inedit de Sanda Movilă


Pe scriitoarea Sanda Movilă, soţia lui Felix Aderca, am cunoscut-o în casa prietenei sale Ticu Archip.

Era mărunţică, slabă, însă vorbăreaţă şi veselă ca o rândunică. Ne întâlneam zi de zi la Casa Scriitorilor, unde luam masa. Sporovăiam despre una, despre alta, dar mai ales despre scriitorii care le fuseseră prieteni. Aderca era, în ciuda vervei lui, amărît că nu se scrie despre cărţile lui, dar mai ales că fostul lui bun prieten, Tudor Arghezi, reabilitat, îl ignora, se făcea că uitase de colaborarea lor la Bilete de papagal, unde Aderca scrisese pagini întregi sau chiar numere întregi din revistă.

Ce ne-a uimit peste măsură era teama lor de a nu face ceva care ar fi putut să le atragă persecuţia autorităţilor.

Îmi amintesc că am discutat mult despre Blecher. Nu-l citisem. Şi, fiindcă nu-mi plăcea să merg la Biblioteca Academiei, unde, la Fondul Special trebuia să aştepţi mult până ţi se dădea o carte, o rog pe Sanda Movilă să ne împrumute o carte de Blecher. Ea zice "da", o aduce la cantină, înfăşurată în multe ziare. Stăm la masă, ne întoarcem prin Cişmigiu (eram vecini). Intrăm în curtea urâtă din Cobălcescu. Ne oprim să vorbim cu un vecin. Când mă uit înspre poartă o văd venind, alergând aproape, pe Mamici (aşa-i plăcea să-i spunem).

O întreb speriată ce s-a întâmplat. Mă ia deoparte şi mă roagă să nu mă supăr, dar să-i înapoiez cartea lui Blecher. Le e frică să nu păţească vreun necaz: "Nu e voie de citit aşa ceva! Nici de împrumutat o asemenea carte interzisă."

Am rămas uimiţi! Cât de mare le era frica! Şi câtă dreptate aveau! La ora aceea, Aurel Martin făcea puşcărie din cauză că Demostene Botez îi împrumutate o revistă străină!

Din perioada aceea de tristeţe şi de revoltă ascunsă datează probabil acest poem inedit, în care un călător francez, trecător prin }ările Române, în anul 1820, rămâne uluit de contrastul între opulenţa curţii voievodale şi mizeria populaţiei: "Mărturisesc fără pic de ipocrizie/ Ce tirană este ispita de a scrie/ despre uluitorul contrast." spune presupusul călător francez de la 1820, după care se ascunde de fapt ochiul critic al autoarei. Aici totul e scris în altă cheie decât în gama exotică a Crinilor roşii. Dispare feerica lume imaginară populată de siluete graţioase, dar, cu acelaşi "simţ al decorativului", autoarea descrie interioarele scumpe sau desfrâul gastronomic de la curte. E remarcabilă asprimea imaginilor care sugerează primitivismul urbanistic al Cetăţii de scaun, precum şi aspectul jalnic al "prostimii".

Poemul ne-a fost comunicat de doamna Doina Aderca, fiica scriitoarei. Publicăm fragmente din acest poem.



Eugenia Tudor-Anton



Bucureşti, 1820

Cronică

Din însemnările unui călător francez.



Poftit am fost

la domnitorul muntean,

de prin Fanar de neam,

în iatacurile-i de sultan,

cu cofale scunde, domneşti,

între covoare scrise cu poveşti

din O Mie şi Una de Nopţi.

Din lemn de India, sipetele.

între mătănii de santal, portretele.

Pe geamurile scunde şi joase

cu osebit meşteşug, chiparoase

încrustate în aur, cu tulpine de smaragde.

Asfinţitul, cu raze roze şi calde

îmbăia iatacurile cu spume trandafirii,

cu valuri de zări albăstrii.

Voi căuta, pe cît mi-e cu putinţă,

(Dumnezeu mi-e martor pentru buna-mi

credinţă)

să zugrăvesc în expresii cît mai adecuate

atmosfera, parfumul de autenticitate

ale acestei curţi "ŕ outrance" orientală,

colorată, savuroasă şi jovială.



La cină,

în a feştilelor fumegîndă lumină,

patruzeci de feluri de bucate

în mirodenii îmbălsămate.

Arnăuţi cu pistoale la brîu

şi la fesuri ciucuri de aur - rîu -

ne-au turnat în pocale

tot atîtea feluri de nectare,

sigilate în pîntecoasele ulcioare,

negricioase ca lemnul de nuc.

Un eunuc,

clătinînd ca pe-un clopoţel

singuru-i cercel la urechea stîngă,

clipind des

din privirea-i pustie, nătîngă,

ne tot îmbia din buzele-i groase,

cu piersici dulci, mustoase,

cu zaharicale,

migdale, curmale.

Domniţele, cu pleoape cuvios plecate,

dar cam prea decoltate,

(opinie personală,

se pare c-aici se exagera moda orientală)

svelte şi subţiri ca nişte crini,

numai zaimfuri şi lumini

Ah, aceste Hůrii,

în acompaniament de tamburii

au cîntat o tînguitoare maneŕ

Slugărimea "prostimea" se holba

peste porţi, printre ostreţe,

la preamăritele feţe,

la beizadelele bete

şi la zaifetul din palat.

Mă simţeam ca un sac îndesat

de munţii de bucate, de băutură,

ba chiar ruşinat.

Dar înălţimile lor

m-au scos din încurcătură.

Cu două degete-n gură,

au vărsat pe covoarele de Siraz.

în straie de }arigrad,

fetele din casă

au strîns zmerite covoarele şi de pe masă,

au cădelniţat din căţuie

cu smirnă, rumeguş de santal şi tămîie,

peste domneasca vărsătură

ca peste-o sfîntă cuminecătură.



A doua zi, în zori,

ca ologii, apucat de subsiori,

am fost urcat în caleaşcă

lîngă înălţimea domnească

şi-am pornit spre "Heleşteu"

urmaţi de feţe simandicoase, viţe domneşti,

în chervane, caleşti.

Săltam pe hurducate şosele,

înnegrite,

putrezite,

nesupuse şi zvăpăiate,

puse parcă pe-ncăerate,

gata-gata să zburăm din caleaşcă. (...)

- De ce nu pardosiţi uliţele cu piatră

să vă fie Cetatea de Scaun curată?

m-am pomenit că rostesc

peste obrazul domnesc,

unde m-am trezit aruncat,

pînă-n măruntaie zdruncinat.



- Vai... vai! a suspinat înălţimea Sa

mîngîindu-şi îndurerat barba,

jucînd pe genunchi mătăniile,

"prinzînd" cu nesaţ mirodeniile,

făcînd ochii mici

tot mai mici,

ca nişte licurici,

între stufoasele gene,

gustînd alene

şerbetul liliachiu dintr-o chisea,

pe care i-o-ntindea

îngenunchiată, la picioare,

o fetişcană cu ochii de cicoare.

- Nu vezi, mi-a arătat

cu un deget întortochiat,

cît e de săracă ţara?

N-avem inima a o împovăra

cu biruri şi-alte hangarale

să-i facem şosele, canale.

Abia ce-am putut încropi

să umplem caicul cu mahmudele,

galbeni, iscusari, peruzele,

să-l pornim spre }arigrad, la Sublima Poartă,

să se îndure a ne ocroti

cu milostivirea-I înaltă.

Am tăcut încurcat.

M-am mustrat

pentru cutezanţa-mi nemăsurată.

Vocea domnitorului sunase-ndurerată.

}ară săracă de nu se mai putea.

Numai cine nu vrea, nu vedea.

Pe uliţe, cotiuge, cocioabe.

Prin băltoace, copiii despuiaţi şi căţeii

se tăvăleau ca purceii.

îndeosebi, copiii aveau ceva ciudat.

Ca o tobă pîntecele umflat.

Nu, nu fără ironie usturătoare

dar din ce atîta saţ şi-mbuibare?

Şi totuşi, picioarele lor, răşchitori,

feţele supte ca de lipitori,

scîncetele triste viori.

Şi mînuţele, uscate, negre,

minuscule greble,

de ce întinse la fiece caleaşcă?

în loc de milostenie domnească,

sudalme şi pocnete de bici.

Plici! plici! pentru calici. (...)

Dar n-am avut cui să-mpărtăşesc

aceste-amănunte

mărunte.

Măria sa

dormita

cu muşte la gură,

pe care le-alunga

fetişcana

cu-n evantaliu

de fildeş şi coraliu.



Şi... de altfel

iată-ne la "Heleşteu".

Toţi ne-am bucurat.

Cu osebire eu,

că pătrundeam în crînguri de verdeaţă

în această dimineaţă

cu diamante de rouă pe faţă.

în "cinstea mea"

a început petrecerea.

De ce-aş fi ipocrit?

M-am simţit nespus de măgulit!

Tinere odrasle domneşti,

pe cai arăbeşti

au aruncat suliţele-ascuţitele -

de-au şuierat şi şi-au înfipt cuţitele

în vrăbiile gureşe din copaci,

în peştii prostănaci,

din apele

pînă-n fund tulburatele.

Cît ai clipi,

focuri s-au aprins sub pirostrii,

pe vetre.

Ca bete,

boieroaicele rîdeau,

chicoteau.

Şi nu ştiu...

Cu mîna pe inimă, mărturisesc, nu ştiu,

Să fi ţinut mai puţin... mai mult...

Era în mine - un tumult! (...)



...Cu sfîşietoare părere de rău

că drumul meu

era prin Valahia doar de trecere,

m-am rupt de această petrecere

şi-am plecat

cu daruri încărcat.

Era în faptul serii.

Cu mare alai şi cinste am fost dus

pînă la porţile ţării.



Ah, Valahia! Fereastră deschisă spre Orient!

Am trăit cu nesaţ un fragment

din acest amestec delicios

de primitivitate şi fastuos.

Mărturisesc - fără pic de ipocrizie -

ce tirană este ispita de a scrie

despre uluitorul constrast.

Dar nu vreau să fiu socotit un iconoclast.

Nu, nu!

Imaginea măriei sale,

în broderii de aur şi paftale,

doresc să rămînă în memoriile mele, nealterată!

Mărinimia-i faţă de mine, fără pată!

Domniţei Calypso şi lungilor ei gene

li s-ar cuveni, în ediţie "princeps" înflăcărate

quatrene.

Nu, nu pot dezminţi spiritul curteniei,

eleganţei!

Sînt şi rămîn un occidental, un fiu al

Franţei!



Pentru conformitate Sanda Movilă

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara