Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Semn De Carte:
Un poet basarabean de Gheorghe Grigurcu

Aapărut recent, într-o a doua ediţie, volumul de versuri Miresme din stepă al unui poet uitat, Ion Buzdugan (1887-1967), sub îngrijirea devotată a lui C. D. Zeletin, care l-a însoţit cu o prefaţă şi cu o prezentare semnate de N. Iorga.
Ion Buzdugan: un mare basarabean. Militant pentru unirea Basarabiei cu patria-mamă, împlinită în 1918, prin votul Sfatului Ţării, al cărui secretar a fost, acesta se cuvine privit azi sub două unghiuri. Negreşit, printr-unul patriotic, deoarece figura sa evocă idealul unionist al moldovenilor din stînga Prutului, vitregiţi de istorie, aflaţi în momente de energică afirmare la începutul secolului trecut ca şi îndată după prăbuşirea Uniunii Sovietice, dar la ora de faţă înfăţişînd o stranie ambiguitate. Barzii-patrioţi mai noi ai Basarabiei, în frunte cu Grigore Vieru, au pactizat, din păcate, cu naţionalismul toxic al zelatorilor lui Ceauşescu. Comparabili oarecum cu ceea ce a reprezentat un Goga pentru Ardeal, Vieru şi companionii săi deveneau mai puţin creditabili atunci cînd, pe de-o parte, se sumeţeau împotriva ocupantului sovietic, dar, pe de alta, acceptau îmbrăţişarea propagandiş- tilor de căpetenie ai aceluiaşi tip de regim din România. Am polemizat pe această temă cu regretatul Vieru, chiar în paginile României literare. Preţuindu-l mult ca poet, spre deosebire de unii confraţi dispuşi a-l taxa drept depăşit, provincial, etc., n-am ezitat a-i reproşa eroarea de tactică politică pe care a săvîrşit-o prin apropierea „fraternă” de un Adrian Păunescu ori de un Corneliu Vadim Tudor. Azi, obiectivul reîntregirii cu România pare a suferi în aşanumita Republică Moldova (să nu uităm, ivită printr-un ucaz al lui Stalin) un reflux. Pe cînd masa populaţiei se află încă în deruta unei îndoctrinări comuniste, cu caracter antiromânesc, ca şi a unor presante dificultăţi ale vieţii de toate zilele care-i limitează orizontul, o parte din intelighenţii locului optează pentru perpetuarea situaţiei actuale, în numele unei „europenizări” încă suficient de vagă pentru Basarabia, care nu rezolvă marele rapt istoric început în 1812. Ca şi cum n-ar fi existat, de pildă, precedentul unificării Germaniei! Preferă, aidoma politicienilor, o statalitate moldovenească, independentă de Bucureşti, prielnică se pare unor cariere şi avantaje personale... Să revenim însă la Ion Buzdugan. Versurile sale, plasate în timpul în care au fost aşternute, vădesc, din punct de vedere literar, mai mult decît o agreabilă cursivitate, un tip de eleganţă melancolică ce ne poate încă reţine interesul. Constituie un document nu doar moral ci şi liric. Găsim în ele ecouri fireşti din Goga, din Macedonski şi Pillat, topite într-o pastă melodioasă, precum o complinire a discursului acestora cu un preţios acord venit de pe un meleag românesc mai urgisit, în destule privinţe, decît Ardealul: „În amurg, pe furiş mi-ai dat ochii,/ Ochi de cer şi-nflorit liliac:/ Tu vîsleai, spintecînd negrul lac,/ Eu sorbeam crinii albelor rochii/ Şi doi ochi, două-adîncuri de lac” (Sub vraja trecutului). Nu lipsesc nici consonanţe bacoviene: „În toamnă, cînd cerul îşi plînge/ Mîhnirea, stropind chiparoşii,/ Prin parcul cu-aleile triste,/ Ca umbrele trec ofticoşii/ Flegmatici, tuşind în batiste,/ Şi scuipă petale de sînge,/ Ca purpurul frunzelor roşii” (Toamna în parc). O notă particulară întîlnim în expresia unui simţămînt campestru, al spaţiilor largi de stepă, ale căror arome aspru-fragede insinuează un fior al infinitului: „Şi-a lăsat amurgul trist catapiteasma/ Purpuriualbastru, de mătasă fină,/ Cîmpul îşi revarsă, tămîind mireasma/ De fîneţe coapte, cimbru şi sulfină.// Linişte şi pace peste tot se cerne,/ Picurînd din cupa zării de-alabastru,/ Peste văi şi dealuri noaptea îşi aşterne/ Şalul de-ntuneric şi de cer albastru” (Noaptea în Buceag). Cum nu ne-ar putea emoţiona şi asemenea stihuri exhortative, adresate unei pasivităţi civice, care, iată, se prelungeşte peste fruntariile timpului istoric? „Va veni cu vremea iară,/ Voi, făuritori ai pîinii,/ Peste plaiuri, peste ţară,/ Să fiţi pururea stăpînii!// De-or veni duşmani din puste,/ Din deşerturi, de departe,/ Nouri negri de locuste:/ Nistru-n valul lui să-i poarte!// Voi plugari, copii ai gliei,/ Apărînd a Ţării vatră:/ Sub urgia vijeliei/ Staţi ca munţii cei de piatră!// Căci cîmpiile albastre/ Unde-i azi stăpîn streinul,/ Toate-au fost odata’ noastre/ Şi Soroca şi Hotinul” (Leagănul veciei). Cutezăm a spune: Ion Buzdugan e în continuare un autor „pentru minte, inimă şi literatură”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara